In loc sa trag obloanele, am schimbat sabloanele!

Experienta unei bucurii o vad structurata ca o cetate medievala, in jurul careia s-a construit in timp o cetate mai noua.

Cetatea de Sus, mai veche, este inconjurata de ziduri puternice, dincolo de care se inghesuie batrinele case, biserici si turnuri de aparare, ulite intortocheate si arcade in stil neogotic venetian. Cu cit este mai timpurie cetatea, cu atit mai de pret este nevoia de a o conserva, amintirea ei.

Cetatea de Jos, mai noua, se afla dincoace de ziduri, dar are si ea farmec; strazi mai aerisite, piete mai mari, este actualizata si corespunzatoare nevoilor mele prezente. Noutatile ivite la tot pasul, suflul nou nu conteneste sa ma faca sa inteleg de ce sunt fericit eu aici si acum, cel care gindesc, simt, actionez si exist in acest moment in afara sabloanelor.

Daca as locui doar intre zidurile vechii cetati as continua sa imi locuiesc trecutul, ba chiar as imprumuta istoria altuia, as invata sa ma confund cu el, inventind astfel un anestezic pentru trecerea implacabila a vietii pe linga mine. Asta pina intr-o zi, cind m-as aseza in fata unei oglinzi si as observa o figura instrainata de sine, ce nu mai poate evita cu nici un chip prezentul. As realiza, poate, ca am trait atita vreme in trecut, desi corpul meu continua sa existe in prezent, disociere care mi-ar oferi confruntarea cu ce am pierdut in tot acest timp, cu ce as fi putut trai si deveni, cu nevoile mele actuale. Sau as vedea ca am nevoie sa imi asum libertatea facind chiar si alegeri gresite, sa infrunt singuratatea, sa imi ofer un sens, sa imi calmez anxietatea mortii, sa accept ca trei idei pure ale intelectului, ca trei magi vestitori, imi aduc daruri la nastere, si acestea ma ajuta sa actionez moral: Dumnezeu, Libertatea si Nemurirea.

Colorata ca un rozariu, aceasta Triada ma ajuta sa accept ca orice sfirsit nu e al meu, ci al sabloanelor prin care filtrez lumea. Orice moarte as anticipa si trai – aceea a vreunei intimplari fericite, a lumii sau chiar a vietii mele, aceasta Triada ma va insoti sub forma setei de infinit, a nevoii de explorare si a necesitatii unei misiuni personale.

Dureroasa confruntare! Ea ma face sa ies dintre zidurile sigure, sa plec de sub arcadele turnurilor de aparare, sa las in urma saltimbancii, truverii cheflii, nebunii frumosi, cavalerii tristi si caii lor inveliti in zale ruginii; ma simt coplesit si nevoit sa abandonez durerile si fricile in piateta medievala a cetatii, legate strins de un stilp al infamiei, atit de familiar, sa parasesc baritonalele voci critice, sa o urmez pe cea mai firava, a iubirii. Iesind dintre zidurile vechilor experiente, dintre sabloanele labirintice ale gindurilor mele automate si dezadaptative, in Cetatea de Jos a prezentului imi regasesc prietenii imbracati in blugi, si, mai presus, un nou mod de a ma intelege si iubi, luindu-mi de mina nevoile de acum. Renunt la sabloane, le schimb cu filtre mai adecvate, si astfel ma simt mai bine pe mine insumi, ma accept, ancorindu-ma autentic in prezentul personal, traiesc mai implicat in Cetatea unei realitatii subiective, dar actualizate. Doar astfel ma pot bucura de viata mea unica, de realitatea fericirilor, doar astfel ma pot contine mai bine. Pentru aceasta insa, am iesit din Cetatea de Sus, cea a copilariei si experientelor trecute, m-au petrecut pina la poarta iar eu le-am prefacut in experiente subiective actualizate, in Cetatea de Jos, a experientelor noi.

Azi ma simt fericit, pentru ca, in loc sa trag obloanele, mi-am schimbat sabloanele.

Macul si Maracinele – alegorie terapeutica

obsesia de a fi fericitUn pui de maracine se lipi de mineca lui Ionica. Fu zvirlit intr-o sfarghie de uluc, unde se hotari sa creasca mare si statornic ca stejarul.

Se desira in trei zile cit altii in zece, umbrind totul in jur, asa ca plantele vecine il cam evitau, zgaindu-se la el ca la un ciudat. Altele ii facura loc sa creasca linga ele, dar se ofilira repede, spre uimirea babelor sfatoase. Maracinele se credea urit dar destept, incit nu ii mai trebuiau confirmari si nu lasa pe nimeni sa se apropie si sa il atinga, pentru ca toti spuneau “au!” doar cit il vedeau. Se satura sa fie respins asa ca decise sa fie tepos ca trandafirul…inalt ca floarea soarelui…setos ca dovleacul, pina una-alta. Frunzele sale moi facura tepi si curind nimic in jurul sau nu mai ramase neofilit si neintepat. Crestea fara nimeni in preajma…puternic…tepos, cu flori violacee, mari si grele. “Sunt cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai bine hranit, si cel mai independent …” gindea despre sine maracinele, privind pustiul si uscaciunea din jur.


La numai cativa metri, intr-o palma de grau aruncat intr-o poarta, crestea un mac rosu, fragil si frumos. Se simtea bine impreuna cu prietenii sai. I se spunea ca e frumos, se simtea admirat si nu lua asta prea in serios. Floarea lui era stralucitoare ca o hartie colorata de un pictor prea obsedat de rosu… perii fini ai tulpinii suple si verzi aratau, de la nivelul furnicii, ca o scara spre cer- nicidecum ca niste tepi de arici sperios.

Vazindu-l pe ciulin de la distanta, macul ii dadu binete, asa cum se cuvine cu cei mai mari. Rusinos dar vorbaret el stia povesti de adormit spicele, griul devenea copt si unduios in jurul sau. Impovarat de bondari betivi, maracinele se simtea singur si trist. “Macar sunt puternic daca suport atitea”…gindea acesta despre sine. Fetele il ocoleau, caii nu-l pasteau, doar mustele il bazaiau si citeodata…vreun fluture, ruda cu Vanessa, ii gadila maciuliile mov.

Intr-o seara Lenuta fu chemata la poarta de Ionica. O saruta si ii prinse dupa ureche o floare de mac. Ciulinele fu calcat cu cizma la pamint.

O batrina sfatoasa venea pe drum. Aceasta culese floarea ciulinului si-si facu din ea ceai de guturai. Floarea macului sfirsi intr-un album cu amintiri de nunta.

Cu totii suntem frumosi si folositori, dar nu toti traim la fel. Adesea, ceea ce credem ca ne apara, ne insingureaza. Singuratatea incepe prin respingerea feedbackurilor celorlalti, sau prin neacceptarea noastra ca fiinte imperfecte. Agresivitatea excesiva atrage agresivitate, frumusetea – admiratie. Cativa tepi insa nu strica nimanui. Povestea aceasta o stie cel mai bine un trandafir.

Psihologie si Poezie la Constanta

Poemele diminetiiPe data de 11 august 2016 am lansat la Constanta, in cadrul Tirgului de Carte Gaudeamus, volumul de versuri “Poemele diminetii”, publicat la editura Ex Ponto din Constanta. Despre carte au vorbit scriitorii Sorin Rosca si Mircea Lungu.

Poemele diminetii este pentru mine o carte experiment. Ea contine 34 de poeme, fiecare redind prima stare emotionala, preocupare sau gind surprinse in diminetile mele. De ce diminetile?

Gindurile si ecourile lor emotionale sunt mai clare dimineata, pentru ca in stare de relaxare fiind inca, am un acces mai rapid si mai putin filtrat constient la sinele meu profund. Timpul e inca distorsionat de somn, il traiesc odisean; ma simt cind asociat trairilor onirice, tragind intens de vreun rest de vis placut iar durata unei ore e perceputa ca un minut, cind disociat, analizind ce-o fi vrut sa insemne visul cu zine pe care nu vreau sa-l abadonez amneziilor posthipnotice.

Psihologie si Poezie

Din perspectiva psihologiei, poezia nu se vede doar ca arta de a transpune in celalalt o gramatica a sentimentelor personale, ci si un exercitiu de ascultare poetica, in cheia emotionala a poetului, ca sa se poata el lauda ca i-a reusit “transplantul de suflet”…comunicarea adica. Poezia este cea mai subtila forma de cuminecare a emotiilor, si tocmai de aceea o consider un instrument util de dezvoltare personala. Cine vrea sa isi exerseze empatia, mila-vazuta ca dragoste in actiune- si sa isi dezvolte inteligenta emotionala, are nevoie sa citeasca poezie si sa se comunice in acest fel. Ea este si un instrument terapeutic, asociat art terapiei, logoterapiei si hipnoterapiei. Prin cuvintele ce ne surprind esentializat si frumos, crestem si inflorim in ceilalti. Poate tocmai de aceea vom da seama in fata Lui Dumnezeu pentru fiecare cuvint rostit. Ca si cuvintele prozatorului, cuvintele poetului sunt materialul inteligibil al actiunilor sale…si in mod special, ele construiesc sau deconstruiesc pentru sine si cititorul sau sensul existentei, misiunea, identitatea, rostul.

De ce scriu poezie?

Scriu poezie pentru ca este cel mai eficient mod de a lupta impotriva mortii, batrinetii, bolii, ideologiilor cu pretentie de dogma. Asta pare a fi o afirmatie cel putin ciudata, de exaltat, insa doar pare. Multi poeti au murit pentru o poezie, au facut puscarie pentru un vers, au fost lapidati, impinsi sub tramvai sau exilati. Poetii sunt periculosi si de aceea astazi, in consumismul ce a luat locul comunismului, denigrarea ideii de poet, poezie, om de cultura pare cea mai eficienta ofensiva, utilizindu-se stereotipiile si stigmatizarea. Cunoastem cu totii cliseele sofiste despre poeti: poetul sarac, poetul betiv, poetul nebun, poetul visator, poetul singur, etc. Puterea poetilor consta in inteligenta emotionala – capacitatea lor de a vorbi direct sufletului. Poetul comunica frumos, la subiect, taios, esentializat, si uneori…devastator.

Despre psihic si cuvintele care ne construiesc

Poate parea ciudat, insa in fond, tot ceea ce constientizam despre noi, tot ceea ce gindim, sunt cuvinte ierarhizate intr-o structura complicata. Gindurile, emotiile si comportamentele noastre sunt reductibile la cuvinte. Cu cit intelegem si folosim un lexic mai bogat, cu atit mai complexa si desteapta devine mintea noastra. Si invers. Si aceasta afirmatie este sustinuta cosmogonic.

Dumnezeu a creeat lumea prin cuvint. A spus, si s-au facut. Numai cind a ajuns la om, fiindu-i acestuia necesara un chip si o asemanare in care sa se regaseasca, Dumnezeu s-a sfatuit cu Sine, apoi a modelat tarina, apoi i-a daruit suflare de viata…Noi suntem cuvintele Lui Dumnezeu si rasuflarea Lui si atingerea Lui. Impreuna formam propozitii, intelesuri, capatam semnificatie. Daca mai si asternem pe hartie aceste semnificatii, le insufletim, trasformindu-le in poezie, adica intr-un mod de a recreea frumosul.

Aceasta carte este o invitatie la a va descoperi pe voi, prin gindurile mele.

Scrisoare catre Mos Craciun…

scrisoare catre Mos CraciunDraga Mosule,

Stiu despre tine ca vii uneori si pentru cei care te-au alungat din ginduri, cu sufletul satul de mistificari, flamind de altceva, dar si la aceia care in mod nedeslusit nu mai stiu nici „La Steaua”, nu mai stiu nici colinde, si n-au drept busola nici semnele Cerestii Nasteri, nici Taina intruparii Lui Dumnezeu Cuvintul in Chip de Om plapind, ci doar tacerea ce le picura in lacrimi spre umbrele celor pierduti, impietrindu-i in spaima a ceva ce-ar fi putut fi Mergere, cunoastere a Sensului, Vietuire.

De aceea iti scriu pentru prima oara, rugindu-te sa vii si pe la noi, dar sa lasi deoparte cadourile toate – de obiecte nu avem trebuinta, pentru ca in haul si frigul din fiinta nu materia frumos impachetata ne va putea-ncalzi ori lumina, ci prezenta unei imbratisari vii, calde si definitive, ce singura mai poate alunga ecoul morbid si cinic al instrainarii, urii si dezimbratisarii dintre noi.

Vino mosule si nu ne mai aduce, ia-ne pentru prima data ceva. Te rugam sa nu ne mai separi unul de altul cu atitea „utile” chestii. Cadourile tale ne distrag atentia de la iubirea dintre noi si o orienteaza spre obiectele asezate intre noi – nu ne mai aduce in dar inca o caramida pretioasa, pentru zidul cu care ne inconjuram, pentru “a fi mai buni”.

Mai bine ia haul din noi – oricite-am indesa tot nimic nu inseamna; ia-ne moartea aceasta de pe umerii apasati – aceasta mantie stacojie si putreda, batjocoritoare, pe care o porti cu mindrie existentialista – nu e moartea noastra – ci a ta si a acelora care au reinventat-o; aceia te-au condamnat pe tine la a fi un mester senil de jucarii, un maniac hamal de materie si poveri cu fundita, un mim al bucuriei si un saltimbanc al tristetii. Copiii pe care tu crezi ca ii pacalesti, te privesc senini in ochi, dar iti stiu aceasta durere.

Batrine, ia-ti banii de aur inapoi, ca uite, anii sunt grei; fetele nemaritate se vor fi descurcat si fara ei, poate ar mai fi stat si pe la parinti un pic, sa-si bucure unii altora timpul cu seninatatea copilariei- si in plus nici gestul prost inteles si imitat al vreunui sfint si nici zornaitul monedelor nu ne va mangaia cea mai grozava dintre pierderi; Calea, Adevarul, Viata.

Vino, strainule, si intra pe usa de data asta, nu pe horn ca hotii, da-ti jos barba aia fatarnica, ia loc si incalzeste-ti linga un calorifer de bloc genunchii aia batrini. Stii bine ca orice mit e cladit pe mitomanie. Tu ii inveti pe copiii nostri sa creada in minciuna si masti, sa confunde a fi cu a avea si le conditionezi iubirea de prezenta in relatie a unor obiecte.

Si daca nu ti-a pierit de tot glasul de atit – ho ho ho- , vino mai bine sa cintam impreauna un colind despre Cel ce iti este si tie Mîntuitor, e timpul sa auzi si tu aceasta Veste Buna. Apoi hai sa vedem ce oameni au nevoie reala de prezenta ta ca fiinta, de atitudinea si actiunea ta concret-personala, de ceea ce gindesti si simti cu adevarat fata de ei. Astfel ii poti face pe copiii nostri sa creada in tine. Iesi din intunericul strimt al hornului (nu vrei sa stii ce ar spune Freud despre asta!) la lumina despovaratoare a unei dimineti in care sarbatoresti si tu Nasterea Lui Hristos. Ni S-a nascut cel mai de pret dintre toate darurile. Primeste si tu, Mosule, de la noi, acest unic Dar.

Nu iti irosi lacrimile, batrine! Nu mai e credibil sa oftezi dupa vremurile in care te numeai Craciun sau Mos Gerila, pentru ca, draga Mosule ai luat si tu teapa; in aceasta ‘politica” a minciunii si mortii tu esti cel mai vechi politician care inca mai crede in Mos Craciun. Cadourile sincere si de suflet, fa-le, Mosule, la lumina zilei.

Hai cu noi, pe strada din ce in ce mai inghetata, sa ne incalzim sub cerul instelat de deasupra noastra, cu Lumina Nasterii Lui Iisus Hristos, ca ne e mai de folos.

Ca să ajungi la un liman…

ca sa ajungi la un liman…nu trebuie decît să te urci în barcă şi să vîslești înaintea ta. Dar cînd sufletul tău devine o mare fără apă, încotro te îndrepţi? Cui îi ceri ajutorul? Cine îţi mai poate alunga teama eşuării? Cînd te-ai săturat de sisteme explicative şi teorii proiectate să-ţi adoarmă angoasele, păcălindu-ţi foamea de adevăr, nicidecum descoperindu-ţi-L, cînd binele şi răul pe care le faci îşi pierd sensul, inversîndu-se în numele toleranţei, tu unde îţi regăseşti reperele? Cînd ţi-e greu să mai fii un om de rînd pentru că unii îţi reproşează batjocoritor credinţa în Dumnezeu şi felul simplu de-a fi, alţii cinstea şi truda – ca pe un căpăstru menit să te îmblînzească, pe umărul cui te sprijini tu ca să-ţi păstrezi puterea de a mai fi onest faţă de tine? Iar dacă ceea ce eşti acum nu se bazează pe nici o “carte mare”, ci doar pe liniştea pe care o ai împlinind iubirea ca pe cea mai de preţ dintre porunci, atunci cum crezi că te-ai simţi, negîndu-ţi sensul şi devenirea personală, dacă ai abandona să mai fii atent la esenţialul care te defineşte, pentru a lămuri ambiguităţi din latrina unor doctrine sterile pentru orice virtute?

Neputinţa e o mare povară a sufletului nostru, greu de vindecat. Pentru a înțelege de unde poți iniția terapia ei, te invit să îți găsești puțin timp pentru a reflecta; la ce întrebări personale îţi asumi pe nemestecate răspunsurile date de alţii? Apoi, dacă ești încă dispus/ă vom găsi împreună soluţii mai actuale, mai adecvate resurselor tale.

Asemeni unui copac

…ne întindem crengile spre lumină şi căldură, rădăcinile noastre caută seva şi stabilitatea. Înfrunzim, înflorim, devenim frumosi, rodim şi ne dezvoltăm în acord cu spaţiul dimprejurul nostru, continuînd să ducem cu noi pînă în fructe samînţa ce am fost cîndva. Suntem perfectibili, Cineva ne-a dat capacitatea de a evolua, de a participa la propria devenire, ne putem alege singuri modelele de creştere, în acord cu esenţele noastre. Credinţa, speranţele şi întreaga noastră existenţă se aliază la un moment dat unui singur destin; celui pe care ni-l asumăm din entuziasm şi convingere.

Prin relaţiile noastre cu semenii devenim vizibili, puternici şi importanţi, pentru că tot ceea ce suntem mai frumos poate fi de folos, împlinindu-ne astfel visul realizării noastre. Constatăm atunci că nu doar rădăcinile invizibile ne fac puternici ci si felul în care îi îmbrăţisăm pe ceilalţi.

Se întîmplă adesea ca furtunile să ne pună la încercare. Cînd cei din jur încep să cadă şi ne simţim dezrădăcinati, singuri şi obosiţi, fără sens, ai nimănui. Ne sunt distruse rădăcinile, ne sunt rupte crengile, în scoarţa noastră ramîn săpate adînc cicatrici. Ceva se întîmplă şi creşterea noastră ia o altă direcţie, alta decît cea dorită de noi.

Ne trebuie cineva care să ne înţeleagă şi să ne asculte. Cineva care să ştie cum să ne facă să înflorim iar,să ne continuăm mai departe creşterea, în acord cu visurile noastre.

Eduard Rosentzveig

Somnul care si-a regasit somnul.

Iti voi povesti despre un Somn care nu mai avea somn; dealtfel fusese, pina acum citeva seri, un Somn linistit, ascultator si statornic, asemanator cu al multor copii din orasul Constanta. Daca vrei, este o poveste despre Somnul geaman al Ioanei, o fetita care viseaza sa fie balerina.

Somnul o trezeste din somn noapte de noapte, pentru ca nu ii place sa ramina fara sora lui geamana. Ultima data cind  au adormit impreuna, Somnului i s-a facut frica sa nu fie lasat de Ioana singur, intr-un vis urit cit o durere de stomac cu care te duci la psiholog; intunericul o facea pe fetita sa dispara somnoros, ca intr-un joc de-a ascunselea intr-un labirint de plus, in care nici o chemare de ajutor nu se aude. In plus Ioana este singura in stare sa inteleaga cit de frica ii este acum Somnului sau geaman sa o mai insoteasca in visurile ei, acesta avind grija sa o trezeasca inainte sa se rataceasca unul de altul.

Ori de cite ori o trezeste, Somnul incepe sa ii povesteasca Ioanei despre visurile pe care ar dori sa le traiasca daca ar “somnori” impreuna, si simtindu-se ascultat si bine inteles, e ca si cind fata i-ar apride o lumina placuta, sa se vada, sa se observe, sa nu ii mai fie frica de adormire. In intunericul acela luminat de atentia Ioanei, Somnul nu o mai pierde din ochi. Este un Somn special, lucid si supraveghetor, care stie multe povesti dar nu mai are curaj sa le traiasca in vis, alaturi de Ioana.

Si Ioanei ii place sa fie alintata cu povesti si cu lumina de veghe albastru-electirc din camera sidefie, pe care o lasa aprinsa  pentru a-si asculta Somnul geaman, ciufulit si vorbaret ca atunci cind era mai mica.

Daca nu l-ar mai asculta, ostenita sau jucindu-se cu vreun vis mai indreznet, Ioana s-ar trezi speriata, ar aprinde lumina din dormitor, astfel incit toti ai casei sa poata sa ii aduca inapoi Somnul,  trezindu-se din somnul lor si venind obositi sa stinga lumina, sau sa o asculte pe Ioana povestind fie despre ce mai zice Somnul ei fara de somn, fie despre spaima trasa cind a visat ca o doare burtica, si in realitate chiar o durea!

Azi asa, miine tot asa, pina cind intr-o noapte, trezindu-se singura, Ioanei incepu sa i se faca frica si sa o doara burtica, pentru ca Somnul geaman nu o mai trezise, asa cum se obisnuise dealtfel. Daca i se facea iar rau, cine o mai salva? Toti ai casei dormeau si toate luminile erau stinse de somn. Pina si Somnul sau dormea alaturi de ea, obosit si zimbitor. Fata l-a privit nedumerita. Oare ce visa? Isi aminti cum il intilnise in visul sau, dansind curajos si fericit alaturi de ea, cu un bilet misterios in mina dreapta, pe spatele caruia Ioana isi putea citi clar numele. Gasise asadar o cale sa isi cheme Somnul in somnul ei! Somnul sau geaman invatase sa aiba grija de somnul ei!

Din acel moment durerile de burtica ale Ioanei, au disparut, ca un vis rau dimineata. Un Somn odihnitor si protector o insoteste in visurile sale, noapte de noapte, aidoma unui inger curajos. Este Somnul sau geaman, care acum stie cum sa o ajute, daca o durere trecatoare i-ar rataci pentru un moment unul de celalt. Este Somnul care citindu-i biletul, si-a regasit fericit somnul.

Urechea plecata prietenii ti-i taie.


Un tinar a auzit de la altii ca duhovnicul sau este un usuratic, nesimtit, mincinos, afacerist, betiv, si ca are mai multe vicii decit calitati, povatuind oamenii pe cai gresite, ratacindu-i in loc sa ii ajute sa afle cararea dreapta si ingusta.

Duhovnicul sau era un preot pe care il stia demult, si pe care chiar el si l-a ales pentru calitatile sale de om bun, considerindu-l cel mai de incredere prieten. Ii putea spune adesea ce are pe suflet, ca si cind ar fi stat de vorba cu Dumnezeu, si drept raspuns, pentru ca si-l facea martor al pocaintei sale sincere, primea dezlegarea de pacate si Sfinta Impartasanie.

Nu il mai vazuse pe preot de citeva luni, dar nici nu voia sa il vada asa; ii era teama sa nu fie cumva  adevarate spusele celorlalti, ca se smintise intr-atit de mult. Lunile au devenit ani, indoielile pe care contradictoriul le provoaca s-au accentuat, transformindu-se intr-un mod de a gindi agnozic si intr-un stil de viata apatic si sters; nici pe la biserica nu s-a mai dus, vazind in tot mai multi preoti pe prietenul sau decazut. Daca ar fi auzit macar o veste buna, ceva care sa-i aminteasca de avantajele acelei prietenii, poate s-ar fi gindit sa-l mai viziteze. Dar nu! Gura lumii sloboda ii dadea numai vesti rele.

Cum viata sa nu seamana cu un basm, tinarul a decis sa isi inlocuiasca duhovnicul cu un mentor. Si-a ales o personalitate pe care o admira toata lumea pentru virtutile sale si pentru succesul sau profesional, despre care toti spuneau ca este un etalon al profesiei si un exemplu pentru oricine. I-a devenit chiar student, in incercarea de a se apropia mai mult de omul din spatele statutului, cautind intelepciunea, harul, spiritul glumet si viu, deschiderea spre viata si increderea in umanitate, pe care le gasise cindva. Atent la detalii, tinarul a gasit la mentorul sau doar o imagine minutios prefabricata si un om obsedat de personalitatea lui, foarte sensibil la ceea ce pare a fi pentru ceilalti, mai putin la ceea ce este in fond, astfel incit vocatia unui idol talentat, generos, intelept, profesionist se  transforma rapid in dezamagirea demascarii unui prapadit; un om increzut, orgolios, curvar, betiv, razbunator, egomaniac, care deprinsese arta predatului, dar nu arta aplicarii invataturiilor sale.

Dezamagit si darimat, tinarul isi spuse in sinea lui, ca si cind s-ar fi trezit dintr-o anestezie in mijlocul traficului:

“Asa-ti trebuie! Daca ii lasi pe ceilalti sa fie ochii si urechile tale, inima si mintea ta! Te inseli si ratacesti mai mult decit daca tu insuti ai vedea si auzi, gindi si simti! Urechea plecata prietenii ti-i taie!”

Isi puse cap la cap gindurile, realizind ca emotiile de teama, groaza, frica de decadere, il defineau de fapt dintotdeauna, fiind proiectate spre prietenul sau printr-un mod gresit de a pune problema; se identifica atit de mult cu prietenul sau incit nu dorea decit sa ii semene cit mai bine.

Desi trecusera ani destui, tinarul isi regasi duhovnicul asteptindu-l, ca de obicei, cu bucuria sincera a fiecarei intrevederi, in biserica mica, de lemn. Era asa cum si-l amintea, dar incaruntise: cuviincios, infrinat, darnic, curat la minte si bun la suflet, intelept, echilibrat, ce-i drept cam stringator-dar nu numai pentru sine, si mai ales taios de sincer. Duhovnicul nu pe el se cauta in prietenia lor de suflet, ci il reflecta pe tinar, cel care venise sa-i ceara ajutor, ajutindu-l sa isi gaseasca linistea sufleteasca si sa se impace cu Dumnezeu.

Tinarul acesta a venit la cabinetul psihologic, trimis de duhovnic, dorind sa fie ajutat sa se impace si cu sine.

Despre aparenta timiditate

Mergind la pescuit cu tatal sau si citiva prieteni, un tinar, pe care-l vom numi A., din discretie, a trait o aventura despre care toti vorbesc acum in orasul lui.

Fiind usor timid, tacut si aparent retras, putini il stiau cum este el de fapt.

A aruncat undita in apa si astepta, rabdator. In cirlig pusese o momeala simpla, un ursulet-jeleu, din punga pe care o avea mereu in buzunar.

Nimeni nu prinsese nimic in acea saptamina, dar era o balta renumita printre pescari. Cind toti isi luasera speranta, in undita lui A. a venit un peste. Fara sa se grabeasca, l-a tras afara din apa. Era un peste aramiu, cu reflexe solare, mare, cit un copil mare.

Pescarii din jur au inceput sa se agite, propunindu-i baiatului diverse tirguri, bani, favoarea de a se poza si ei cu captura lui. Privind pe rind cind la fetele lor congestionate, cind la pestele stralucitor, A. se gindea.

-Frumusetea nu este de vinzare!“, le-a spus el taios, aruncind pestele inapoi in apa lui.

Tot malul a amutit.
Doar inima lui A. batea tare, gindindu-se la dorintele pe care rabdarea si credinta le transformau in realitate.

Privind prin ciob oglinda

Un copil supărat privea de pe margine, printr-un ciob tăios de sticlă, la prietenii care îl ignorau. Sticla le înnegrea şi le deforma chipurile, făcîndu-i caraghioşi. Copilul se amuza de formele alungite sau contorsionate pe care le căpătau prietenii săi. Unul era Pinochio, avînd un nas cît un cîrnat. Altul era chior, avînd un ochi închis şi unul deschis. Cel mai bun prieten al său era un clovn, cu capul mare ca un dovleac.

Adăugînd staniolul unei bomboane, ciobul a devenit o oglindă. O singură foiţă de argint şi prietenii săi dispăruseră. Singur cu propriul său chip, copilul a început a se privi mai mult. Întorcînd ciobul spre sine, el lua pe rînd formele deformate ale prietenilor săi, ba un nas ca un cîrnat, ba un ochi de ciclop şi-unul chior, ba un dovlecel în loc de cap.

Aruncînd ciobul care-l strîmba, băiatul s-a alăturat prietenilor săi, bucuroşi şi liniştiţi să-l aibă înapoi aşa de vesel.

Adesea, fiecare din noi ridicăm de jos acest ciob. Privim prin el prea încrezători deformarea. Uităm că un prieten bun ne poate oglindi mai fidel cînd nu ne priveşte prin cioburi. Cabinetul de psihologie este o astfel de oglindă.