Category Archives: Tehnici si metode terapeutice

A minca este o autoterapie. Tulburarile alimentare iti arata cind aceasta terapie nu functioneaza.

Posted on by

a-minca-e-terapieA minca este inainte de toate o necesitate, dar mai cu seama o placere. Nefiind doar o combinatie de substante ce mentin viata si buna functionare a organismului, ci si povestea ei, felul in care am obtinut-o sau a fost creeata, hrana e insasi rezultanta activitatilor noastre, aceea cu care intram intr-un contact intim nemijlocit.

A minca devine prin aceasta un mod complex de celebrare, resemnificare si interiorizare a starilor de bine conferite de persoanele si intimplarile semnificative pentru noi, iar combinarea cu arta a nutrientilor si declansatorilor chimici care ne stimuleaza kinestezic, gustativ, olfactiv, vizual, devine un mod de ancorare emotionala a unor semnificatii, persoane, locuri si intimplari importante.

Mincam asadar nu doar substante ci mai ales reprezentarile acestora: stari, experiente fundamentale, sensuri, identitati, feluri de a fi, atribute ale unor persoane si contexte. Cei care exagereaza mincind, sau, dimpotriva, se feresc de mincare ori transforma mincatul in compulsie, oricum ar fi acestia clasati pe scalele pishodiagnostice sau ale dispretului social; bulimici, anorexici, grasi, mincai, fomisti, haplea, persoane cu tulburari de nutritie– folosesc mincarea in scop evocator, terapeutic. In incercarea lor de a se edifica si de a se pune in ordine cu sine, acestea se reancoreaza la o stare emotionala resursa, ba chiar se conecteaza la un moment traumatic, regreseaza emotional si identitar din nevoia rezolvarii sau surmontarii dificultatilor existentiale.

A minca este o forma la indemina de autoterapie. Problemele de nutritie apar insa atunci cind terapia in sine devine un scop, nu un mijloc, si astfel ea nu mai este eficienta, fiind aplicata disfunctional, in directia gresita. Apare fixarea in metoda, manierismul procedural, transformarea terapiei intr-un ritual de evitare si asigurare. Chiar daca sentimentul de bine anuleaza pe moment depresia sau anxietatile, confruntarea cu problema, pentru intelegerea si depasirea ei – nu mai are loc. Suferinta ramine prezenta, problema nerezolvata, iar mincarea devine un analgezic ineficient si la indemina. A minca devine o burdihaneala dezadaptativa.

Cum adica mincam emotii, evenimente, persoane?

Inca dinainte de a ingera substante necesare, ingeram emotiile provocate de interpretarea pe care o dam unor forme, culori, texturi, mirosuri si gusturi specifice alimentelor degustate. Placerea este un raspuns evaluativ de tip neuro-vegetativ fata de nutrientii ingerati, interpretat psihologic fie ca satisfactie-anticipatorie fie ca pofta pentru o anumita substanta ori puri si simplu ca placere-raspuns imediata; ne ploua in gura. Placerea ne orienteaza comportamentul alimentar catre stimulii alimentari testati de-a lungul vietii, asimilati ca parte a culturii gastronomice individuale. Placerea de a minca are functia de a intretine motivatia autoalimentarii, aidoma senzatiilor de foame, sau pofta, si ne orienteaza conduitele alimentare in directia gusturilor preferate, mirosurilor imbietoare si a texturilor placute. Datorita placerii pe care o avem de a consuma alimentul preferat, ne structuram reprezentari dominant gustative-olfactive si kinestezice ale acestuia si sunt declansate nu doar raspunsuri fiziologice adecvate la nivelul aparatului digestiv, dar si procese mnezice de identificare a mincarii de care avem nevoie ori de evocare a contextelor in care am intilnit-o.

Activitatea de a minca activeaza asadar la nivel psihologic legaturi cognitiv-emotinal-comportamentale, cu rolul de a fixa ancore emotionale unor substante, contexte, persoane, trairi. Reaccesam rapid amintirile asociate, acestea fiind readuse in prezent si retraite. Astfel explicam si predilectia noastra pentru anumite alimente, orientata nu doar de pofta pentru o substanta sau alta, ci si de nevoile emotionale, de resursele pe care simtim ca trebuie sa le accesam.

Alimentele sunt un un anxiolitic si un antidepresiv natural

Alimentele sunt un anxiolitic natural, actul de a minca fiind in sine un ritual calmant si securizant. Acesta ne conecteaza la virstele copilariei, atunci cind principala noastra ocupatie era mincarea si somnul. Atunci cind mincam mai mult si in afara meselor obisnuite ale zilei- fara ca acest lucru sa raspunda unor nevoi stringente ale organismului, mincatul se transforma in fond intr-o forma de autoterapie naturala a problemelor cu care ne confruntam si a trenei de consecinte prin care aceastea se manifesta. De regula ecoul lor emotional sunt depresia si anxietatea.

Mincatul compulsiv sau cum “tratam” fricile

Repetat compulsiv, ritualul mincatului este o metoda de calmare temporara a anxietatii si de compensare a depresiilor. Desi mincatul poate aduce o imbunatatire de moment a dispozitiei, depresia si nelinistea reapar de obicei accentuate, datorita rolului de ancora kinestezica pe care o au alimentele; mincatul excesiv al unui anumit aliment stimuleaza focalizarea disfunctionala pe trecutul la care un anumit gust ne poate conecta. Deasemenea, sentimentele de culpabilitate consecutive “indoparii” precum si autosubminarea stimei de sine accentueaza tulburarile emotionale; persoanele devin obsedate de ideea ca iau in greutate, sau impiedica ingrasarea prin eliminarea fortata a alimentelor ingerate – desi ceea ce ingrasa nu este excesul de mincare, cit natura nesanatoasa a acesteia. Predilectia pentru o anumita categorie de gust ce ancoreaza emotiile pe care subiectul doreste sa le evoce si posturile de penitenta, menite sa elimine sentimentele de vinovatie si sa restabileasca stima de sine a persoanei, sunt factori de intretinere ai depresiei si anxietatii intilinite in tulburarile alimentare.

O strategie terapeutica eficienta a tulburarilor alimentare

In ciuda faptului ca sunt initial o componenta existentiala functionala in viata clientului, tulburarile alimentare debuteaza ca tulburari emotionale si ulterior de nutritie.

Insa approape orice otrava, in doze modificate, devine medicament. Mincatul compulsiv si tulburarile alimentare in sine devin o cale spre vindecarea traumei – insa intr-o forma modificata, anume daca persoana este orientata sa se focalizeze pe gusturile si substantele ce-i evoca stari emotionale resursa; momente in care s-a simtit bine, in forma, in forta, invocarea acelor calitati ce ii lipsesc in prezent pentru rezolvarea problemelor. Odata evocate, aceste resurse pot fi retraite asociat unor activitati preferate sau comportamente noi, conexe, care recompensate prin cantitati mici din substanta declansatoare a starii de bine- pot evoca la fel de rapid starea resursa. Se obtine o conditionare a gustului preferat de activitatile npi ce ii vor imprumuta efectul, si astfel latura compulsiva poate fi deviata si modificata. In locul suprasaturarii cu mincaruri care il conecteaza la situatia problema sau il linistesc dar nu rezolva, care consolideaza focalizarea pe problema nu pe solutii, ii amintim clientului, in calitateA de psiholog sau consilier – sa incerce altfel gusturile si mincarurile care il conecteaza la resursele din trecutul sau, reamintindu-i de ceea ce minca atunci cind ii era bine, in situatii in care avea incredere in sine, curaj, control, sau detinea resursa emotionala atit de necesara in prezent. Daca nu este de gasit in trecut, aceasta resursa emotionala sau abilitate poate fi imaginata si orientata spre viitor, in situatia in care clientul doreste sa se descurce mai bine. Gusturile complet noi, mincarurile si meniurile creative – sunt cele care, intr-un context terapeutic de asistenta clinica, provoaca o suprapunere a ancorelor noi peste cele vechi, genereaza noi resurse si stimuleaza focalizarea pe prezent si viitor, slabind ciclul vicios fobie-comportament de asigurare / reasigurare. Activitatile asociate acestor gusturi/meniuri alimentare noi – sunt cele care vor prelua functia de comportament de asigurare temporara, realizindu-se ulterior recadrari comportamentale. In etapa urmatoare a terapiei, prin parcurgerea unor tehnici cognitiv comportamentale de tratare a traumelor de fond si actuale (fobii, obsesii, conflicte, etc.), utilizind desensibilizarea progresiva, hipnoza si imageria dirijata,  tehnici de  intarire a eului si prevenire a recaderilor – se pot creea strategii terapeutice individualizate pentru tratarea tulburarilor alimentare.

Avantaje ale acestei abordari

In cazurile cele mai grave, recuperarea din tulburari precum bulimia sau anorexia, presupune interventia unei echipe de specialisti, de la psihiatru, psiholog, neurolog, nutritionist, endocrinolog, ceea ce face procesul de redresare cronofag, costisitor si mai ales sa fie perceput de pacient ca imposibil. Psihologul este de obicei prima persoana la care cauta ajutor un astfel de client; acesta are de cele mai multe ori convingerea ca tot demersul e cam degeaba, invoca o motivatie negativa, sentimentul de neputinta si convingeri autodevalorizatoare. Cunoasterea faptului ca mincatul compulsiv este de fapt o autoterapie pe care el incearca sa o aplice, dar o aplica gresit, este un prim pas de cooptare a pacientului in diada terapeutica, de consolidare eficienta a aliantei, in vederea atingerii scopului terapeutic. Modificarea compulsiei, nu atacarea ei in travaliul terapeutic, confera clientului posibilitatea de a fi un spectator implicat al propriei modelari – care nu este doar una fizica ci psihologica, redindu-i increderea in castigarea controlului, si il incurajeaza sa isi ajusteze la un nivel mai realist asteptarile de redresare si remodelare cormporala. Convertirea dirijata a nevoii de substante in foame de emotii ajuta pacientul sa inteleaga faptul ca emotiile pot fi declansate/ evocate si de alte tipuri de activitati cu rol terapeutic, acest fapt conducind la creearea unui set personal de activitati cu rol compensator-sau abilitant. Odata puse in practica si sustinute, clientul isi optimizeaza perceptia de sine si asupra procesului terapeutic in sine, fapt incurajat prin evaluari subiective. In cea de-a treia etapa a acestei abordari, restructurarea cognitiva fiind deja amorsata, efortul de confruntare a problemelor de fond este resimtit mai putin, clientul avind deja dovada propriei eficiente.

Hipnoterapia este in sine o abordare de succes a tulburarilor alimentare, contribuind nu doar la stingerea nevoii de compensare prin alimente a depresiei si anxietatii, ci si la invatarea unor tehnici mai eficiente si specifice de autoreglare.

Daca doriti sa lucrati cu un psiholog din orasul Constanta acest gen de probleme,  ma puteti solicita telefonic (0742-354.228 / 0721-871.200), in vederea unei programari initiale, in urma careia vom decide daca vom rezolva impreuna acest gen de probleme sau prin intermediul oricaruia dintre colegii mei.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

Posted on by

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Terapia depresiei sezoniere prin hipnoza si relaxare

Posted on by

Cum apare depresia sezoniera – de iarna ?

In ianuarie, mirajul relaxant si feeric al sarbatorilor de iarna este lasat in urma si odata cu el o intreaga lume a emotiilor vechi si profunde, cu misterele, visurile, planurile si povestile de care suntem adesea sfatuiti sa ne despovaram, in numele “realismului”. Confruntarea trecut-prezent, programata oficial prin zile libere si simboluri de sezon, ne ofera ragazul unei permisive intoarceri spre noi insine, spre culcusul interior al copilariei, abatindu-ne atentia de la asperitatile prezentului.

Oficializarea acestui sezon al “sarbatorilor de iarna” si al intoarcerii spre noi insine, spre Dumnezeu, valori comune sau personale – se realizeaza in Romania – deloc intimplator – prin celebrarea zilei Nationale pe 1 decembrie; urmeaza Mos Nicolae, Hanuka (la evrei) Craciunul (unii serbeaza venirea lui “Craciun cel Batrin”, sarbatoare pagina precrestina), Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos, Sfintul Stefan, Revelionul, Sfintul Vasile, Craciunul si Anul Nou pe vechi (in comunitatile de lipoveni, rusi haholi, ucrainieni si hutuli), sarbatori ce declanseaza psihologic asumarea si trairea unui timp sacru, magic, un rastimp in care visarea, relaxarea, frumusetea, exersarea virtutilor, dragostea si indragostirea, planurile pe termen lung – sunt permise si au efecte terapeutice; fuga de problemele prezentului este incurajata prin zile libere oficiale, iar visarea cu ochii deschisi devine o indeletnicire sociala.

Odata cu debutul iernii avem ocazia sa experimentam si sa ne bucuram de o veritabila…transa hipnotica de grup, in care plonjam avid si ludic pentru a gasi resurse, si pentru a ne detensiona incordarile.  Nici nu e de mirare ca ne simtim bine -unii dintre noi- fiind incurajati in practicarea generozitatii; empatia si inteligenta emotionala sunt dealtfel calitati ce de-abia asteapta un pretext pentru a surprinde placut. Ne luam un ragaz de odihna, entuziasmul isi drege glasul, prieteniile se leaga si se dezleaga mai hotarit, cit timp e vacanta obiectivele devin mai de clare, metodele de-a le atinge mai ingenioase, anul ce vine “trebuie” sa fie mai bun.

Nu toata lumea se simte bine insa cu acest ritual ce marcheaza psihologic debutul iernii si al cautarilor interioare. Unii se simt in mod inexplicabil tristi, singuri, neputinciosi, nefericiti.

Ce este asadar depresia sezoniera si care sunt cauzele ei?

Atit grabirea intrarii in spatiul sacru al “sarbatorilor de iarna”, (vazuta ca pressing comercial ce stimuleaza consumul si vinzarile) – cit si desprinderea de poveste si revenirea brusca din regresia de virsta indusa colectiv – (ce nu tine seama de ritmurile personale ale intrarii si ale iesirii dintr-o transa hipnotica), alterneaza contrastant realitatile psihologice, declansind parasirea unor strategii de echilibrare si recompensare personala, si indreptarea atentiei spre noi mecanisme de coping necesare problemelor actuale.

Astfel, intoarcerea din vacanta mult visata la vechile probleme de acasa, inceperea serviciului, inceperea scolii si a sesiunilor de examene, adaptarea la prezentul asa cum este el “aici si acum” ne surprind sezonier prin stari de disconfort psihologic, traite ca tristete sau melancolie, iritabilitate, refugiu in somn sau mincare, nevoie de altceva, de altfel.  Acest proces al “trezirii din visul unei nopti de iarna” nu presupune de fapt, nimic altceva decit reajustarea scenariilor personale de dezvoltare – la realitatea lui “aici si acum”, fapt care genereaza adesea un stress de adaptare concretizat prin anxietati si depresii functionale (anxietati de separare si de adaptare, anxietate anticipatorie, anxietati de performanta, dar si depresii de adaptare cu pattern sezonier).

Nu toate persoanele isi pot mobiliza eficient si repede resursele necesare renegocieirii stilului de viata obisnuit; nevoia de schimbare, odata constantata, isi solicita propriile strategii de satisfacere, iar lipsa de moment a solutiilor genereaza adesea cautari interioare dezadaptative-readaptative. Atunci cind contrastul trecut-prezent, vacanta-munca, copilarie-maturitate are ecouri deprimante si anxiogene, acestea sunt cu atit mai suparatoare daca nu este constientizat coflictul dintre proiectia in viitor a scenariilor personale pozitive si lipsa resurselor de concretizare a acestora. Fortarea revenirii cu picioarele pe pamint nu stimuleaza mai niciodata adapatarea eficienta, iar incercarea de acomodare la “crunta realitate” fara resurse si solutii noi, devine ea insasi un factor generator de distress, favorizant al depresiei sezoniere.

Depresia sezoniera este o dificultate de adaptare cu recurenta sezoniera, cu debut la inceputul primaverii-verii sau al toamnei-iernii si o remisie dupa aproximativ 2-8 saptamani. Fiind identificata si descrisa pentru prima data in 1984 de catre psihiatrul sud-african Norman E. Rosenthal si de catre colegii sai de la National Institute of Mental Health, acest tip de depresie se contureaza nozologic prin imbinarea simptomelor tipice ale depresiei cronice recurente cu cele specifice, atipice sindromului depresiv, cu prevalenta acestora din urma.

Lumina scazuta, frigul, evenimentele cu ecou emtional asociate sezonului, epidemiile specifice, singuratatea si felul in care sunt integrate acestea in psihobiografia individuala- se contituie in factori de decompensare, favorizind aparitia atit a simptomelor tipice depresiei cronice recurente (tristete, fatigabilitate, iritare, stima de sine scazuta, lentorare psiho-motorie, libido scazut, fragilitate imunitara) cit si a celor atipice (hipersomnie, dificultati de trezire dimineata, senzatii de ameteala, crestere a poftei de mincare -foamea de carbohidrati- si crestere ponderala, tendinta spre retragere sociala).

Durata depresiei sezoniere este data de timpul personal de adaptare la noile conditii ale mediului bio-psiho-social, timp cuprins intre 2 pina la 8 saptamani. Mentionam ca depresiile sezoniere sunt depresii de adaptare, functionale, aflate in afara psihopatologiei, tulburari de tip emotional generate de stressul de adaptare la scenariile bio-psiho-sociale asociate factorilor meteorologici sezonieri (lumina, temperatura, presiune atmosferica, calitatea si compozitia aerului, alti factori meteo).

Cum se trateaza depresia sezoniera?

In cazul depresiei sezoniere de iarna, cea mai practicata forma de terapie, avind ca mecanism fiziologic supresia secretiei de melatonina, este fototerapia. Terapia prin lumina consta in expunerea controlata, timp de 30-60 minute, cu ochii deschisi, la o sursa de lumina alba (nu se priveste direct sursa), “full spectrum”, cu intensitatea de 10.000 lux, expunerea la lumina albastra cu lungimea de unda de 480 nm la intensitatea de 2,500 lux sau in expunerea la lumina verde cu lungimea de unda de 500 nm si intensitatea de 350 lux.

In Constanta poti gasi ajutor specializat si in acest cabinet de psihologie; ca psiholog si psihoterapeut te pot ajuta sa depasesti depresiile sezoniere precum si efectele lor neplacute cu ajutorul sedintelor de psihoterapie de scurta durata; acestea combina hipnoza si relaxarea cu terapia centrata pe obiective si solutii, pentru a ancora efectele optimizante pe termen lung.

“Intoarcerea in rascruce”, o premiza terapeutica

Posted on by

Cind cineva imi vorbeste despre drumuri fara intoarcere constat ca am in fata adesea o persoana cu o fixatie pe scop, sau una care traieste o abandonare a acestuia, ori un om indoliat care se raporteaza fatalist la o pierdere irecuperabila –cum ar fi moartea cuiva, o boala cronica, un divort, etc.

Batrinii spun ca daca cineva rataceste drumul, atunci, pentru a-l regasi, se poate intoarce la prima rascruce, in locul unde s-a ratacit, si acolo poate sa aleaga o alta poteca sau o cale mai potrivita siesi, drumul cel bun al destinatiei sale. Intoarcerea in rascruce este de fapt revenirea la o conditie personala mai sigura, mai orientata in raport cu un scop existential.

Ca sa constatam ratacirea e necesar sa fim in permanent contact cu scopul dar si cu pozitia noastra cit mai actualizata fata de el. Uneori tocmai aceasta grija a tintei ne poate fixa excesiv atentia, potentind ratacirea drumului si idealizarea destinatiei. Din dorinta mare de a-l atinge, prin suprainvestirea scopului nostru, realizam o excesiva raportare la noi insine, la dorinte si resurse, ceea ce poate excede dezadaptant contactul cu exteriorul precum si relatiile cu lumea – obiectivate prin ce se intimpla in afara noastra, cu drumul in sine – primul care ar putea sa ne spuna spre ce ne indreptam de fapt. Aceasta abatere hipnotica a atentiei de la drum spre noi insine nu ne mai permite sa facem la timp corectii eficiente ale directiei in care mergem, fixarea pe scop ascunzindu-ne drumul spre el.

In situatia diametral opusa, atunci cind ne lasam distrasi de drumul in sine, putem adesea sa ne uitam scopul sau sa il abandonam, slabind relatia sa cu noi insine. Ni se poate intimpla sa fim furati de peisaj, sa ignoram destinatia cu care am pornit initial in minte, si atunci, oricare ar fi el, drumul devine unul bun, pentru ca orice drum ne conduce undeva daca avem suficienta rabdare sa ii atingem capatul. Ratacirea scopului personal devine ratiunea de a fi a ratacirii in sine, care ajunge noul scop. Drumul initial nu mai are intoarcere, pentru ca ne lipsesc reperele interioare, cum ar fi in acest caz obiectivul spre care am pornit, fata de care nu ne mai raportam ca la o destinatie. Telul nostru astfel abandonat poate fi prin aceasta intangibil, importanta devenind pentru noi calatoria, si nicidecum destinatia.

Aceasta noua forma de fixatie, in exteriorul nostru,  este specifica culturii abandonului, si o intilnim la tot pasul, contaminindu-ne psihologic pe multi dintre noi, prin stimularea calatoriei de dragul calatoriei, a epuizarii de dragul epuizarii, a ratacirii de sine -in afara vreunui scop pe care sa-l putem numi personal. Adesea facem din aceasta noua ratacire un drum in sine, o cale si un scop, astfel incit, excesiva noastra orientare spre exterior, pierderea contactului cu valorile de esenta, cu motivatia intrinseca, cu gindurile si emotiile sinelui nostru profund – toate acestea  stimuleaza o superficializare a existentei personale, sentimente de nemultumire de sine, dezradacinare,  conduite de abandon si esec.

Alteori insa transformam aceasta ratacire de sine intr-un drum initiatic, fapt posibil doar prin constientizarea fenomenului si resemnificarea lui salvatoare, caz in care suntem deja adaptati si pe drumul bun.

In astfel de situatii “intoarcerea in rascruce” de care amintesc batrinii poate fi o solutie psihoterapeutica de regasire a drumului ratacit, un mod practic si clarificator de reasezare pe traiectoria scopului. “Intoarcerea in rascruce” devine un prilej de reorientare echilibrata, atit interna cit si externa, un drum inapoi,  pe parcursul caruia putem retrai o dezvaluire si o reconsiderare a experientelor in care ne stiam orientati.  Desi sunt mai vechi, aceste experiente evocate pot fi mai familiare si mai securizante si pot stimula reasezarea in resurse precum si readaptarea plecind de la solutii deja testate personal; le putem apoi proiecta spre acele experiente noi ce ne bulverseaza reperele, in ideea reorientarii noastre in acord cu scopul. Acest travaliu de reamintire a felului in care gandeam si simteam chiar inainte de a pierde calea ne permite asadar o repozitionare fata de scopul-destinatie anterior dar si a acestui scop inca neatins fata de nevoile noastre prezente, fapt ce ne descrie clarificator atit drumul cel mai bun catre tinta finala, cit si integrarea etapelor de atingere si micile abateri corespunzatoare noilor nevoi.

Prin intoarcerea anamnetica la rascrucea unde ne-am ratacit, scopul drumului pe care dorim sa il continuam devine din nou destinatia initiala, acest scop obiectivindu-se in experiente tangibile pe care le asimilam reusitei, ajutati fiind de o astfel de clarficare a parcursului; semnul regasirii sale devine noul drum, diferit de vechiul prin semnele concrete care ne anunta atingerea scopului dorit.

Atunci cind celelalte modalitati de orientare lipsesc, un avantaj al intoarcerii in rascuruce este acela ca nu pierdem timp cu solutii nesigure, evitind astfel sa ne consumam in prilejuri ce satureaza asteptarea si tensioneaza nevoile.

A umbla fara teama ca te-ai putea rataci presupune inclusiv achizitia acestui bun obicei, atunci cind crezi ca-ti poti doar tu de grija; acela de a accepta intoarcerea pina la primul context personal semnificativ in care te simteai inca pe drumul tau, atunci cind nesiguranta pune stapinire pe tine sau, atunci cind te saturi de drumuri ce nu te conduc unde vrei tu.

In aceasta rascruce Il poti regasi pe Dumnezeu, bunul simt, moralitatea, bunele obiceiuri, poti sa iti lamuresti tintele personale. Intoarcerea te invata sa devii mai constient de tine si de ceilalti, sa reincepi sa te iubesti pentru a sti cum sa ii iubesti pe oamenii de linga tine, sa inveti sa citesti indicatoarele, sa citesti Scripturile ca sa stii cine iti este Dumnezeu si ce doreste El de la tine, dar si pentru a sesiza ca felul in care crezi in ce stii e o consecinta a cunoasterii, nu a ignorantei asumate, sa iti amintesti care ti-e telul, daca nu cel ultim macar pe acela ce iti defineste etapa de viata pe care o traiesti, si, nu in ultimul rind, intoarcerea in rascruce te provoaca sa fii mai atent la drum.

Intoarcerea in rascruce este o premisa a vindecarii, si poate fi utilizata ca tehnica de resemnificare a experientelor traumatice ori problematice, in vederea unei restructurari functionale a persoanei – asa cum revenirea in rascruce atunci cind te-ai pierdut pe drum presupune regasirea drumului de care stii ca ai nevoie.

Cabinetul psihologic poate fi vazut ca o rascruce, un loc din Constanta, unde poti veni atunci cind ratacesti drumul, sau cind nu il mai simti ca fiind unul potrivit tie. Aceasta rascruce devine ocazia de a sta de vorba cu un psiholog, si impreuna putem descoperi o cale mai buna spre scopul tau.

Metoda contractului în psihoterapie

Posted on by

Contractul terapeutic este o convenţie scrisă ce stabileşte detaliat un anumit mod de interacţiune între persoanele semnatare.

Această tehnică de modelare comportamentală speculează ipoteza că o persoană are tendinţa de a fi mai degrabă coerentă decît incoerentă, adică de a face ceea ce spune că face, eficienţa acestei tehnici bazîndu-se pe legea coerenţei.

Contractul este utilizat cu precădere în psihoterapia cognitiv-comportamentală, urmărind motivarea, declanşarea şi menţinerea unor comportamente adaptative şi utile terapeutic, utilitatea lui fiind direct observabilă în terapiile de grup, cuplu şi familie.

Ca metodă de intervenţie în terapie contractul se axează pe desemnarea cît mai clară a comportamentelor aşteptate ale contractanţilor şi pe urmările generate de respectarea sau nerespectarea lui, psihoterapeutul avînd rolul de iniţiator, mediator, girant şi supervizor al executării acestuia.

Un exemplu de contract terapeutic:

Contract terapeutic între părinţi (doamna şi domnul C) şi fiică (d-ra T)

Valabil începînd de la data de…………………pînă la data de…………………

 

I.                 Părinţii C. se obligă:

I.1. Să îi respecte deciziile privind viaţa sa intimă.

I.2. Să îi ofere zilnic, pe durata trimestrelor şcolare, suma de ….lei.

II.                Fiica T. se obligă:

II.1. Să îşi respecte obligaţiile de elev.

II.2. Să îşi petreacă serile acasă pe durata trimestrelor şcolare.

 III.             Dacă Părinţii C se achită de obligaţii, fiica T. se angajează să îndeplinească toate obligaţiile care îi revin.

IV.              Dacă Părinţii C nu se achită de obligaţii, fiica T are dreptul la o seară liberă pe săptămînă în timpul trimestrelor şcolare (în raza orasului Constanţa)

V.               Dacă fiica T se achită de obligaţii, părinţii C se angajează să-şi îndeplinească toate obligaţiile care le revin.

VI.              Dacă fiica T nu se achită de obligaţii, părinţii C au dreptul să nu îi mai acorde timp liber şi să-i reducă suma de bani la o sumă pe care o decid personal.

Executarea acestui contract începe la data de………………., ora…………………

Semnături: Părinţii C.…………..Fiica T…………………Psiholog ………………….