Tag Archives: fericire

In loc sa trag obloanele, am schimbat sabloanele!

Posted on by

Experienta unei bucurii o vad structurata ca o cetate medievala, in jurul careia s-a construit in timp o cetate mai noua.

Cetatea de Sus, mai veche, este inconjurata de ziduri puternice, dincolo de care se inghesuie batrinele case, biserici si turnuri de aparare, ulite intortocheate si arcade in stil neogotic venetian. Cu cit este mai timpurie cetatea, cu atit mai de pret este nevoia de a o conserva, amintirea ei.

Cetatea de Jos, mai noua, se afla dincoace de ziduri, dar are si ea farmec; strazi mai aerisite, piete mai mari, este actualizata si corespunzatoare nevoilor mele prezente. Noutatile ivite la tot pasul, suflul nou nu conteneste sa ma faca sa inteleg de ce sunt fericit eu aici si acum, cel care gindesc, simt, actionez si exist in acest moment in afara sabloanelor.

Daca as locui doar intre zidurile vechii cetati as continua sa imi locuiesc trecutul, ba chiar as imprumuta istoria altuia, as invata sa ma confund cu el, inventind astfel un anestezic pentru trecerea implacabila a vietii pe linga mine. Asta pina intr-o zi, cind m-as aseza in fata unei oglinzi si as observa o figura instrainata de sine, ce nu mai poate evita cu nici un chip prezentul. As realiza, poate, ca am trait atita vreme in trecut, desi corpul meu continua sa existe in prezent, disociere care mi-ar oferi confruntarea cu ce am pierdut in tot acest timp, cu ce as fi putut trai si deveni, cu nevoile mele actuale. Sau as vedea ca am nevoie sa imi asum libertatea facind chiar si alegeri gresite, sa infrunt singuratatea, sa imi ofer un sens, sa imi calmez anxietatea mortii, sa accept ca trei idei pure ale intelectului, ca trei magi vestitori, imi aduc daruri la nastere, si acestea ma ajuta sa actionez moral: Dumnezeu, Libertatea si Nemurirea.

Colorata ca un rozariu, aceasta Triada ma ajuta sa accept ca orice sfirsit nu e al meu, ci al sabloanelor prin care filtrez lumea. Orice moarte as anticipa si trai – aceea a vreunei intimplari fericite, a lumii sau chiar a vietii mele, aceasta Triada ma va insoti sub forma setei de infinit, a nevoii de explorare si a necesitatii unei misiuni personale.

Dureroasa confruntare! Ea ma face sa ies dintre zidurile sigure, sa plec de sub arcadele turnurilor de aparare, sa las in urma saltimbancii, truverii cheflii, nebunii frumosi, cavalerii tristi si caii lor inveliti in zale ruginii; ma simt coplesit si nevoit sa abandonez durerile si fricile in piateta medievala a cetatii, legate strins de un stilp al infamiei, atit de familiar, sa parasesc baritonalele voci critice, sa o urmez pe cea mai firava, a iubirii. Iesind dintre zidurile vechilor experiente, dintre sabloanele labirintice ale gindurilor mele automate si dezadaptative, in Cetatea de Jos a prezentului imi regasesc prietenii imbracati in blugi, si, mai presus, un nou mod de a ma intelege si iubi, luindu-mi de mina nevoile de acum. Renunt la sabloane, le schimb cu filtre mai adecvate, si astfel ma simt mai bine pe mine insumi, ma accept, ancorindu-ma autentic in prezentul personal, traiesc mai implicat in Cetatea unei realitatii subiective, dar actualizate. Doar astfel ma pot bucura de viata mea unica, de realitatea fericirilor, doar astfel ma pot contine mai bine. Pentru aceasta insa, am iesit din Cetatea de Sus, cea a copilariei si experientelor trecute, m-au petrecut pina la poarta iar eu le-am prefacut in experiente subiective actualizate, in Cetatea de Jos, a experientelor noi.

Azi ma simt fericit, pentru ca, in loc sa trag obloanele, mi-am schimbat sabloanele.

Obsesia de a fi fericit

Posted on by

obsesia de a fi fericit

Intelegem uneori fericirea ca pe o stare imediata de bine cu noi insine si cu ceilalti, si consideram ca suntem fericiti. Deziluzia intervine vindecator, asa cum dezamagirea ne „extrage” terapeutic din amagirile cu care ne-am obisnuit sa mascam imperceptibil realitatea. Observam ca traim de fapt multumirea de sine ori comoditatile civilizatiei ca pe un atrofiat receptacul al implinirii si al dezvoltarii personale. In numele fericirii ne acceptam desensibilizati josniciile, slabiciunea si neputintele, amnezici si detasati, ca si cind nu despre noi ar fi vorba, ci despre „omul de tip nou” in general. Sofisticata noastra conditie umana e coplesita de isprava existentialist-nihilista ca vine de nicaieri si merge spre nicaieri, iara noi, animale rationale si contingente, ne cautam gnostic si autosuficient satisfactia si sensul vietii, orbecaind pe culoarele fricii de moarte. Din cind in cind, atunci cind incepem sa ne simtim singuri, ne lasam iluzoriu incurajati de descoperirile „cercetatorilor britanici”. Nevoia de raspunsuri clare la intrebarea „esti fericit/ fericita?”- a doua ca frecventa dupa „Ce mai faci?”, ne indeamna sa visam la o fericire personala intensa, aliniindu-ne emotional unor constructe generale minimizante si teorii sociale contradictorii, straine atit de esenta naturii umane cit si de specificul personal al acesteia. Desi intelegem ca nu ne nastem condamndati la fericire, ne simtim totusi datori sa ne condamnam singuri. In proiectiile noastre de viitor – fericirea tinde sa fie enuntata ca scop suprem al vietii, aflata in antinomie cu nefericirea; nimeni nu isi doreste sa fie nefericit, si tocmai de aceea se considera dator sa isi doreasca „sa evolueze”. Atunci cind nu ne este clar ce inseamna ea pentru noi si cum o putem trai, fericirea ramine un concept suspendat, utopic, si tocmai prin aceasta, fascinant. Astfel, mereu cautata si niciodata atinsa, fericirea noastra devine un gind obsesiv, insotit de ideea de neputinta, de inadecvare, anxietate si angoasa existentiala; invatam astfel sa fim nemultumiti, cartitori, critici, mascind nemultumirea cu termeni mai usor de suportat; dorinta de evolutie. In acest fel, consimtim inadecvarea si nemultumirea ca stari firesti ale omului puternic, schimonosindu-ne persoana cu masca nefireasca a mindriei de a fi cel mai tare din parcare. Cautind mereu fericirea, ne condamnam singuri la nefericire, punind umarul, fara sa stim la nasterea egolatriei ca fundeament al ideologie de consum. Ne-am transformat intr-un trib de vinatori ai fericirii. Dincolo de multumirea ce ne-o ofera descarcarea unor pulsiuni primare sau satisfacerea unor nevoi psihologice superioare, fericirea vinata ramine departe de noi si ascunsa privirii, ca un animal aflat pe cale de disparitie. Dorim ceva mai mult, ceva mai bine, ceva mai altfel, si ne intrebam inevitabil ce o mai insemna fericirea astazi, sau cine o mai poate trai, devreme ce, tinzind sa o intelegem ca pe o multime de lucruri sau experiente scumpe, inconjurati de forme, ne alegem totusi…cu o fericire ieftina.

Ce este si la ce ne foloseste fericirea?

Fericirea este un exercitiu de evaluare a propriei vieti, o conversatie egosintonica pe care o purtam in sinea noastra si ale carei concluzii genereaza bucurie. Obervam daca ne e bine, daca urmarile unei actiuni sunt bune, daca ecoul faptelor noastre in ceilalti este cel scontat.

Fericirea se contureaza ca un construct psihologic complex, discursiv-reflexiv, orientat spre ideea de bine, generat de dialogul pe care il am cu mine insumi in evaluarea consecintelor interactiunii mele cu lumea, cu semenii si cu valorile. In afara existentei unui context interpersonal reflectat axiocratic la nivelul constiintei, fericirea nu exista, nici macar ca promisiune.

Trairea fericirii ca pe un deziderat al existentei moderne, asociaza conceptul general al fericirii cu sensul individual al existentei. Nevoia de fericire intr-o lume ce pare a-si construi minutios nefericirea, nedreapta si distructiva, se constituie intr-o varianta hedonista a indreptatitei nevoi de recunoastere si autoapreciere, fericirea devenind ecoul emotional expectat, recompensa felului in care reusesti sa te apreciezi in actiune, la un moment dat.

Fericirea ca obiect si fericirea ca discurs interior

Discutiile despre fericire pe care le-am purtat cu cei care mi-au solicitat in cadrul cabinetului sa ii ajut sa devina mai fericiti…ori sa devina la nivelul de fericire anterior unui eveniment traumatic….mi-au dezvaluit o conceptualizare hipertimica, aproape maniacala a fericirii; pentru multi, fericirea nu reprezinta un subiect de meditatie, un concept pus sub semnul posibilitatii, asa cum ii sta bine oricaui ideal ontic inainte de a fi coborit din turnul sau de fildes si tradus in fapte concrete, de viata. Dimpotriva. Pentru cei ce sufera de nefericire, fericirea se contureaza ca o stare ce se poate atinge prin oglindire in gloria si valoarea conferite de entitati exterioare persoanei, nu prin valori morale, abilitati, virtuti; avind lucruri de pret, acumulind, bifind, cersind apreciere, socind – mai putin apreciindu-se pentru sine. Fericirea consumerista distrage atentia dinspre ideea de bine, echilibru si frumos, schimbindu-i axiologia pina cind devine un soi de nirvana a posesiei, obsesiei si pasivitatii. Rezulta o schimbare a intensiunii, o schimbare de paradigma, „fericirea” dorita devenind o cvasipermanenta si ubicua generatoare de compulsii consumiste. Animati de credinta ca fericirea are valoare de obiect si poate fi atinsa, neatingerea ei de facto la dimensiunile idealizate genereaza teama de nefericire, pe care multi o invoca, ca fobie distincta.

Dragoste si utilizare

Posted on by

Ce este dragostea?

Sentiment modelat de educatie, complex, intens si cu o durata de manifestare mai indelungata decit afectele sau emotiile, dragostea, oricit de personal-expresiv am experimenta-o in cele mai frecventate dintre ipostazele ale sale, erotic, fratern, filial sau de adoratie, ne orienteaza teleologic, conferind sens si semnificatie existentei.

Dealtfel exprimarea oricarei emotii conduce catre o mai buna constientizare a acesteia si la dezvoltarea unor unitati relationale si de semnificatie ce o contextualizeaza in existenta personala, devenita astfel o unitate de memorie obiectivata prin comunicare si subiectivata prin semnificatie. Intelegerea existentei personale drept o consecinta practica a acestui sentiment, confera iubirii functii personale si sociale ce-i contureaza antropologic utilitatea; pentru ca ii constientizam mai intens obiectul, acest tip de traire ne ancoreaza reperele existentiale in consecintele sale ultime; suntem copii ai unor parinti care s-au iubit cindva, scopul final pe care il serveste dragostea parintilor nostri fiind noi insine, viata si posibilitatea de a exista, fiintind valoric.

Cum intelegem utilizarea?

Utilitatea este un concept ce are drept corespondent actional utilizarea. Utilizarea presupune actiunea de folosire a unui instrumentar, vizeaza un scop bine definit, un rezultat urmarit prin folosire, cuantificabil si cintaribil. Utilitatea subtantializeaza o actiune in jurul scopului de atins, conturindu-i instrumentului valoarea practica, prin anticiparea in plan mental a actiunii cu obiectul util in sine. Utilitatea este o privire instrumentala asupra scopului, vizind iminenta folosire pentru scop, in ideea obtinerii acestuia printr-un proces de utilizare.

Care sunt scopurile finale al dragostei?

Unul dintre cele mai importante scopuri ultime ale dragostei este viata. Nu intimplator avind o valoare de mobilizare energetica si motivationala foarte mare, precum si o latenta indelungata, dragostea este unul dintre cele mai exprimate sentimente dar si unul dintre cele mai modelate la nivel social. Societatea si culturile asociaza iubirii, prin educatie, unitati de semnificatie si comportamente invatabile, “civilizind” prin conventii cadrele ei de manifestare; dragostea apare astfel asociata unor absurde contexte conventionale, unor concepte abstracte sau obiectelor de consum, generind orientari, substituiri, deturnari de expresie dinspre subiect ca finalitate catre obiectele accesorizante ale acestuia. Subiectul devine astfel un obiect de consum. Civilizarea inculca acestui sentiment eminamente inter-subiectiv obiecte, transformindu-l in atasament pasional si generind un pattern idolatru al manifestarii sale; “dragostea (pasiunea) pentru masina”, “dragostea (pasiunea) pentru gadgetul personal”, “dragostea (pasiunea) pentru un anume tip de mincare”, “dragostea (aventura) de-o vara”, “iubirea (devotamentul, obedienta) de partid”, “dragostea (dependenta, atasamentul) pentru un anumit ritual sau forma”, echivalind astfel iubirii- atasamentul sau pasiunea si conferindu-,  odata cu preschimbarea subiectului iubirii in obiect, o secularizanta valoare practica.

Este dragostea programabila?

Fragmentarismul si consumismul prin care postmodernismul a clacat lamentabil inlocuiesc scopurile ultime ale iubirii, viata si fiinta umana, cu scopuri de productie, instrumental-utilitariste; cresterea natalitatii, performarea intr-un sistem organizat, performanta utilitarista fiind posibila prin fixarea scopului ultim al iubirii in utilizare. Printr-un simplu exercitiu de constientizare a conditiei prezente putem lesne observa ca suntem arhivati organizational, corporatist, valorizati ca resursa nu ca fiinta. Urmarim si traim consecintele acestor disocieri, a “stilului performant” de valorizare a fiintei umane, dinspre persoana in sine spre organizatia care-o inglobeaza utilitarist, fapt ce reduce persoana si personalitatea la un individ utilizabil. Cum “sa te faci util societatii“, cum “sa fii recunoscator partidului-organizatiei“, cum “sa te feresti de sarcinile nedorite“, cum “sa concepi mai putini copii pentru a feri planeta de infometare“-sunt clisee propagandistice pe care multi le intilnim, iar functiile lor sociale sunt acelea de restructurare emotional-comportamentala.

Sa te faci util societatii sau sa iti iubesti aproapele?

Excesul de ratiune specific izolarii in fragmentarul hiperspecializarilor genereaza o mecanica a ratiunii si rationalului, dincolo de care fenomenologia irationalului – abisul inconstient ce cuprinde existentul inca neconstientizat – este in mod artificial abstrasa, generind abil o viziune aumana a umanului. O considerabila parte a sentimentelor noastre se sustrage controlului constient, facind programarea emotiilor complexe aproape imposibila; cu toate astea oamenii doresc retete pentru fericire, si cel putin un buton pentru anularea dragostei, atunci cind consecintele acesteia scapa previziunilor personale orientate cliseic. Este momentul in care multe persoane au acest insight, al utilitatii neutilizabile a dragostei, si ca psiholog in Constanta ma bucur sa le recunosc in cadrul sedintelor de consiliere si psihoterapie sustinute la cabinet.

Este dragostea utilizabila?

Dragostea este utila, dar nu are valoare instrumentala. Este un sentiment util scopurilor sale ultime, dar inutilizabil in rest. Scopurile intermediare presupun antefactum existenta unui demers calculat si a unui set de instrumente, dragostea experientiata subiectiv-nu poate fi declansata si nici controlata constient pe deplin, sustragindu-se planificarilor.

Cu cit scopurile sunt mai specifice, cu atit utilizarea presupune o mai buna instrumentalizare. Scopurile ultime ale iubirii sunt celalalt, existenta, viata, Dumnezeu. Utilizarea dragostei ar presupune constatarea / desemnarea unor scopuri exacte, specifice -interventii cognitive de constientizare a acestora si de autocontrol emotional; insasi existenta apriori si nu aposteriori a unui obiectiv precis asociat unei emotii (stim ca iubim pe cineva dar nu stim unde ne va duce asta, urmeaza sa vedem) reveleaza cazuistic tendinte de hipercontrol emotional ce intra in conflict cu controlul inconstient, disociere emotionala constatata in diferite tulburari emotionale. Dragostea mentine in atentie insa un subiect clar definit, care ii este si singur scop, spre care se orienteaza – celalalt, relatia. Mentinind atentiei persoana draga in legatura cu care se manifesta, dragostea urmeaza sa isi defineasca scopurile relational si dupa constientizarea ca sentiment; dragostea implineste mai degraba decit planifica. La intrebarea de ce ma iubesti, un indragostit poate fi pus in incurcatura; daca raspunsul vine transant, fie ai de-a face cu un psihanalist foarte bun, care cu metoda isi poate urmari fluxul gandurilor, fie cu un utilizator de fraze cu continut emotional, un posibil absolvent de MBA, care nu vorbeste despre sine in raport cu tine, ci despre cum are de gind sa te utilizeze.

Poti iubi “de forma”?

Ce rezulta daca iubirea traita este orientata spre un obiectiv, spre o forma, nu catre o persoana? Dincolo de formele sale sublimative de manifestare, convertirea dragostei la utilitarism mercantilizeaza si volatilizeaza sentimentul, transformindu-l, denaturindu-l, pervertindu-l pina la formele mutant ale donna-gaga si ale “iubirii” de unica utilizare. Prin prisma utilizarii sale metrosexuale, dragostea este privita ca o consumabila conditionabila, absurditate care a dus dealtfel la reevaluarea iubirii ca sentiment si la adaugarea ei in DSM V pe lista tulburarilor emotionale ce intregesc patologia afectivitatii. Acest tip de “iubire-pragmatica” este privita de comunitatea stiintifica drept boala si incadrata corespunzator in manualele de psihodiagnoza contemporane.

Dragostea este utila, daca am in vedere consecintele sale pe termen lung, care-i definesc larg scopurile. Avem nevoie de dragoste pentru a ne raporta in consecinta la o persoana.

Dragostea este utila, dar nu utilizabila

Dragostea pentru aproapele meu nu este un instrument ci un sentiment pe care il pot controla constient doar partial, caruia ii constat prezenta sau absenta si care are sanse sa existe pe masura ce imi propun sa ma observ, sa-l vad si sa il cunosc pe celalalt. Epoca utilizatorilor si utilizarii ne propune modelul “sa ti-o trag, ca vreau iubire…”, acesta aparind mai credibil si frecventabil decit sanogenul “te iubesc pentru ca…asta simt”. In care dintre cele doua situatii iubim?

Familia şi transmiterea valorilor social-umane

Posted on by

Rokecah (1973) arată că “o valoare este o credinţă durabilă”, că “un mod de existenţă în acord cu valorile asumate este din punct de vedere personal şi social preferabil opusului său”, distingând intre valori terminale corespunzatoare finalităţilor vieţii (fericire, înţelepciune, pace) şi valori instrumentale care se referă la mijloace (moduri de a fi sau acţiona) utilizate pentru a atinge un scop. Ele comportă o dimensiune cognitivă, deoarece presupun un ansamblu de cunoştinţe cu caracter normativ, rezultate din experienţa anterioara, o dimensiune afectivă, deoarece implică o ierarhie şi ataşamentul difernţiat pentru un mod sau altul de existenţă, precum şi o dimensiune conativă care face ca valoarea să îndeplinească funcţia de ghid a acţiunii.

Apartenenţa copilului la o familie nu poate fi considerată în nici un context drept suport exclusiv de transmitere al moralei şi valorilor, dar educaţia primită în familie are o influenţă covîrşitoare în alegerea, selectarea, ierarhizarea şi introiectarea valorilor bazale ce definesc sistemul personal de valori al copilului.

Nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini în cresterea şi educarea copiilor. Diversitatea rezultă în parte din structura socială:

  • Religia
  • Nivelul de instruire
  • Mediul de rezidenţă
  • Traiectoria familiei
  • Apartenenţa socio-profesională
  • Tipul de interacţiune familială

Studii realizate de Bawin şi Legros (1996), Levite (1988) arată că părinţii apartinînd unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite. Se pare că, în clasele mijlocii şi superioare, sunt valorizate cu precădere; autonomia şi stapînirea de sine, imaginaţia şi creativitatea-în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vîrstei şi al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele.