Închipuie-ţi un sărac. Un om atît de sărac, de pînă şi mila ta puţină l-ar face pricopsit cum nu ar mai spera el însuşi vreodată să fie. Prăpădit aşa, de numai şi o mînă caldă de i-ai întinde, ar crede că Dumnezeu Însuşi a venit iară jos pentru el, cel mai sărman dintre toţi răpciugoşii, să îl îmbrace cu dragoste. Închipuie-ţi aşa un om. Ia-ţi timp şi blîndeţe să vezi în sinea ta cum arată, cu ce e îmbracat, îţi zîmbeşte sau nu, pare împăcat cu sine cu tine, ce crezi că-şi pune-n gînd cînd îşi lasă ochii alungaţi în pămînt şi mîna îi tremură spre tine, de parcă ar dori să îţi ofere el ceva, o himeră ce tu nu mai ai căderea s-o vezi, nicidecum să-ţi cerşească. Ia-ţi un timp să înţelegi cam ce simţi, revoltă neputincioasă poate, resemnare indiferentă ori, dimpotrivă, teama să nu ajungi şi tu la fel, mila nesfîrşită, jenă, nevoia să faci ceva pentru el, orice? Oftează dacă vrei, dar dă-ţi voie să te surprindă ce ai face tu pentru acest om acum, aşa cum poate de multe ori vei fi făcut-o deja; îi dai, colea, un ban, cît ce ai şi tu, doar să te mai lase sufletul, chit că vei mînca iar biscuiţi toată ziua. Relaxează-te şi încearcă să îţi dai seama ce fel de bucurie ar fi aceea care te-ar face să sari dintr-un picior pe altul ca şi cînd ai vrea să o dai încolo de întreţinere, doar e şi el un om lihnit, captiv în cuşca civilizată a Bucureştilor, ascultă-i încordarea cînd îţi mulţumeşte cu lacrimi în ochi pentru milostenia aşezată în palmă, şi încearcă să-ţi aminteşti cînd o fi avut timp să-ţi fure portofelul. Încearcă să-i surpinzi grimasele, cînd cu degetul muiat in salivă, se repede să-ţi şteargă rama bocancului galben şi prăfuit, teatru pe care tu, dacă nu eşti prea timid să îl prinzi, te vei fi pregătit deja să-l curmi, făcîndu-i turul gong dintr-un singur şut. Sau poate îţi doreşti să îl înţelegi, şi încerci să stai de vorbă cu el, calm, aşa cum ar face-o Eugen Ionesco cu un scaun. Ascultă-l cu răbdare şi încearcă să desluşeşti prin ce minune ţipă că vrei să-i iei portmoneul, cel pe care el tocmai a muncit cinstit să ţi-l şutească. Acest om sărac eşti tu. Cel care îţi dai de pomană, tot tu eşti. Dar prin lipsa ta de reacţie corectoare faţă de tine însuţi, atunci cînd îţi furi singur ”pălăria”, acest tu devii altcineva, devii străin de tine însuţi, scindat.
Calvarul Golgotei este atît de actual pentru cei care-şi asumă o cale personală dreaptă, direct spre Hristos, şi atît de puţini sunt bărbaţii care-şi mai scrijelesc umărul cu uşurarea crucii aceluia tînăr, ce are îndrăzneala să fie cinstit, într-o ţară în care cinstea sperie, încît mă întreb din ce fel de credinţă mai sunt făcuţi românii noştri, cei de bună credinţă. Am plecat aşadar din Romînia, am luat distanţă, ca să înţeleg dacă modul meu atipic (care nu se explică pe sine dinainte) de a reacţiona în faţa nedreptăţilor trăite, văzute, său provocate uneori din greşeală, îşi mai găsesc vreun corespondent în felul de a fi al altora, al olandezilor de pildă. Am găsit aici oameni care nu mai cred demult în Dumnezeu, dar care se iubesc unii pe alţii. Au atitudine pro helping şi pun umărul la greu, fără să aştepte ceva de la cineva. Atitudinea lor faţă de nelegiuiri e una fermă, spontană, de grup dar nu dură ci plină de omenie; încearcă întîi să înţeleagă, nu să distrugă. Prin urmare există şi în altă parte a lumii un pattern, o amprentă morală, un mod de a acţiona similar, nu sunt dezadaptat. Cu greutate şi întîrziere am aflat despre mizeriile în care o instituţie cîndva respectabilă, Ministerul Culturii şi Cultelor, este implicată. Am ales aiurea verbul. Este mînjită bine. Deturnare oficial acceptată şi aprobată de bani din fonduri publice, minciună, fals, uz continuat de fals, luare şi dare de mită, corupţie, distrugere a culturii naţionale şi a patrimoniului, încercarea muşamalizării-nereuşite din fericire-a cazului Florin Chilian şi a scriitorului Marius Marian Şolea. Perplexitatea mi-a fost de scurtă durată, şi am încercat să înţeleg de ce doar vreo cîţiva oameni se luptă singuri să ridice broboada de pe ochii juvenilei noastre Justiţii. Legile psihologiei sociale se regăsesc şi aici, perfect. Dacă unul singur rămas cinstit se apucă să strige hoţii într-o peşteră de tîlhari, toţi tîlharii îşi vor pipăi buzunarele de chei nu care cumva cel în cauză sa fie mai hoţ decît ei. Iar dacă nu este, îl pot tenta ori fenta, ori acuza de ceva, că doar nu s-o afla de florile mărului în aceeaşi peşteră cu ei. Dacă se găseşte totuşi cineva şi intervine apoi, luîndu-i cinstitului apărarea, mânia hoţilor ce sunt puşi prin contrastul creat de atitudinea morală, în conflict cu ei inşişi, creşte, pe măsura conştientizării stării lor de decădere. Cu cît le este imaginea personală mai distorsionată de conştiinţa pervertită, cu atît mai puternic este conflictul între ce credeau că sunt şi ce sunt in realitate. Imaginea personală autopercepută poate fi atat de diferită de modul în care sunt percepuţi de către ceilalţi, încît ceea ce cred ei despre modul în care îi percep acei cîţiva rămaşi cinstiţi, tinde să anihileze conflictul de imagine, refuzînd astfel imaginea personală care le aduce prejudicii stimei de sine, şi procedînd pentru compensare la atacarea oglinzii ce produce distorsiunea. Negarea este un mecanism de apărare, menit sa conserve un echilibru cognitiv şi emotional. Mai puternic decît trecutul sistem totalitar, în care minciuna şi crima erau uneltele oficiale de guvernare, actualul sistem nu doar că le utilizeaza făţiş, dar le şi neagă cu vehemenţă conotaţiile imorale, atunci cînd interesele puterii sunt astfel slujite. Politica oficială le refuză existenţa de facto, dar asta nu le face să dispară şi în fond, creînd astfel premisele unui haos moral, şi unei mentalităţi schizoide, la care toţi sunt forţaţi să consimtă. Cei care încearcă să evadeze, şi au forţa să refuze medicamentul de la ora 5, ori băşcălia ieftina consimţitoare, menită să ofere de fapt protecţie, nu să transforme în bine ceva, aceasta acţionînd ca o metodă de defulare a acelora prea şocaţi de evidenţe, sunt fie cooptaţi în sistem, mituiţi, forţaţi să tacă, fie stigmatizaţi, acoperiţi de glasul mulţimii. Dar glasul mulţimii nu este şi glasul adevărului. Adevărul despre un fapt nu poate fi decît unul singur, în toată complexitatea lui. Părerile despre un adevăr, ne creeaza aparenta multiplicitate subiectivă a acestuia, fără a-i fi afectată însp esenţa… Două opinii contradictorii despre acelaşi lucru nu pot fi în acelaşi timp adevărate. Spune adevărul despre un lucru cine poate demonstra că nu minte despre acelaşi lucru. Marius Marian Şolea a demonstrat ca Ministerul Culturii şi Cultelor este o maşină de furat bani, ocrotită şi acceptată de Statul Român. Cu fapte şi acte, reacţionînd la timp şi avînd o atitudine justă. Cu dovezi concrete. Nu şi-a ales o poziţie comodă, acuzînd necinstea. Intrînd în Templul din Ierusalim, Iisus i-a dat afară pe negustori, pe hoţi, pe cei care trasnformaseră Templul Sfînt într-un bazar. Marius ne-a arătat că urmîndu-i lui Hristos, avînd acest model asumat, poţi rămîne drept, neatins de scîrnăviile locului unde te afli. Fiecare dintre noi avem de apărat un Templu. Marius Solea a apărat Templul Culturii Româneşti, chit că puţini îşi vor mai aminti vreodată că are totuşi un sens.