Dependenta de droguri si terapia complexa a dependentei

Cele mai importante probleme cu care se confrunta adolescentii si tinerii consumatori de droguri?

Pentru un psiholog clinician si psihoterapeut cazuistica adictiei de droguri, pornografie, jocuri, sex, alcool poate fi provocatoare si dezamagitoare in acelasi timp, daca priveste consumul si consecintele sale nefaste fara resursele clinicianului ce abordeaza in echipa recuperarea din dependenta a persoanei. Spun persoana nu caz, pentru ca psihologul trateaza o persoana nu o boala, un om, nu doar o dependenta, o fiinta ce apartine unui context personal, denumit abstract societate, contextul in sine el insusi fiind o cauza declansatoare si de mentinere a consumului de droguri. Tinerii au tendinta de a consuma cel mai adesea droguri accesibile, artizanale sau experimentale si prin aceasta sunt cei mai expusi disparitiei fizice. Nu prea mai apuca sa isi inteleaga problemele si sa se adreseze vreunui cabinet sau clinici. Intra cu Porche-ul lui tata in stilp sau mor subit datorita imbolnavirii progresive, foarte putin zgomotoase,  a organelor interne. Cei ce au ajuns prin cabinetul meu din Constanta- facusera turul majoritatii clinicilor de dezintoxicare, erau deci hiperinvestigati si tratati si m-au solicitat nu pentru ca isi constizau problema, ci la interventia directa a parintilor sau prietenilor, pentru linistirea si manipularea emotionala a acestora. Convingerea lor era ca daca mimeaza recuperarea, vor sfirsi prin a controla si adictia de substante si resursele de bunavointa ale parintilor. Asadar ignorarea mortii si a dezastrului generat de consum este basmaluta ce trebuie ridicata mereu de pe ochii lor incetosati si zglobii. Poate iar o sa te mire, insa tratamentul de recuperare al unui tinar dependent nu incepe la psiholog, ci debuteaza cu o scurta vizita la ORL a parintilor acestuia. Acolo se desfunda cel mai bine urechile. Copiii lor deveniti “un ratat ca tac’tu, o curva ca ma-ta” ori, mai boem, “ bagabontul vetii mele” nu se simt nici auziti nici intelesi. Au crescut singuri, inconjurati cu obiecte surogat ale prezentei parintesti, si sunt mereu in cautarea acelor semne ca ar fi intelesi si iubiti de parinti. Consumul de droguri devine un semn de “fac ce vreau eu” cu mine, daca tu nu faci, daca tu nu imi dai ce-ti cer; atentie, empatie, caldura, validare, sprijin emotional cind am nevoie.

Probleme sociale cu care se confrunta tinerii dependenti?

Dupa 47 de ani de la revolutia drogurilor din anii ’70, consumul si abuzul de substante este acum cel mai spectaculos si la indemina mecanism de coping impotriva distresului, pregatit, predat si oferit de…societatea romaneasca insasi. Parinti plecati la munca peste hotare, copii crescuti de bunici sau vecini, deculturalizare, depeizare, nivel economic, cultural si educational scazut – ne confruntam la nivel social cu o adevarata pepiniera a extremelor psihologice: moda abandonului sau a suprecompensarii duduie in masinariile media ale propagandei consumiste. Motivele centrale pentru care tinerii se apuca de droguri si mentin consumul sunt stilurile dezadaptative de coping la stress, invatate in familie, scoala, societate. Exista cerere deci si de aceea…oferta. Societatea nu propune alternative decelabile in termeni de comportamente, ocupatii, activitati care sa ii stimuleze pe tineri sa devina dependenti de propriile performante. Cine este insa aceasta societate? Un concept abstract pe care nu poti da vina si pe care il asimilam din reflex formatorilor de opinii, cei care “ne-o arata”. Totusi, societatea e si multimea abstinentilor sau a celor care se adapteaza la distress in maniera adaptativa. Care anume parte a societatii intretine si promoveaza insa consumul ca mecanism de coping? Dezinteresul cui, dezimplicarea cui, spectatorismul cui, lipsa de actiune a cui contribuie din umbra la instalarea factorilor de risc ai consumului de droguri? Ca sa revin, cea mai mare problema cu care se confrunta social cei care consuma sau abuzeaza de substante…este convingerea ca si ei fac parte din societate si chiar ii definesc normalitatea. O credinta dezadaptativa- prin functia de minimizare a problemei, pe care o intilnesc des la persoanele cu dependente de substante este: “fiecare om are o dependenta de substante” Ceea ce este partial adevarat. Suntem dependenti de oxigen, apa, saruri, proteine si lipide, oxitocina, de mincare, cofeina, insa aceste substante nu ne distrug viata. Inconjurati de modele sociale pervertite, de antimodele, cei care abuzeaza de substante sau se drogheaza confunda senzationalul, exceptiile si spectacolul cu normalitatea. In realitate se trezesc marginalizati, instrainati, alienati. Traiesc din plin dezancorarea sociala si profesionala, analfabetismul functional, abandonul scolar, experimenteaza transgresarea regulilor sociale, dezvolta comportamente antisociale sau criminale. Putem asocia, metaforic daca vrei, consumul de droguri cu starea de a fi posedat. Consumatorul se comporta ca un posedat, se abandoneaza initial “in voia” substantelor, neurochimia este total dereglata si creierul devine incapabil de control, insa consumatorul are iluzia controlului, captiv intre doua lumi- ale senzatiei generate de drog si a “societatii” care il rejecteaza sistematic din sistemele sale, stigmatizindu-l. Societatea investeste in mod prostesc dar controlat in campanii si educatie impotriva drogurilor- ceea ce sfirseste a fi, paradoxal o propaganda pentru consumul de droguri. Nu intereseaza pe nimeni educatia impotriva drogurilor. Nu asculta nimeni. Tinerii au nevoie de abilitati de coping, de unelete cu care sa prelucreze aceasta informatie, nu de informatia in sine care devine redundanta.

Recomandari pentru tinerii dependenti de droguri?

E imposibil sa lupti cu dependetele singur. Iesi din izolare. Nu incerca sa te tratezi singur. Nu ai invatat dependenta de unul singur, si nici dezvatul nu il poti invata singur. Recomandarea este sa mergi la medic si psiholog, sa ceari ajutor. Recomandarile pentru cei care abuzeaza de substante (alcool, medicamente, droguri, tutun) sunt valabile si pentru familie si pentru societate. Te intrebi ce solutii ar putea adopta societatea pentru scaderea riscului de consum si depasirea dependentei? Solutiile sunt simple dar tocmai prin faptul ca sunt prea la indemina, nu vor produce adepti. Principiul de capatai al pretiozitatii cu care este inoculat de tv si internet poporul roman, celebrul “ pentru ca meriti” este “ ce nu pot face banii in locul tau..nu merita deranjul”… Sa fie incurajata comunicarea fata in fata, nu online. Sa fie stimulata si incurajata apartenenta la grup, sa se organizeze interactiuni de grup in care tinerii sa se regaseasca pe sine altfel, prin ochii celorlalti. “Societatea” ar putea sa ofere modalitati de adaptare mai bune tinarului, invatindu-l ce vrea el sa invete; va deveni capabil sa reduca anxietatea sau sa se mobilizeze si sa confrunte mai bine problemele. Sa sustina si sa ofere tinerilor un program organizat de desfasurare a activitatilor sportive de 2-3 ori pe saptamina, de dezvoltare a abilitatilor practice de baza, deprinderi utile vietii. Sa il pregateasca pentru viata nu pentru Academia Romana. Sa ii ajute pe tineri sa isi schimbe parerea despre sine, sa se optimizeze, sa incuraje constientizarea consecintelor bune ale unei interactiuni directe si sa inteleaga progresele facute. Parintii ar trebui incurajati si invatati sa petreaca timp de calitate cu copiii lor, in care conectarea autentica si implicata cu acestia sa devina scopul suprem al interactiunii lor. Parintilor le-as spune ..”Supravegheaza-ti copilul si fi parte a programului sau, si asa il poti modela direct”.

Cum pot preveni si stopa eficient Institutiile statului si ONG-urile consumul de droguri?

Educatia impotriva consumului nu este calea. E necesara o schimbare a paradigmei. Orice mesaj orientat spre constientizarea riscurilor este o orientare spre risc. Efectul interdictiei este invers. In plus nu intereseaza pe nimeni. Este o strategie vetusta, care nu da rezultate, fapt atenstat de numeroase studii. Nu propaganda axata pe prevenire ci investitia in programe si infrastructura pentru activitatile educative si vocationale, extracurriculare, prin intermediul carora tinerii sa poata invata stiluri de coping la stress alternative si noi abilitati de supravietuire in jungla economiei globale. Programe educationale locale, comunitare, sustenabile cu resurse proprii, grupurile de suport pentru copiii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate, organizatii de parinti care sa organizeze cercuri educationale tematice, responsabilizarea comunitatilor si parteneriatele public-privat sunt citeva directii practice orientate spre eliminarea declansatorilor abuzului si consumului de droguri.

Romantismul in relatie – o forma terapeutica de armonizare a idealurilor de cuplu

romantism si realismCe inseamna sa fii romantic in relatia de cuplu? Mai poate fi socotit romantismul un deziderat al cuplului modern, care odata invatat de partenerii unei relatii nevrozante si plafonate sa duca la repararea si revigorarea acesteia? Cum se pot confrunta alergiile la romantism ale acelora pentru care suprasaturarea vizual-kinestezica a sexualitatii e singurul mod de a ramine realisti? Si cum se poate gasi mai lesne echilibrul intre romantism si exagerarea lui, cea care genereaza atitudini umorale, siropoase, viziuni lasciv-zaharisite si romantioase ale interactiunii dintre doi iubiti? Cum iti poti da seama la timp daca romantismul nu devine cumva un soi de reumatism emotional, o anchilozare a expresivitatii afective in idealizari contrazise atit de flagrant de realitate incit sa frizeze ridicolul? Cum pot mentine romantismul ca atitudine de realatie echilibrata undeva intre realism, ridicol, idealizare, fara a transgresa limitele individuale ale suportabilitatii, dar suficient de personalizat incit sa imi pot oferi mie si partenerului un scenariu de viitor realizabil?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, e nevoie sa inteleg ce este de fapt romantismul si care este functia lui psihologica in relatia de cuplu.

Aparut ca un curent intelectual, literar si artistic in secolele XVIII – XIX in Germania si ulterior in restul Europei, romantismul este in esenta un mod de raportare idealist si personal la realitatea obiectiva, o deconstruire si filtrare a lumii externe prin valorile personale si o reconstruire subiectiva a acesteia in jurul unor idealuri. A fi artist in perioada romantismului presupunea o disociere eu-lume cu rol edificator asupra sensului existentei personale in lume, intr-un context general uman dominat de contingenta si in care iubirea, libertatea, viata, revolta impotriva fatalitatii, spiritualitatea si transcendenta constituiau motive centrale ale creatiilor.

In secolul XXI romanticul este o persoana care isi mai  permite inca sa viseze cu ochii deschisi si evadeaza prin reverii diurne din realitatea obiectiva, in vederea intelegerii mai profunde a existentei personale ori a unei situatii de viata. A fi romantic inseamna mai simplu sa contempli, sa reflectezi, sa idealizezi si apoi sa exprimi intr-o maniera sensibila un crez personal, un ideal general uman, o idee.

Depasindu-si conditia programatica, acest curent intelectual si artistic a devenit in timp seducator prin felul sau axiocrat de generare a modelelor; prin operele sale, romantismul a conceptualizat, cultivat si modelat un tip echilibrat si sensibil de raport uman, un fel de a fi si de a relationa ale carui prime certitudini sunt chiar idealurile, valorile fiecaruia dintre noi. Romantismul propune un stil de raportare emotionala armonioasa la partener; ofera o viziune idealizata a relatiei de cuplu, un spatiu subiectiv in care asteptarile mele de la cel drag si relatia cu el se simt in largul lor si la el in suflet, capata coerent; relatia devine un proiect frumos inainte sa prinda forma concreta a vreunui contract social.

Pentru romantici imaginile de cuplu cu care intra in relatie sunt amorsate de idealul vesniciei in doi si a implinirii alaturi de celalalt. Proiectele de viitor sunt contemplate, anticipate emotional si comportamental, iar ancorarea temporala a relatiei romantice in acest spatiu subiectiv este una disociata, apolinica. Timpul romantic este o parabola pe care indragostitii o pot contempla, proiecta, anticipa, acesta devenind o poveste din trecut orientata spre viitor inainte de a fi traita efectiv dragostea. Atitudinea opusa, realismul, este ceea ce ancoreaza in contextul actual, in spatiul si timpul personal, generind in prezent o traiere de tip dionisiac a timpului relational. Ma cufund aici si acum in experimentarea si concretizarea imaginii-proiect, a povestii generata de idealizarea romantica a relatiei. Mai pe scurt spus, romanticii subiectivizeaza obiectivul, umanizindu-l, iar realistii obiectiveaza subiectivul, concretizindu-l.

A fi romantic este o modalitate de conectare profunda la celalalt si are functia de a ma cufunda intr-un mod placut in povestea partenereului, in proiectul sau de relatie. Prin aceasta sa inveti sa fii romantic are valoare terapeutica, pentru ca desatureaza de realism relatia, atunci cind partenerii s-au plafonat si sunt hiperancorati in realitatea stresanta. Sa fii romantic este un mod de a te reintoarce la planseta de proiectare a cuplului, atunci cind acesta nu isi mai gaseste ratiunea de a fi, placerea, sau ramine pur si simplu prea intepenit in prozaicul vietii. Romantismul in cuplu nu se confunda cu exhibitionismul emotional si decantarile zaharate ale vreunui tip de subcultura tot asa cum nici realismul nu se poate confunda cu pornopraxia. Este un joc amoros al atentiei si al transpunerii intre doi oameni care se iubesc si isi afirma reciproc atractia; un elegant ritual de cucerire prin daruri cu valoare afectiva animat de nevoia de a exterioriza trairi, de a creea un context special menit sa ancoreze si engrameze bucuria gasirii jumatatii visate sub forma unui scenariu sau a unei povesti de dragoste autentice.

In buna masura, orice relatie de cuplu rezista in timp daca ratiunile ei de a fi sunt intretinute si obiectivate. Ceea ce fac cei doi parteneri impreuna sau obiectivele de cuplu concretizate, descrie miezul functional al cuplului si orice obiectiv de cuplu necesita o abordare strategica sau proiectare. Chiar si fara sa fie remarcata aceasta dinamica, o relatie rezista daca imbina romantismul (idealizarea si proiectarea) cu realismul (concretizarea proiectului). O dinamica echilibrata intre doi parteneri este, in fond, o oscilatie intre subiectivizare si obiectivare, intre visarea cu ochii deschisi si concretizarea proiectului.

Invatind sa fii sau sa redevii romantic te va ajuta sa te asiguri de fapt ca voi doi “sunteti din acelasi film”. Poti astfel sa te conectezi si sa conferi acces partenerului tau la imaginea ta de cuplu in maniera cea mai eficienta si completa, utilizind limbajul inconstientului; metafore, simboluri, alegorii, sau alte modalitati de expresie sensibile, utilizate la comunicarea unui ideal de relatie. Capeti bunul obicei de a scrie un scenariu de cuplu, de a realiza un proiect de relatie. Este un mod de conectare a partenerului la povestea ta, si a ta la povestea lui. Fiind romantic subiectivizezi obiectivele de relatie, si redevenind realist afli cum sa armonizezi practic idealurile de cuplu.

In acest cabinet de psihoterapie din Constanta, un psiholog iti sta la dispozitie pentru a te ajuta sa depasesti problemele de relatie si chiar sa inveti sa fii romantic.

A minca este o autoterapie. Tulburarile alimentare iti arata cind aceasta terapie nu functioneaza.

a-minca-e-terapieA minca este inainte de toate o necesitate, dar mai cu seama o placere. Nefiind doar o combinatie de substante ce mentin viata si buna functionare a organismului, ci si povestea ei, felul in care am obtinut-o sau a fost creeata, hrana e insasi rezultanta activitatilor noastre, aceea cu care intram intr-un contact intim nemijlocit.

A minca devine prin aceasta un mod complex de celebrare, resemnificare si interiorizare a starilor de bine conferite de persoanele si intimplarile semnificative pentru noi, iar combinarea cu arta a nutrientilor si declansatorilor chimici care ne stimuleaza kinestezic, gustativ, olfactiv, vizual, devine un mod de ancorare emotionala a unor semnificatii, persoane, locuri si intimplari importante.

Mincam asadar nu doar substante ci mai ales reprezentarile acestora: stari, experiente fundamentale, sensuri, identitati, feluri de a fi, atribute ale unor persoane si contexte. Cei care exagereaza mincind, sau, dimpotriva, se feresc de mincare ori transforma mincatul in compulsie, oricum ar fi acestia clasati pe scalele pishodiagnostice sau ale dispretului social; bulimici, anorexici, grasi, mincai, fomisti, haplea, persoane cu tulburari de nutritie– folosesc mincarea in scop evocator, terapeutic. In incercarea lor de a se edifica si de a se pune in ordine cu sine, acestea se reancoreaza la o stare emotionala resursa, ba chiar se conecteaza la un moment traumatic, regreseaza emotional si identitar din nevoia rezolvarii sau surmontarii dificultatilor existentiale.

A minca este o forma la indemina de autoterapie. Problemele de nutritie apar insa atunci cind terapia in sine devine un scop, nu un mijloc, si astfel ea nu mai este eficienta, fiind aplicata disfunctional, in directia gresita. Apare fixarea in metoda, manierismul procedural, transformarea terapiei intr-un ritual de evitare si asigurare. Chiar daca sentimentul de bine anuleaza pe moment depresia sau anxietatile, confruntarea cu problema, pentru intelegerea si depasirea ei – nu mai are loc. Suferinta ramine prezenta, problema nerezolvata, iar mincarea devine un analgezic ineficient si la indemina. A minca devine o burdihaneala dezadaptativa.

Cum adica mincam emotii, evenimente, persoane?

Inca dinainte de a ingera substante necesare, ingeram emotiile provocate de interpretarea pe care o dam unor forme, culori, texturi, mirosuri si gusturi specifice alimentelor degustate. Placerea este un raspuns evaluativ de tip neuro-vegetativ fata de nutrientii ingerati, interpretat psihologic fie ca satisfactie-anticipatorie fie ca pofta pentru o anumita substanta ori puri si simplu ca placere-raspuns imediata; ne ploua in gura. Placerea ne orienteaza comportamentul alimentar catre stimulii alimentari testati de-a lungul vietii, asimilati ca parte a culturii gastronomice individuale. Placerea de a minca are functia de a intretine motivatia autoalimentarii, aidoma senzatiilor de foame, sau pofta, si ne orienteaza conduitele alimentare in directia gusturilor preferate, mirosurilor imbietoare si a texturilor placute. Datorita placerii pe care o avem de a consuma alimentul preferat, ne structuram reprezentari dominant gustative-olfactive si kinestezice ale acestuia si sunt declansate nu doar raspunsuri fiziologice adecvate la nivelul aparatului digestiv, dar si procese mnezice de identificare a mincarii de care avem nevoie ori de evocare a contextelor in care am intilnit-o.

Activitatea de a minca activeaza asadar la nivel psihologic legaturi cognitiv-emotinal-comportamentale, cu rolul de a fixa ancore emotionale unor substante, contexte, persoane, trairi. Reaccesam rapid amintirile asociate, acestea fiind readuse in prezent si retraite. Astfel explicam si predilectia noastra pentru anumite alimente, orientata nu doar de pofta pentru o substanta sau alta, ci si de nevoile emotionale, de resursele pe care simtim ca trebuie sa le accesam.

Alimentele sunt un un anxiolitic si un antidepresiv natural

Alimentele sunt un anxiolitic natural, actul de a minca fiind in sine un ritual calmant si securizant. Acesta ne conecteaza la virstele copilariei, atunci cind principala noastra ocupatie era mincarea si somnul. Atunci cind mincam mai mult si in afara meselor obisnuite ale zilei- fara ca acest lucru sa raspunda unor nevoi stringente ale organismului, mincatul se transforma in fond intr-o forma de autoterapie naturala a problemelor cu care ne confruntam si a trenei de consecinte prin care aceastea se manifesta. De regula ecoul lor emotional sunt depresia si anxietatea.

Mincatul compulsiv sau cum “tratam” fricile

Repetat compulsiv, ritualul mincatului este o metoda de calmare temporara a anxietatii si de compensare a depresiilor. Desi mincatul poate aduce o imbunatatire de moment a dispozitiei, depresia si nelinistea reapar de obicei accentuate, datorita rolului de ancora kinestezica pe care o au alimentele; mincatul excesiv al unui anumit aliment stimuleaza focalizarea disfunctionala pe trecutul la care un anumit gust ne poate conecta. Deasemenea, sentimentele de culpabilitate consecutive “indoparii” precum si autosubminarea stimei de sine accentueaza tulburarile emotionale; persoanele devin obsedate de ideea ca iau in greutate, sau impiedica ingrasarea prin eliminarea fortata a alimentelor ingerate – desi ceea ce ingrasa nu este excesul de mincare, cit natura nesanatoasa a acesteia. Predilectia pentru o anumita categorie de gust ce ancoreaza emotiile pe care subiectul doreste sa le evoce si posturile de penitenta, menite sa elimine sentimentele de vinovatie si sa restabileasca stima de sine a persoanei, sunt factori de intretinere ai depresiei si anxietatii intilinite in tulburarile alimentare.

O strategie terapeutica eficienta a tulburarilor alimentare

In ciuda faptului ca sunt initial o componenta existentiala functionala in viata clientului, tulburarile alimentare debuteaza ca tulburari emotionale si ulterior de nutritie.

Insa approape orice otrava, in doze modificate, devine medicament. Mincatul compulsiv si tulburarile alimentare in sine devin o cale spre vindecarea traumei – insa intr-o forma modificata, anume daca persoana este orientata sa se focalizeze pe gusturile si substantele ce-i evoca stari emotionale resursa; momente in care s-a simtit bine, in forma, in forta, invocarea acelor calitati ce ii lipsesc in prezent pentru rezolvarea problemelor. Odata evocate, aceste resurse pot fi retraite asociat unor activitati preferate sau comportamente noi, conexe, care recompensate prin cantitati mici din substanta declansatoare a starii de bine- pot evoca la fel de rapid starea resursa. Se obtine o conditionare a gustului preferat de activitatile npi ce ii vor imprumuta efectul, si astfel latura compulsiva poate fi deviata si modificata. In locul suprasaturarii cu mincaruri care il conecteaza la situatia problema sau il linistesc dar nu rezolva, care consolideaza focalizarea pe problema nu pe solutii, ii amintim clientului, in calitateA de psiholog sau consilier – sa incerce altfel gusturile si mincarurile care il conecteaza la resursele din trecutul sau, reamintindu-i de ceea ce minca atunci cind ii era bine, in situatii in care avea incredere in sine, curaj, control, sau detinea resursa emotionala atit de necesara in prezent. Daca nu este de gasit in trecut, aceasta resursa emotionala sau abilitate poate fi imaginata si orientata spre viitor, in situatia in care clientul doreste sa se descurce mai bine. Gusturile complet noi, mincarurile si meniurile creative – sunt cele care, intr-un context terapeutic de asistenta clinica, provoaca o suprapunere a ancorelor noi peste cele vechi, genereaza noi resurse si stimuleaza focalizarea pe prezent si viitor, slabind ciclul vicios fobie-comportament de asigurare / reasigurare. Activitatile asociate acestor gusturi/meniuri alimentare noi – sunt cele care vor prelua functia de comportament de asigurare temporara, realizindu-se ulterior recadrari comportamentale. In etapa urmatoare a terapiei, prin parcurgerea unor tehnici cognitiv comportamentale de tratare a traumelor de fond si actuale (fobii, obsesii, conflicte, etc.), utilizind desensibilizarea progresiva, hipnoza si imageria dirijata,  tehnici de  intarire a eului si prevenire a recaderilor – se pot creea strategii terapeutice individualizate pentru tratarea tulburarilor alimentare.

Avantaje ale acestei abordari

In cazurile cele mai grave, recuperarea din tulburari precum bulimia sau anorexia, presupune interventia unei echipe de specialisti, de la psihiatru, psiholog, neurolog, nutritionist, endocrinolog, ceea ce face procesul de redresare cronofag, costisitor si mai ales sa fie perceput de pacient ca imposibil. Psihologul este de obicei prima persoana la care cauta ajutor un astfel de client; acesta are de cele mai multe ori convingerea ca tot demersul e cam degeaba, invoca o motivatie negativa, sentimentul de neputinta si convingeri autodevalorizatoare. Cunoasterea faptului ca mincatul compulsiv este de fapt o autoterapie pe care el incearca sa o aplice, dar o aplica gresit, este un prim pas de cooptare a pacientului in diada terapeutica, de consolidare eficienta a aliantei, in vederea atingerii scopului terapeutic. Modificarea compulsiei, nu atacarea ei in travaliul terapeutic, confera clientului posibilitatea de a fi un spectator implicat al propriei modelari – care nu este doar una fizica ci psihologica, redindu-i increderea in castigarea controlului, si il incurajeaza sa isi ajusteze la un nivel mai realist asteptarile de redresare si remodelare cormporala. Convertirea dirijata a nevoii de substante in foame de emotii ajuta pacientul sa inteleaga faptul ca emotiile pot fi declansate/ evocate si de alte tipuri de activitati cu rol terapeutic, acest fapt conducind la creearea unui set personal de activitati cu rol compensator-sau abilitant. Odata puse in practica si sustinute, clientul isi optimizeaza perceptia de sine si asupra procesului terapeutic in sine, fapt incurajat prin evaluari subiective. In cea de-a treia etapa a acestei abordari, restructurarea cognitiva fiind deja amorsata, efortul de confruntare a problemelor de fond este resimtit mai putin, clientul avind deja dovada propriei eficiente.

Hipnoterapia este in sine o abordare de succes a tulburarilor alimentare, contribuind nu doar la stingerea nevoii de compensare prin alimente a depresiei si anxietatii, ci si la invatarea unor tehnici mai eficiente si specifice de autoreglare.

Daca doriti sa lucrati cu un psiholog din orasul Constanta acest gen de probleme,  ma puteti solicita telefonic (0742-354.228 / 0721-871.200), in vederea unei programari initiale, in urma careia vom decide daca vom rezolva impreuna acest gen de probleme sau prin intermediul oricaruia dintre colegii mei.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Obsesia de a fi fericit

obsesia de a fi fericit

Intelegem uneori fericirea ca pe o stare imediata de bine cu noi insine si cu ceilalti, si consideram ca suntem fericiti. Deziluzia intervine vindecator, asa cum dezamagirea ne „extrage” terapeutic din amagirile cu care ne-am obisnuit sa mascam imperceptibil realitatea. Observam ca traim de fapt multumirea de sine ori comoditatile civilizatiei ca pe un atrofiat receptacul al implinirii si al dezvoltarii personale. In numele fericirii ne acceptam desensibilizati josniciile, slabiciunea si neputintele, amnezici si detasati, ca si cind nu despre noi ar fi vorba, ci despre „omul de tip nou” in general. Sofisticata noastra conditie umana e coplesita de isprava existentialist-nihilista ca vine de nicaieri si merge spre nicaieri, iara noi, animale rationale si contingente, ne cautam gnostic si autosuficient satisfactia si sensul vietii, orbecaind pe culoarele fricii de moarte. Din cind in cind, atunci cind incepem sa ne simtim singuri, ne lasam iluzoriu incurajati de descoperirile „cercetatorilor britanici”. Nevoia de raspunsuri clare la intrebarea „esti fericit/ fericita?”- a doua ca frecventa dupa „Ce mai faci?”, ne indeamna sa visam la o fericire personala intensa, aliniindu-ne emotional unor constructe generale minimizante si teorii sociale contradictorii, straine atit de esenta naturii umane cit si de specificul personal al acesteia. Desi intelegem ca nu ne nastem condamndati la fericire, ne simtim totusi datori sa ne condamnam singuri. In proiectiile noastre de viitor – fericirea tinde sa fie enuntata ca scop suprem al vietii, aflata in antinomie cu nefericirea; nimeni nu isi doreste sa fie nefericit, si tocmai de aceea se considera dator sa isi doreasca „sa evolueze”. Atunci cind nu ne este clar ce inseamna ea pentru noi si cum o putem trai, fericirea ramine un concept suspendat, utopic, si tocmai prin aceasta, fascinant. Astfel, mereu cautata si niciodata atinsa, fericirea noastra devine un gind obsesiv, insotit de ideea de neputinta, de inadecvare, anxietate si angoasa existentiala; invatam astfel sa fim nemultumiti, cartitori, critici, mascind nemultumirea cu termeni mai usor de suportat; dorinta de evolutie. In acest fel, consimtim inadecvarea si nemultumirea ca stari firesti ale omului puternic, schimonosindu-ne persoana cu masca nefireasca a mindriei de a fi cel mai tare din parcare. Cautind mereu fericirea, ne condamnam singuri la nefericire, punind umarul, fara sa stim la nasterea egolatriei ca fundeament al ideologie de consum. Ne-am transformat intr-un trib de vinatori ai fericirii. Dincolo de multumirea ce ne-o ofera descarcarea unor pulsiuni primare sau satisfacerea unor nevoi psihologice superioare, fericirea vinata ramine departe de noi si ascunsa privirii, ca un animal aflat pe cale de disparitie. Dorim ceva mai mult, ceva mai bine, ceva mai altfel, si ne intrebam inevitabil ce o mai insemna fericirea astazi, sau cine o mai poate trai, devreme ce, tinzind sa o intelegem ca pe o multime de lucruri sau experiente scumpe, inconjurati de forme, ne alegem totusi…cu o fericire ieftina.

Ce este si la ce ne foloseste fericirea?

Fericirea este un exercitiu de evaluare a propriei vieti, o conversatie egosintonica pe care o purtam in sinea noastra si ale carei concluzii genereaza bucurie. Obervam daca ne e bine, daca urmarile unei actiuni sunt bune, daca ecoul faptelor noastre in ceilalti este cel scontat.

Fericirea se contureaza ca un construct psihologic complex, discursiv-reflexiv, orientat spre ideea de bine, generat de dialogul pe care il am cu mine insumi in evaluarea consecintelor interactiunii mele cu lumea, cu semenii si cu valorile. In afara existentei unui context interpersonal reflectat axiocratic la nivelul constiintei, fericirea nu exista, nici macar ca promisiune.

Trairea fericirii ca pe un deziderat al existentei moderne, asociaza conceptul general al fericirii cu sensul individual al existentei. Nevoia de fericire intr-o lume ce pare a-si construi minutios nefericirea, nedreapta si distructiva, se constituie intr-o varianta hedonista a indreptatitei nevoi de recunoastere si autoapreciere, fericirea devenind ecoul emotional expectat, recompensa felului in care reusesti sa te apreciezi in actiune, la un moment dat.

Fericirea ca obiect si fericirea ca discurs interior

Discutiile despre fericire pe care le-am purtat cu cei care mi-au solicitat in cadrul cabinetului sa ii ajut sa devina mai fericiti…ori sa devina la nivelul de fericire anterior unui eveniment traumatic….mi-au dezvaluit o conceptualizare hipertimica, aproape maniacala a fericirii; pentru multi, fericirea nu reprezinta un subiect de meditatie, un concept pus sub semnul posibilitatii, asa cum ii sta bine oricaui ideal ontic inainte de a fi coborit din turnul sau de fildes si tradus in fapte concrete, de viata. Dimpotriva. Pentru cei ce sufera de nefericire, fericirea se contureaza ca o stare ce se poate atinge prin oglindire in gloria si valoarea conferite de entitati exterioare persoanei, nu prin valori morale, abilitati, virtuti; avind lucruri de pret, acumulind, bifind, cersind apreciere, socind – mai putin apreciindu-se pentru sine. Fericirea consumerista distrage atentia dinspre ideea de bine, echilibru si frumos, schimbindu-i axiologia pina cind devine un soi de nirvana a posesiei, obsesiei si pasivitatii. Rezulta o schimbare a intensiunii, o schimbare de paradigma, „fericirea” dorita devenind o cvasipermanenta si ubicua generatoare de compulsii consumiste. Animati de credinta ca fericirea are valoare de obiect si poate fi atinsa, neatingerea ei de facto la dimensiunile idealizate genereaza teama de nefericire, pe care multi o invoca, ca fobie distincta.

Ce ne facem atunci cind relatia o ia razna?

cind relatia o ia raznaNe aflam citeodata „prin miriste” in relatia de cuplu. Suntem „razna” cind nemultumirile acumulate se descarca prin frecvente certuri izbucnind din nimic, iar lamuririle ce lasau initial impresia facila a unor hirjoneli de weekend intre prieteni de-o viata, se transforma nesperat in combustia spontanee a tuturor valizelor cu resurse de care a dispus vreodata iubirea. Criza de cuplu ne orienteaza spre gasirea unui set de solutii consimtite care aplicate increzator – pot genera schimbarile dorite.

1. Cautam intrebarile corecte, imediat dupa ce am gasit raspunsurile comode.

Dupa o cearta nu ne mai arde de gasirea scenariului salvator, si de obicei luam o „pauza”, un ragaz intr-un spatiu propice spargerii problemei in straturile ei componente; aceata pauza nu o concepem musai ca pe o distantare emotionala de partener, ci ca pe o igienica integrare a contextului-problema intr-o poza mai larga si detasata, de tip anamnetic, astfel incit sa ne regindim „vina”, in loc sa ne-o asumam pe nemestecate. In schimbul de injurii si reprosuri dintr-o relatie nevrotica, datorita anxietatii ridicate si dorinta de aplanare, cel mai des fie regresam la identitatea copilului adaptat, astfel incit devenim „ascultatori„ asumindu-ne din coltul unei camere vinovatiile reprosate – ne concentram pe continutul anxiogen dar ignoram procesul transferential, fie adoptam rolul unui parinte critic, victimizindu-ne partenerul de cuplu, tocindu-l marunt si sigur – asa cum am invatat noi de la niste maestri in gastronomie relationala. Putem iesi din aceste identitati defensiv-ofensive, extragindu-ne din „teatrul de operatiuni”, abandonind coltul canapelei sau satirul conjugal, luind o pauza, cautind mai degraba metapozitia, rolul neutru al unui observator din afara, si adresindu-ne apoi astfel distantati…intrebarile corecte. Pe acestea le aflam de obicei atunci cind epuizam toate raspunsurile sau justificarile comode la intrebarile: „Ce rol mi-am ales eu in aceasta situatie?” si „Am facut ce tine cu adevarat de mine, pentru a regla acest aspect?”

2. Daca Superman nu mai poate zbura, inseamna ca s-a facut dimineata.

Odata aduse intr-o discutie cu sens reglator, aceste intrebari cheie ale fiecaruia ne defocalizeaza atentia de pe convenabila contabilizare a greselilor celuilalt spre asumarea propriei parti din problema si contureaza un orizont comun al asumarii relatiei, orientind cuplul spre resurse si solutii. Altminteri, dorind sa reparam, ne asumam un rol de regizor-salvator al relatiei, si prin aceasta afectata identitate ne arogam si capacitati de supererou. Becalizam relatia. Atunci cind „superman nu mai poate zbura” sfirsim lamentabil in vortexul anxietatii si depresiei, al disperarii in doi, gustam dezamagirea, condamnarea la neputinta si vinovatie ori poate, dimpotriva, se napusteste spre dormitor, ca un soare hotarit de iunie – o mai adecvata imagine despre ce putem face in realitate pentru partener, fata de ce ne-am fi dorit sa reusim.

3. Cind „de ce ?”-urile devin obsedante, e timpul pentru vitamina „ce ?”

Jumatate din rezolvarea acelei parti din problema de cuplu care tine de tine este asigurata prin identificarea intrebarilor corecte si iesirea din rolul de supererou ori de victima inocenta. Daca agonizam in neputintele constatate ale unor rezolvari fictive, in loc sa ajustam harta la teritoriu, tocmai ratam posibilitatea ajustarii relatiei, concentrinu-ne pe „de ce? „-urile dezadaptative, in loculul „ce ?”-urilor care ne schimba perspectiva asupra problemelor. Setul de interogatii e vast. Pe cele pe care le consideram utile insa, le putem enumera scurt: Ce imi place la el/ea, ce nu, ce doare, unde doare, ce nu merge, ce ma nemultumeste la el, i-am spus asta, cum m-am asigurat ca a inteles corect mesajul meu, dar el ce nemultumiri are, le-am inteles corect, oare am un stil asertiv (nonagresiv) de a-i comunica pasurile, l-am agresat pina acum, care parte din problema e intr-adevar generata de mine, am facut tot ce tine de mine pentru a rezolva, ce nu tine de mine sa rezolv ? etc.

Se dovedeste util exercitiul de a ne oferi cele mai sincere raspunsuri la intrebarile cheie – iar daca nu avem nici o idee, putem asocia liber o vreme. Daca in acest exercitiu ni se alatura si partenerul de cuplu, atunci solutiile au toate sansele sa apara. Pentru mai multe detalii si exercitii interactive pentru rezolvarea problemelor tale de cuplu, te astept la cabinetul meu din Constanta.

Feedback-ul lunii februarie

feedbackul lunii februarieAm primit astazi un feedback entuziast pe care vreau sa vi-l impartasesc. Nu pentru a ma lauda, ci pentru ca acest punct de vedere al pacientului meu ma onoreaza, consolideaza increderea in utilitatea profesiei de psihiolog, si ar putea ajuta prin franchetea lui pe oricine doreste sa inteleaga un punct de vedere despre cum te poate optimiza “vizita” la psiholog.

Cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru mine, a fost sa accept ajutorul unui psiholog. Sunt recunoscatoare ca am intalnit un om minunat de la care am prea multe de invatat si nu vreau sa pierd nimic din ce-mi poate oferi. M-a ajutat sa ma ridic atunci cand am cazut, mi-a inlaturat prejudecatile, complexele si fricile si m-a invatat sa ma pretuiesc.

Mi-a dat incredere sa-i vorbesc deschis si acest lucru m-a facut sa ma simt eliberata si linistita. M-a vazut plangand si a inteles, fara sa ma judece.

Dupa sedintele de psihoterapie am invatat ca e timpul sa fac ceva pentru mine, sa nu-mi pierd energia cu tristeti, ci, cu “o ancora” drept punct de sprijin, sa fac ceva bun sa se mi intample, orice lucru care-mi poate inveseli ziua si sufletul.

Psihoterapia m-a ajutat sa devin constienta de ce se intampla cu mine si de relatiile cu ceilalti, sa fiu mai determinata sa vad ce e drept – mai mult dacat ce e gresit, sa inteleg ca alegerile facute nu sunt nici bune, nici rele, nici inutile.

Am inceput sa vorbesc despre mine, sa am curajul de a lua decizii fara sa ma tem ca am sa gresesc, sa pot spune NU- fara sentimente de vinovatie, sa accept ca lucrurile s-au petrecut si timpul a trecut, sa accept ca nu sunt nici mai mult, nici mai putin decat sunt, normal de imperfecta.

Am invatat proceduri de relaxare, de ancorare, de respiratie, autosugestie, rabdare, comunicare.

Am invatat despre a fi visator, realist si critic si despre faptul ca e nevoie de un mare O.F.F. pentru a fi fericiti. (Obiective, Feedback, Flexibilitate – n.n.)

Am invatat despre niveluri logice si cum sa gandesc o schimbare, cum sa-mi antrenez gandirea, cum sa nu ma izolez in lucruri marunte.

Am invatat despre nevoi si dorinte, despre credinta si generozitate, despre muzica, poezie si “camp de stele”- si sa nu ma opresc din a visa.

M-a ajutat sa ma vindec sufleteste de rani pe care le-am meritat fara doar si poate, sa-mi revin dintr-un moment confuz al vietii mele, sa fiu mult mai calma, linistita, relaxata si sa zambesc.

Ii datorez recunostinta si respect si-i multumesc cu sufletul in genunchi pentru rabdare, sprijin si intelegere. psihologului meu Eduard Rosentzveig – omul pentru care si datorita caruia ce am scris acum are sens.

A.M.

6 februarie 2016, Constanta

La seful frustrat sa nu stai “ca sacul”

hartuirea emotionalaDespre hartuirea emotionala in Institutiile Publice si Private si citeva metode de sustragere din rolul de victima

Hartuirea emotionala – sau sicanarea – este un mod  mai putin evident de agresare individuala, exercitat cu intentie si in forma repetata prin metalimbaj sau conduite agasant-umilitoare, vizind izolarea de grup a individului si destabilizarea lui emotionala. Aceasta forma de abuz emotional are un impact dezastruos asupra sanatatii mintale si performarii in grup, in special daca este o componenta tolerata a culturii organizationale din cadrul unei Institutii. In ciuda impactului sau negativ, sicanarea- cunoscuta si cu denumirea de „bullying” omniprezenta in majoritatea Institutiilor Publice Constantene si in mai mult de o treime din Companiile private locale.

Ca aproape orice tip de hartuire, cea emotionala presupune doi actori principali, un agresor, o victima si un public implicat in mentinerea fenomenului. Atit rolul de hartuitor-agresor cit si cel de hartuit-victima sunt interschimbabile si exercita un soi de fascinatie pentru actorii implicati dar si pentru publicul care asista la actele de hartuire; este transa rolului si cea a publicului, pe care o interactiune de o asemenea intensitate emotionala le creeaza si intretine. Se poate vorbi chiar despre „dependenta de rol” care ii motiveaza atit pe agresor cit si pe victima lui in mentinerea sau alternarea rolurilor; sicanarea produce o stare de bine si de „eliberare” agresorului-dar traume profunde si de durata victimei. Sicanatul are tendinta de a empatiza cu agresorul, se identifica temporar cu acesta si se auto-devalorizeaza, sfirsind prin a se autoagresa. Insasi mentinerea rolului de victima conduce la interiorizarea „vocii hartuitorului”, si astfel la dublarea agresiunii cu autoagresarea prin pasivitate.

Interactiunea dintre hartuitor si victima sa este una complexa. Intre cei doi se creeaza o relatie nevrozanta, care permite transferul emotional negativ. Conflictul dintre victima sicanarii si agresor nu are legatura cu persoana in sine ci cu reprezentarile de status-rol atribuite. Nu putem vorbi in cazul hartuirii emotionale despre o ciocnire accidentala intre doi indivizi, de un fulgurant schimb de replici taioase sau o jignire flururata peste umar. Sicanarea presupune raporturi de putere consumate intre hartuitorul dominant si o victima care intimideaza inconstient, acesta fiind si motivul pentru care nu este suficient doar sa recunoasti fenomenul pentru a i te sustrage, ci sa stii si cum sa te situezi in afara rolului de victima sau de agresor. Rolurile de sicanat-sicanator sunt interschimbabile in psihobiografia abuzatului, hartuitorul fiind in trecutul sau victima unui abuz emotional. Intilnim cel mai adesea victime abuzate in mediul familial care devin abuzatori in Institutii si invers, ca forma de supracompensare, in special in rindul indivizilor neoptimizati personal si decompensati.

Cum poti scapa de hartuirea emotionala – in trei pasi

Pasul 1. Recunoaste hartuirea emotionala si respinge-o

Hartuirea emotionala la locul de munca sau in scoala este posibila atunci cind cineva transforma avantajul autoritatii sau informatiilor detinute – in supra-avantajul compensarii unor psihotraume nerezolvate – prin rele tratamente manifestate explicit si in relatia cu o victima. Concret, seful sau o persoana cu o pozitie bine consolidata in organizatie – isi izoleaza si hartuieste emotional subordonatul sau colegul, intimidind sau creand situatii jenante, fortind mina, jignind, expunindu-l penibilului si altor emotii agasante in fata unui public.

Poti sti daca esti hartuit emotional prin observarea si analizarea „tratamentului” la care esti supus:

  • tonul ridicat, injuriile sau orice fel de abuz verbal
  • acuze nejustificate, etichetari negative, blamare nejustificata, stigmatizare
  • supraincarcarea programului de lucru cu sarcini contradictorii sau nerealiste – urmata de reprosuri, autocritica solicitata, amenintari cu masuri administrative (procedura zugzwang sau „a tine in sah angajatul”- foarte raspindita in institutiile publice centralizate si perpetuata pina astazi)
  • repetarea pina la epuizarea angajatului / elevului a unei sarcini de lucru simpla, dupa cerinte consecutive contradictorii si modele arbitrare sau ambigue– (aceasta tehnica de confuzare si distrugere a stimei de sine a angajatului in vederea imputarii supunerii sau a impunerii autoritatii- se mai numeste şi piuliţa lui T.A.Ş.U.”, abrevierea de la Trăncăneşte, Ambiguizează, Şubrezeşte, Umileşte)
  • glumele nesarate, ironiile nejustificate, apropouri pasiv-agresive – toate acestea repetate ostentativ
  • coalizarea colegilor impotriva unui individ si izolarea acestuia cu intentia implicita a umilirii sale (sau gasirea tapului ispasitor – se intilneste atunci cind in cadrul unui grup are loc o polarizare a rolurilor pe criteriile simpatie-antipatie sau dominanta-supunere)

Pasul 2. Vorbeste despre sicanare cu sefii tai, cu superiorii lor, sau cu “Big Brother”

Este etapa cea mai dificila, pentru ca victima acestui tip de abuz, destul de dificil de probat in instante, se teme de vulnerabilizarea prin expunere si de efectele administrative ale dezvaluirilor sale. De cele mai multe ori cel care hartuieste emotional este insusi CEO-ul organizatiei sau persoana cu autoritatea cea mai mare- situatie in care victima este prinsa in capcana unei false dileme: “taci si indura sau zbori”. Rusinea este un factor demotivant, care intretine si favorizeaza cu brio statutul de victima, hartuitului fiindu-i frica de o umilinta si mai mare. Consecintele alegerii variantei “tac si indur” sunt adincesc trauma iar mentinerea pozitiei de victima pe termen lung poate declansa afectiuni psihosomatice si tulburari psihice dificil de vindecat. Institutia insasi este afectata, fiind demonstrata ineficienta echipelor de lucru alcatuite din angajati hartuiti emotional.

Companiile si Institutiile cu politici de toleranta zero a abuzului emotional sunt cele mai protejate de riscurile pe care tolerarea acestui fenomen o are asupra bunei lor functionari, aspect constientizat de managerii isteti. Semnalarea felului in care sunteti hartuit/a emotional – printr-o discutie cu Directorul General, sau cu membrii Consiliului de Administratie, solicitarea unei consilieri pe aceasta tema adresata Departamentului de Resurse Umane, reprezinta alternative pragmatice de rezolvare ce va contribui la iesirea din falsa dilema.

De cele mai multe ori cel inlocuit in aceste situatii este hartuitorul, nu hartuitul. In situatia in care esti santajat sa demisionezi, concediat abuziv, ori sicanarile se intensifica – in afara demisiei fortate psihologic, ai alternativa sesizarii justitiei, prin angajarea unui avocat si a unui psiholog – care vor urgenta solutionarea situatiei si te pot ajuta la restabilirea demnitatii personale.

Desigur, exista si exceptii in cazul institutiilor apartinind unor comunitati inchise si izolate din punct de vedere juridic si administrativ, si in situatia aceasta lupta s-ar da inegal, intre o Comunitate de Interese Corupta – si un individ care denuntind abuzul se poate trezi singur in pestera ursului. O solutie pentru victima hartuirii este sustragerea din scena si din contextul victimizarii, iesirea din izolarea Institutiei anagajatoare care tolereaza hartuirea si contactarea unui specialist din exteriorul comunitatii, actionind totodata in directia sanogena a mentinerii securitatii personale.

Pasul 3. Sustrage-te hartuirii emotionale cerind ajutor specializat

Iesirea din situatia de hartuire emotionala aduce cu sine o restabilire a demnitatii personale si o prevenire sau ameliorare a afectiunilor psihosomatice inerente.

Daca esti victima unui abuz emotional trebuie sa stii ca nu esti abuzata la intimplare. Tu intrunesti citeva caracteristici pe care abuzatorul le considera dezirabile, inainte ca acesta sa initieze comportamentele de hartuire. Pentru cunoasterea acestor “trasaturi dezirabile” pentru care abuzatorul alege sa te abuzeze, ai nevoie mai inainte de acces la “harta abuzatorului”. Pe aceasta harta se afla motivele pentru care un angajator, un sef, un coleg- s-ar simti amenintati de tine.

Daca stii aceste lucruri inaintea angajarii, sau poate chiar din timpul interviului de angajare, aflind cit mai multe lucruri despre Ce fel de persoana este Angajatorul Tau in afara Institutiei si Ce model organizational influenteaza cel mai profund Institutia / Compania, Cit de fericiti sunt viitorii tai colegi si cum isi comunica nemultumirile precum si Ce l-ar face pe Seful tau direct sa se simta intimidat de tine, te poti proteja de viitoare potentiale abuzuri.

De obicei, printre cele mai amenintatoare trasaturi ce initiaza “jocul” hartuirii emotionale sunt acele particularitati vizibile ce pot intimida sau pot stimula raporturile de competitie interpersonala: inteligenta, eleganta in exprimare, naturalete, siguranta de sine, jovialitatea si popularitatea, succesul personal, sau dimpotriva alte trasaturi personale ce pot atrage atentia si care pot declansa fascinatie, teama sau competitia neproductiva.

Hartuitorul emotional “de profesie” este o persoana pasiv-agresiva sau cu agresivitate manifesta, care transfera emotii puternice de frustrare asupra victimei sale in situatiile in care se simte amenintat sau intimidat de aceasta. Agresorul este o persoana cu traume nerezolvate, adesea imatur social si insecurizat emotional, cu o stima de sine fluctunata, compensata printr-un limbaj corporal si paraverbal incarcat de ostentatie. Comportamentul sau in Institutie este unul studiat si adesea inflexibil, vizibil ritualizat; transmite nevoia controlului si dominarii si poarta masca unei persoane puternice si autoritare sau a victimei perpetue, dar discrepantele vizibile dintre nonverbal si verbal tradeaza constientizarea imposturii. Este un bun comunicator de forme fara fond, nu are spirit de echipa si se teme “sa fie citit”, ceea ce ii stimuleaza retractia sociala si o teama patologica de demascare.

Daca intr-o Institutie Publica sau Companie observi ca hartuirea emotionala este initiata de Sef sau tolerata de acesta, acesta e semnul clar ca cel mai probabil abuzurile emotionale apartin culturii organizationale a acesteia, si ca ai de-a face cu o organizatie ineficienta.

Care sunt efectele negative in plan personal ale hartuirii emotionale?

  • distress si nefericire ocazionate de frecventarea mediului institutional
  • absenteism si rezultate slabe, productivitate scazuta
  • stima de sine scazuta si dispozitie depresiva
  • demotivare
  • Anxietate si tulburari digestive
  • Nevroze de transfer
  • Hipertensiune
  • Insomnie
  • Disfunctii sexuale
  • Afectarea negativa a vietii de cuplu
  • Simptome ale stresului postraumatic

Care sunt efectele negative ale politicii de tolerare a hartuirii emotionale asupra unei Institutii sau Companii ?

  • Ineficienta comunicarii si dezumanizarea raporturilor interpersonale
  • productivitate scazuta (personalul este demotivat si stressat)
  • echipa dezbinata si disfunctionala
  • rata mare a demisiilor
  • rata mare a concediilor medicale (afectiuni psihosomatice generate de stress)
  • tendinte spre inovare scazute
  • stagnarea dezvoltarii (cifra de afaceri scazuta, performante slabe)
  • renume prost al Institutiei / Companiei – in mediul de afaceri si in comunitatea locala
  • specialistii si clientii valorosi vor evita Institutia / Compania
  • criza perpetua de personal

Tuturor persoanelor care se regasesc in aceste rinduri, le stau la dispozitie impreuna cu partenerii mei psihologi, in cadrul cabinetului individual Eduard Rosentzveig din Constanta. Imi puteti scrie pe adresa cabinetului edyrosen@yahoo.com, si va puteti programa o sedinta de psihoterapie si consiliere la numerele de telefon 0721-871200 sau 0742-354228

psiholog Eduard Rosentzveig

Ca să ajungi la un liman…

ca sa ajungi la un liman…nu trebuie decît să te urci în barcă şi să vîslești înaintea ta. Dar cînd sufletul tău devine o mare fără apă, încotro te îndrepţi? Cui îi ceri ajutorul? Cine îţi mai poate alunga teama eşuării? Cînd te-ai săturat de sisteme explicative şi teorii proiectate să-ţi adoarmă angoasele, păcălindu-ţi foamea de adevăr, nicidecum descoperindu-ţi-L, cînd binele şi răul pe care le faci îşi pierd sensul, inversîndu-se în numele toleranţei, tu unde îţi regăseşti reperele? Cînd ţi-e greu să mai fii un om de rînd pentru că unii îţi reproşează batjocoritor credinţa în Dumnezeu şi felul simplu de-a fi, alţii cinstea şi truda – ca pe un căpăstru menit să te îmblînzească, pe umărul cui te sprijini tu ca să-ţi păstrezi puterea de a mai fi onest faţă de tine? Iar dacă ceea ce eşti acum nu se bazează pe nici o “carte mare”, ci doar pe liniştea pe care o ai împlinind iubirea ca pe cea mai de preţ dintre porunci, atunci cum crezi că te-ai simţi, negîndu-ţi sensul şi devenirea personală, dacă ai abandona să mai fii atent la esenţialul care te defineşte, pentru a lămuri ambiguităţi din latrina unor doctrine sterile pentru orice virtute?

Neputinţa e o mare povară a sufletului nostru, greu de vindecat. Pentru a înțelege de unde poți iniția terapia ei, te invit să îți găsești puțin timp pentru a reflecta; la ce întrebări personale îţi asumi pe nemestecate răspunsurile date de alţii? Apoi, dacă ești încă dispus/ă vom găsi împreună soluţii mai actuale, mai adecvate resurselor tale.

Factori de mentinere a fobiei sociale

Factori de intretinere ai fobiei socialeCe este fobia sociala?

Teama nejustificata, persistenta si dezadaptativa, traita de o persoana atunci cind aceasta se afla in situatia de a realiza o actiune intr-un anumit context social, poarta numele de fobie sociala.

Fobia sociala este resimtita ca frica intensa si de durata, o disforie cu implicatii emotional-fiziologice si comportamentale inalt dezadaptative, fiind declansata de cele mai multe ori de anticiparea si derularea in plan imaginar a unui scenariu catastrofic nerealist, ce pregateste organismul pentru iminenta unui pericol, chiar dinaintea parcurgerii situatiei sociale fobogene sau concomitent cu aceasta.

O avalansa de „ginduri negre” sau griji recognoscibile dupa modelul „dar daca……si ma voi face de ris”, asalteaza si dezechilibreaza fobicul, in special prin perspectiva compromiterii imaginii sale sociale. Acesta resimte un disconfort emotional si fiziologic care-i vulnerabilizeaza stima de sine, eficienta perceputa in situatia sociala considerata problematica precum si adaptarea sa la contextul social. Persoanele cu fobie sociala adopta in aceste situatii fie o atitudine evaziva, din dorinta de a scapa cit mai repede din situatia perceputa ca ingrozitoare, evitind confruntarea si mentinindu-si astfel convingerile nerealiste, fie reactioneaza emotional disproportionat si clacheaza, cazind in mult temutul ridicol, autoimplinindu-si astfel profetia si intarindu-si convingerile nerealiste.

Proverbul ”De ceea ce ti-e frica, nu scapi” se verifica in acele situatii in care evitarea „pericolului” pare imposibila. Contracararea acestui gind-sentinta preluat prin educatie si transformat in cognitie disfunctionala de tip inconstient se poate realiza printr-o restructurare cognitiva exersabila prin adoptarea  gindului…„De ce ti-e frica scapi cind frica e justificata”. Acest mod de contracarare presupune o explorare a adecvarii perceptiei la realitate, fapt ce odata initiat devine, din perspectiva terapiilor congnitiv-comportamentale inceputul rezolvarii problemei.

Focalizata pe propriile trairi negative si cu un simt al ridicolului prin consecinta supra-dezvoltat, persoana cu fobie sociala va initia singura dezastrul de care se teme, din nevoia exacerbata de a-si „invinge emotiile” si de a nu se compromite in fata „pericolului iminent”, imposibil de ocolit. Mentinindu-si frica la cote inalte si deci capacitatea de autocontrol la niveluri joase, cel ce se teme se va raporta ofensiv-defensiv la situatii sociale in esenta inofensive. Atentia orientata spre „vocea interioara” iar nu spre feedback-ul celorlalti va spori anxietatea si va declansa bizarerii comportamentale ce atrag atentia anturajului, ultimul lucru pe care fricosul si-l doreste de fapt. Acest fapt va amplifica anxietatea si va accelera simptomatic vortexul emotional-fiziologic-cognitiv si comportamental dezadaptativ al fobiei sociale pina la paroxism, experienta culminind cu un atac de panica.

Iesirea din labirintul fricii si “ transa supereroului care si-a pierdut puterile

Iesirea din labirintul fricii, prin confruntarea situatiilor ce declanseaza distresul, insa nu impulsiv ci cu atentia concentrata asupra mesajelor explicite pe care le ofera ceilalti-nicidecum asupra semnificatiilor banuite sau a emotiilor declansate de aceste banuieli, vor aduce odata cu calmul si capacitatea de autocontrol emotional- convingerea ca teama invatata se poate si dezvata. Defocalizarea atentiei de pe propriile emotii pentru observarea atenta a celorlalti si intelegerea lucida a feedback-urilor concrete primite de la acestia, fie invatarea unor tehnici de relaxare menite sa distraga atentia de la frica interioara catre calmul originat in stimulii externi…sunt citeva modalitati de initiere a vindecarii. De cele mai multe ori persoanele cu fobie sociala substituie calmul intelept – curajului nebunesc, reactiile in pripa, raspunsurile emotionale cu rol de supracompensare. Din acest motiv tot ce isi doresc aceste persoane este “sa fie mai curajoase”, adica sa se comporte ca un supererou in contextul celor mai banale activitati de relationare, nicicum sa isi igienizeze perceptia asupra acestora. Lipsa calitatilor si capacitatilor de supererou constientizate precum si emotiile negative legate de aceasta “hiba” actioneaza ca un stimulator al retractiei sociale, accentuind fobia sociala si intirziind de fapt vindecarea. Supraevaluind si catastrofizand experientele de socializare sociofobicul isi imagineaza solutii de compensare supraomenesti, imposibil de dezvoltat si atins pentru cine nu e cel putin un supererou, realitate ce induce sociofobicului sentimentul neputintei si lipsei de valoare personala. In fapt, aceasta veritabila “transa a supereroului care si-a pierdut puterile” in care intra sociofobicul inainte de evitarea sau experientierea la cote dramatice a situatiei de care se teme, constind in focalizarea pe suprasolutii, intareste convingerile de neputinta ale acestuia, si constituie un factor de intretinere a sociofobiei.

Cum poate fi conceptualizata fobia sociala?

Fobiile pot fi schematizate printr-un model ce urmareste mecanismele cognitive, emotionale, comportamentele si psiho-somatice implicate secvential in generarea raspunsurilor fobice. Modelul poate pleaca de la schema generala a tulburarilor anxioase (Wells,1989) cu adaugiri pe care le consideram necesare in cazul particular al fobiei sociale. Acest model urmareste o conceptualizare a cazurilor de fobie sociala intilnite in experienta clinica in perioada 2010-2015 (50 subiecti) din perspectiva elementelor comune observate pe baza unui protocol de diagnostic si observatie semistructurat (DSM IV), adaptat pentru a identifica, decela, si modela felul in care interactioneaza factorii determinanti, declansatori, factorii de intretinere sau favorizanti ai acestui tip de fobie.

Conform schemei expuse mai jos, in ontogeneza fobicului o experienta sociala traumatizanta „t” duce la invatarea experientei traumatice „I-t”, urmata de creearea unui model de recunoastere a experientei traumatice „MR-t” si a unui model de asigurare in raport cu experienta traumatica „MA-t”. Ulterior momentului traumatizant au loc tatonari ale realitatii prin declansarea comportamentelor contra-traumatice de reperare a potentialelor pericole ce contin indicii de recunoastere ai MR-t” (hipervigilenta) in diversele situatii experientiate de individ – “Hv–MR-t” pina cind individul experimenteaza un incident critic evocator al experientei traumatice, ic”; acesta reprezinta situatia sociala particulara ce duce la activarea modelului de recunoastere a pericolului „A—Mr-t”; sunt astfel activate cognitii disfunctionale inconstiente A-CDI” ce conduc, in cazul fobiei sociale, la activarea egoului social si la procesari negative ale acestuia A—CDI-Es”, la declansarea comportamentelor de asigurare ca urmare a perceperii pericolului – in cazul in care stimulul fobogen se poate evita- „A-Ca”, precum si la repetarea contratraumatica a modelului de reactie MA-t” (hiperreactie dezadaptativa)– in cazul in care stimulul fobogen nu se poate evita si confruntarea este iminenta, – la activarea si constientizarea in plan fizilogic, cognitiv, afectiv si comportamental a simptomelor anxietatii A-C-Sa”.

Schematizarea Fobiei SocialeSchema I: Conceptualizarea fobiei sociale – Eduard Rosentzveig

 

Odata implicat in situatia sociala care ii produce fobia, subiectul reacceseaza automat continuturile situatiei traumatice initiale, respectiv cognitiile inconstiente si schemele cognitive disfunctionale, angoasa si submodalitatile disforiilor asociate, comportamentele de asigurare dar si ecourile secundare ale acestora in plan cognitiv, emotional, fiziologic si social; acestea sunt inglobate noii experiente fobogene perceputa ca fiind similara si evocind un pericol resimtit ca iminent, si programul disfunctional este astfel repus in practica in mod automat, rezultind o reancorare a comportamentelor dezadaptative si o autoconfirmare a neputintei de confruntare a acestui tip de situatie (acest fapt se datoreaza atit evitarii obtinute prin comportamentele de asigurare, cit si prin centrarea pe propriile simptome si scenarii negative). Aceste convingeri ale propriei neputinte sunt de obicei proiectate in viitor, prin scenarii de anticipare a esecului in care subiectul se imagineaza in situatii incontrolabile si angoasante, metacognitii si metaemotii- ce reprezinta felul in care sunt produse comportamentele de repetare contrafobica a unor reactii aberante, gindurile si emotiile experimentate in situatia ce declanseaza fobia.

Studiile asupra cazurilor (50 subiecti) de sociofobie selectate din cazuistica generala a acestui cabinet individual de psihologie clinica din Constanta, efectuate in perioada 2010-2015, surprind importanta decelarii factorilor de intretinere comuni ai fobiilor sociale, factori pe care ii consideram mai importanti decit factorii declansatori in sine, prin functiile lor de sustinere si conservare a dinamicii vicioase dintre Activarea CDI (cognitiilor disfunctionale inconstiente) –> Procesari Negative ale Egoului Social –> Comportamente de Asigurare –> Activarea si Constientizarea Simptomelor Anxietatii. Numit si cercul vicios al fobiei sociale, acesta are rolul de blocare a reflexului de testare a unei realitati cu potential traumatizant-fenomen pe care il intelegem ca mecanism inconstient, posttraumatic, de mentinere a negentropiei egoului; psihotrauma poate fi un eveniment umilitor real dar si unul imaginat, perceput printr-o sugestie negativa indusa sau autoindusa, nefiltrata de instantele critice individuale.

Astfel, amenintarile stimei de sine prin autoexpunere imaginara la potentiali factori destructuranti ai eului (traume retraite sau eventualitati traumatizante – umilinta, suferinta, evaluari negative, situatii de competitie defavorabile)- identificati in situatii sociale fobogene specifice, declanseaza hipervigilenta, comportamente de asigurare specifice-evitare, fuga, ritualuri de asigurare, dar si comportamente de repetare contrafobica a modelului de reactie, ­autoevaluari negative ale eului pus astfel in noua situatie, care genereaza constientizarea problemei, a unei stime de sine slabe, precum si ridicolul situatiei-ceea ce duce la autodevalorizare, focalizare excesiva pe sine, nevoia de corectare a problemei, dar si frica de confruntare a situatiei.

Modelele cognitive inconstiente ce prelucreaza negativ imaginea sociala a fobicului- activate in situatia fobogena (situatii sociale noi, situatii de evaluare, situatii de perfomare)- reprezinta un factor declansator iar evitarea confruntarii modelelor cognitive disfunctionale  reprezinta un factor de intretinere al fobiilor sociale foarte frecvent intilnit; mascarea autodevalorizarii – prin afisarea si intretinerea unei imagini favorabile, centrarea compulsiva pe sine, slaba dezvoltare a abilitatilor de comunicare si socializare, anxietatea anticipatorie, derealizarea anticipatorie si depersonalizarea anticipatorie, compensarea evitarii unei situatii sociale prin socializarea virtuala (platforme de socializare virtuala)- sunt factori de mentinere comuni ai majoritatii cazurilor de sociofobie.

Analizind dinamica factorilor declansatori si de intretinere ai sociofobiei, observam o coevolutie circulara, cu rol de inter-sustinere a acestora; factorii de intretinere ai sociofobiei inradacineaza si intaresc factorii declansatori.

Evitarea unei situatii sociale cu potential fobogen interfereaza in timp cu dezvoltarea echilibrata si adaptata a persoanei cu fobie sociala, limitind sansele optimizarii personale, astfel incit aceasta va ajunge in dezacord cu propriile sale nevoi, traind conflicte interioare puternice. Cu cit nevoile de apartententa sociala, de a fi perceput favorabil, de recunoastere si de autorealizare sunt mai tensionate (educatie precara, abilitati sociale neexersate sau restante, analfabetism functional, rele tratamente in cadrul familiei si grupului de referinta, somaj si saracie necompensate ocupational), cu atit teama de a fi perceput defavorabil in anumite situatii sociale, teama de respingere, teama de neadecvare si critica au un potential de producere mai ridicat.

Falsa socializare – factor de mentinere a sociofobiei

O atentie deosebita o suscita in mentinerea sociofobiei fenomenul de compensare a contactelor sociale autentice- prin socializarea virtuala, o de-socializare ce simuleaza socializarea privind-o insa de esentialul comunicarii (comunicarea face to face si utilizarea tuturor modalitatilor si submodalitatilor perceptuale ce sunt concentrate in feedback-ul direct oferit de cealalta persoana), ce se realizeaza prin intermediul platformelor virtuale. Acestea propun o mentinere prin conditionare/intarire aleatorie si comptetitie de imagine- a nevoii de recunoastere a individului si tensioneaza artificial nevoia de a fi perceput favorabil, acest lucru declansand si amorsind convingeri negative, o stima de sine scazuta, si mentinind fobia sociala.

Utilizind acest mecanism, fobia sociala poate fi inclusiv generata si controlata artificial de platformele media, ce au rolul de amorsare perceptiva, emotionala si cognitiv-comportamentala in industria publicitatii precum si de modelare sociala prin modelarea perceptiei asupra proceselor sociale.

Cyber-compensarea sociofobiei si sociofobia compensatorie de tip “Oz”

Sociofobia este o tulburare emotionala profitabila pentru industria it si corporatiile ce sustin platformele virtuale, intrucit contribuie la sporirea adictiei de interactiuni virtuale a persoanelor sociofobe, care gasesc in mediul virtual o modalitate de compensare-adoptare a unor masti virtuale cu rol de compensare a autodevalorizarii, care reechilibreaza temporar stima de sine dar dezancoreaza social si confera disocieri de ale eului de tip – eu cel real versus eu cel idealizat, eu asa cum ma simt in interior versus eu cel construit digital, eu curajosul in plan virtual versus eu ciudatul in plan real, eu cel apreciat online versus eu cel timid in realitate. Manipularea perceptiei celorlalti asupra propriei imagini sociale este constientizata ca atare de cel care compenseaza in acest mod „imaginal” fobia sociala. Imago-ul rezultat astfel este considerat astazi un loc comun, un drept la exersarea propriei imagini, imprumutat din industriile multimedia hollywoodiene, adaptat valorilor media actuale. Tendintele de mentinere „terapeutica” in spatele mastii imaginale si contra-tendinta de eliberare prin dezvaluire genereaza conflicte interioare nevrozante si predispune la o scindare de tip sine-imago a personalitatii sociofobicului. Acest tip de conflict interior, consecutiv cyber-compensarii sociofobiei, modeleaza sociofobia generind o noua submodalitate a acesteia, observata la sociofobii care isi compenseaza aceasta frica in plan virtual-  sociofobia de tip Oz (personajul lui  Lyman Frank Baum din povestirea Vrajitorul din Oz) – constind in teama de autodezvaluire consecutiva construirii unei masti virtuale favorabile – o sociofobie de compensare, consecutiva fobiilor sociale cybercompensate, sanctionata de etica mediului virtual prin asimilarea sa imposturii si asociata fenomenului “conturilor false”. Cyber-compensarea se constituie intr-un factor de intretinere al sociofobiei si favorizant al sociofobiei compensatorii Oz.

Adictia de socializarea virtuala a persoanelor cu sociofobie cyber-compensata

Cum intretine socializarea virtuala sociofobia? Majoritatea mecanismelor ce genereaza dependenta in socializarea virtuala, prin site-uri de socializare, sunt mecanisme ce simuleaza recuoasterea sociala a individului, producind o detensionare mai frecventa a nevoilor de apartenenta, recunoastere si apreciere a acestuia; aplicatiile ce simuleaza acest proces al recunoasterii sociale creeaza dependenta de recunoastere iar aceste nevoi tind sa fie consumate mai frecvent pe aceasta cale facila si rapida, si mai putin prin competitie si competente de fond exersate in mod direct la nivel social.

Acestea exploateaza si genereaza compensari in plan virtual a nevoii tensionate de autoreglare din plan real, prin activarea conceptului de ego-social, a felului in care este perceput acesta, prin centrarea pe sine si mentinerea ei, prin caracterul incomplet al feedback-ului si comunicarii.

Cei mai inalt dependenti sunt cei carora le este stimulata retragerea sociala, au tendinte spre izolare, sunt dezancorati cultural- dezinserati social, alienati, rupti de traditie si obiceiuri sanogene, dezancorati moral, cu o vocatie incerta- si care accepta necritic stimuli subculturali (consumism, kitch, anticultura, anti educatie, antiarta, ideologii).

Astfel, remarcam ca elemente comune in simptomatica stabila a principalelor cazuri de sociofobie cyber-compensata:

1.Nevoia de a produce o impresie buna- nevoie tensionata de recunoastere, autorealizare, etc.- subminata de convingerea ca nu va reusi acest lucru.

2.Teama de alterare a statutului social-ingrijorarea ca va pierde statutul social, pozitia, stima de sine, imagine de sine.

3.Centrarea pe sine si ignorarea feedback-urilor, prin- procesare anticipatorie-griji cu privire la un eveniment, procesare posteveniment- autocritica ce conduce la procesarea defavorabila, negativa, a egoului social, ruminatii interioare si focalizarea pe problema; subiectul isi autoinjecteaza presupusa parere a celorlalti, ignorind parerea reala sau distorsionind-o.

Factorii de intretinere a fobiei sociale (dupa Clark si Wells-1995)

  1. Autoevaluare negativa nerealista”toti ma considera neinteresant, sunt plictisitor, daca ceilalti nu ma apreciaza-atunci ma detesta…etc. (in cazul sociofobiei cyber-compensate – primesc putine like-uri, sau in cazul sociofobiei clasice- am parte de putine feedback-uri pozitive in interactiunile fata in fata)

  2. Distorsiuni cauza-efect, supozitii, omisiuni, generalizari”daca imi exteriorizez emotiile, ceilalti vor crede ca sunt slab, prea sensibil, ridicol”..etc. – (in cazul sociofobiei cyber-compensate -emotiile exprimate pe facebook sau alte platforme media sunt aproximate favorabil / iar in cazul sociofobiei compensatorii Oz acestea sunt aproximate defavorabil, precesul feedback-ului reducindu-se in fond la autoatribuiri de emotii)

  3. Reguli absurde legate de propria persoana:

    Trebuie sa ma descurc in orice situatie, Trebuie cu orice pret sa fiu tare, Niciodata nu trebuie sa par emotionat, timid..”.etc.