Tag Archives: psiholog

O despărțire care nu se mai termină; nevroza de doliu

Posted on by

Despărțirea de cineva este rareori sincronă cu detașarea emoțională. Acceptarea separării fizice nu coincide însă cu acceptarea sentimentului de pierdere a celuilalt, deși confruntarea acestuia este o etapă inevitabilă în doliu, și cel mai adesea se instalează ulterior despărțirii de facto a partenerilor.

Desigur, mă gîndesc și la excepții. Am întîlnit în cabinet soți care și-au amînat 2 ani divorțul despre care vorbeau cu o hotărîre de neclintit în fiecare ședință, ca despre o soluție inexorabilă dar într-un fel providențială și eliberatoare, pentru a-și continua mai apoi acasă interminabilele dispute pentru putere. Certurile izbucneau în special seara, iar diminețile îi prindeau mai încercănați de cîte o dispută inutilă. Atît stilurile de atașament cît și psihobiografia marcată de abuzuri îi ținea uniți în ringul marital, unde accesele de demonstrativitate ale unuia și iluzia vindecării de trecut prin mobilizări solemne ale altuia le adînceau acestora angoasele pe care și le doreau în fond rezolvate.

Contradicția dintre vorbe și fapte mă surprindea însă doar pe mine, pentru că rolul în care fusesem fără voia mea pus, neverbalizat de cei doi în debutul terapiei de cuplu, era unul mai degrabă de însoțitor prin “Valea plîngerii”, nicidecum de psihoterapeut care ar dezamorsa nevroze reactive, după cum reieșea din așteptările verbalizate.

Este o observație banală că beneficiul dorit în secret și cel declarat în debutul psihoterapiei sunt adesea necoincidente, dar și în acest caz contrastul surprinde tipul de conflict psihologic la care puteam să mă aștept. Intenția nemărturisită de la bun început a partenerilor era de a găsi prin psihoterapie…o cale facilă de detașare emoțională, un analgezic pentru suferința divorțului, vreun truc menit să ușureze acomodarea la sentimentul de pierdere irecuperabilă.

Astfel de cazuri se întîlnesc frecvent; cupluri care au rămas într-un contact toxic ani de zile după pronunțarea divorțului, sau parteneri care nu sunt pregătiți să treacă prin doliu de frica unei suferințe care i-ar consuma, expunîndu-se astfel unor suferințe mult mai intense și prelungite. Adesea, detașarea emoțională este conceptualizată ca “mortem amoris”. Iubirea pînă la capăt a partenerului este o axiomă existențială imanentă cununiei și o datorie morală (interpretare ce nu se constituie nici ca truism dar nici nu este vreo condiție necesară). Ca atare unii parteneri încep o adevărată luptă de rezistență împotriva distanțării emoționale față de partenerul de care au decis să se despartă; detașarea este tradusă ca un simptom al decăderii morale și sociale, o abdicare de la o datorie sacră, asumată.

Astfel, fie că nevrozele din relație sunt alimentate de tensiuni noi ce se adaugă disensiunilor vechi prin sumbre diferende de dormitor, fie că după divorț partenerii își continuă relația toxică de la distanță, dezvoltînd nevroze obsesionale și prezervînd astfel mecanismele dependenței, în ambele situații, tot ceea ce rămîne de împărțit le întreține acestora nevoia de clarificare, de restabilire a puterii, de consolare, oferindu-le actanților iluzia unui posibil moment al instaurării parteneriatului ideal.

Unii aleg inconștient să sufere, prelungind nevroza în doi. Certitudinea catastrofică a despărțirii se convertește într-un risc tolerabil odată cu instalarea desensibilizării la suferință. Dar acest lucru devine posibil doar prin trăirea împărtășită a suferinței. Detașarea emoțională devine aici o necesitate de igienă psihică, a cărei amînare neputincioasă e contemplată adesea de la adăpostul inocenței sau a negării; cel puțin unul dintre cei doi mai iubește încă, iar copiii, fidelitatea financiară și proprietățile devin pretexte pentru amînarea separării de facto.

Alteori sacrificiul personal și compromisurile emoționale neechitabile ale unuia dintre parteneri creează premiza unor mesianice restaurări morale, irealizabile însă și niciodată solicitabile, de vreme ce niciodată eroismul sacrificiului din iubire nu poate fi solicitat, fără să fie anulat astfel rolul de erou salvator al celui care jertfește de la sine ceva pentru partener. Această constatare a distopiei l-ar sili pe eroul interesat să își asume interesul, misiunea de adult pragmatic, ar determina căderea din arhetip în profanul iubirilor interesate, contradicție ce anulează astfel orice merit personal în accesarea virtuții.

Pe scurt, un factor de evitare a confruntării sentimentului de pierdere și deci de menținere și întreținere a suferinței în travaliul de doliu este constatarea că însăși alunecarea necontrolată în suferință menține o ultimă dar prețioasă legătură emoțională cu subiectul nevrozei. Aceasta conferă suferindului un sentiment al autenticității și un statut; de victimă, de îndurerat, de persoană expusă traumei scindării. Singură suferința mai este astfel ceva ce se mai poate simți încă, sau se mai poate trăi alături de cineva, iar suferindul nu își dorește neapărat să scape de ea, cel puțin nu la nivel profund, atît timp cît aceasta oferă beneficii. Suferința în doi, în cazul cuplurilor toxice sau ante finem, ori cea trăită în doliul după cineva care a plecat – produce nevroze de transfer, un fel de “ lungește-mi boala ca să mențin contactul ” parțial toxice, parțial benefice.

Dar suferința unei despărțiri este prelungită adesea și de iluzia unei vinovății exclusive; pentru cei rămași durerea pierderii este mai mare și aceasta se hrănește și din autoculpabilizare. Suferința pierderii devine o pedeapsă autoîntreținută și administrată pentru un eșec exclusiv, care de fapt aparține și celui plecat, și, prin cognițiile centrale din timpul ruminațiilor – un eșec exclusivist. Cel plecat nu mai poate nici contracara, nici confirma felul în care cel rămas își justifică acuzele, prin urmare situațiile neclare sau nediscutate potențează regretele și autoculpabilizarea. Necomunicate la timpul lor, resentimentele generează și întrețin iluzia eșecului, a ratării unor posibile soluționări, accentuînd culpa.

Îmi avertizez pacienții care traversează un divorț sau o despărțire că detașarea emoțională este un proces lent ce are loc în straturi, și uneori, atunci cînd se autoobservă și constată că temperatura emoțională scade, ar putea trăi stări de neliniște; sentimentul de alienare a eului investit se amplifică. Este ceea ce se întîmplă atunci cînd te distanțezi în timp de evenimentele de viață semnificative trăite alături de cel plecat. Dar o privire de la distanță poate genera înțelesuri și semnificații noi și permite acceptării să se instaleze, anunțînd finalizarea doliului ți ancorarea într-un prezent egosintonic.

Altminteri devine posibilă conservarea unor proiecții de investire ce conduc înspre reiterarea mai accentuată a sentimentului de pierdere, suferința astfel asociată golului resimțit devine mai semnificativă decît ar fi fost inițial, favorizînd autodevalorizarea, autoculpabilizarea și prin aceasta menținerea unui atașament anxios/fuzional, a nevrozelor de doliu dar și a celor obsesive, fapt ce transformă despărțirea într-una care nu se mai termină.

psiholog Eduard Rosentzveig

Constanta, 4. 02.2022

Compromis si compromitere in relatia de cuplu

Posted on by

Compromisul in relatia de cuplu este o stare de gratie si o gura de oxigen, o binecuvintata pauza de la imaginea nerealista si moarta a cuplului arhetipal, diada lipsita de compromisuri si idilica – in favoarea cuplului restaurat in paradisurile artificiale ale postmodernitatii, asaltat de revolutii sociale, de ideologii consumiste, pandemii si crize. Acesta e confundat adesea cu compromiterea personala pentru faptul ca insusi polisemantismul conceptului genereaza confuzii.

In loc sa impace doua pareri divergente despre aceeasi problema, prin stabilirea unui set echitabil de concesii si asteptari comune, compromisurile neechitabile si ambivalente distrug relatia de cuplu, generind compromitere emotionala, autodevalorizare si amorsarea frustrarilor. Suntem deseori martori ai situatiilor in care partenerii isi sugruma relatia incercind sa desfaca latul problematic prin compromisuri, fara ca mai inainte sa evalueze sensurile suprapuse ale notiunii si fara sa-si lamureasca ce poate si ce nu poate fi supus compromisului, o prerechizita critica atit de necesara a acestui instrument al acomodarii in doi.

Conceptul de compromis presupune 3 situatii experientiale, logic distincte, cu moduri discrete de ancorare emotionala, dintre care 2 situatii sunt in mod evident contradictorii si conflictogene, ceea ce califica notiunea si strategia de compromis in categoria paradoxurilor semantic-heterologice. In literatura psihologiei de cuplu intilnim cu generozitate pozitionari alternative ale autorilor in binomul antinomic compromis-util / compromis-inutil, insa putine clarificari apar in privinta clasificarii compromisului dupa criterii semantic-functionale. Constatarea ca “nu toate compromisurile compromit o relatie” surprinde acest paradox semantic, prin autoreferentialitatea sa contradictorie.

Definind compromisul in cuplu drept o concesie facuta de parteneri unul altuia, se pot distinge:

1. Compromisul echitabil sau armonios-functional al cuplului, cind amindoi partenerii fac concesii echitabile, negociate just si care asigura functionarea cuplului in raport cu o problema.

2. Compromisul ambivalent sau nevrozant-nonfunctional, cind unul dintre parteneri cedeaza in defavoarea sa si admite pasiv o concesie inechitabila, disimulindu-si nemultumirea sub masca nevoii de consonanta, pentru a rabufni ulterior in comportamente de supracompensare a frustrarilor si de reechilibrare a puterii in cuplu, comportamente de revansa ce destabilizeaza si distrug intr-un final relatia.

3. Compromisul inechitabil sau fals-funtional, in care unul sau ambii parteneri isi exprima deschis dezaprobarea fata de concesiile inechitabile pe care le fac(e), pentru o perioada de timp limitata, inaintea rezolvarii situatiei problematice sau a dizolvarii cuplului; partenerii convietuiesc intr-o stare de gratie cu numaratoare inversa, reevaluarea conditiilor relatiei nu poate astepta sub argumentul “suntem de acord ca nu suntem de acord” si se poate produce in cel mai vesel caz in cabinetul unui psihoterapeut.

Se evidentiaza asadar o polisemie confuzanta a termenului compromis; consens, concesie, mediere, negociere, compromitere

Compromisurile din relatie se suprapun adesea cu compromiterea. Compromiterea relatiei, a partenerului, sau proprie. Repudiem ideea compromisului in cuplu avind de fapt in gind o acceptiune nevrozanta a sa, compromitatoare. Putem intelege insa mai usor utilitatea si valoarea compromisurilor in cuplu plecind de la a accepta mai intai corolarul ca nici un compromis nu este fix, imuabil, si ca este esential si sanatos sa fie inotit mereu de sentimentul de echitate. De obicei cind sensul concesiei nu mai corespunde intereselor, valorilor, contextului relational, ele se renegociaza.

Compromiterea relatiei devine posibila atunci cind compromisul nu mai este posibil, acesta devenind o concesie neechitabila; acordul devine un dezacord reprimat din iubire, comoditate, lipsa de alternative, nevoia de tapi ispasitori, setea de magie sau pur si simplu incercarea de a-i forta mina lui Dumnezeu. Astfel ‘suntem de acord ca nu suntem de acord’ il va frustra mai departe pe cel care chiar crede ca toleranta inseamna sa renunti la tine in favoarea celuilalt.

Poate te intrebi de ce fac oamenii concesii inechitabile in relatie. Am putea gasi impreuna acest raspuns gindindu-ne la noi. Ar putea fi pentru ca nu vad alternative, pentru ca ma simt mai comod asa, pentru ca e confortabil sa azvirl pe altcineva eventualitatea propriului esec, pentru ca magia si gindirea magica reprezinta un mod personal de a-i forta lui Dumnezeu interventia salvatoare in viata mea de cuplu, sau pentru ca….

Te astept in acest cabinet de psihologie din Constanta, pentru a intelege de ce faci tu compromisuri si cum poti sa eviti compromiterea relatiei tale de cuplu.

De ce a fi gras nu inseamna a fi bolnav?

Posted on by

Asa cum obezitatea este o boala, supraponderalitatea nu este, tot asa cum nu este nici o optiune ori vreo alegere personala. Prejudecata ca tine de vointa supraponderalului sa slabeasca, prin diete si exercitii, precum si culpabilizarea acestuia atunci cind recastiga in greutate dupa o perioada de slabire este un efect al unor erori de gandire, o comuna prezumtie ca intre mincare si boala se situeaza mecanismul ingrasarii, inlantuit intr-o succesiune cauzala indubitabila. Cei care imbratiseaza cu ardoare sofismul “post hoc ergo propter hoc”,(dupa aceasta deci din cauza aceasta), dar se declara adeptii infocati ai stiintei bazata pe evidente, omit ca o corelare pozitiva a supraponderalitatii si bolii nu indica insa si o relatie de cauzalitate intre masa corporala si boala. Asa incit nu e de mirare ca, naivi sau nu, ne lasam sedusi de comoditatea gogoritei ca supraponderalii sunt bolnavi iar subponderalii sanatosi, ca grasii sunt lenesi, frustrati si mancai iar slabii sunt mai frumosi, activi si predispusi la o emacianta inteligenta.

Daca asociem acesti bioparametri cu ideea de sanatate, boala, frumusete si dezirabilitate sociala intr-un mod nediscriminat si nestudiat, atunci, din dorinta de a ne mentine sanatosi si de a ne incadra in aceste prejudecati, vom dori sa raminem cit mai slabi si sa declaram un obsesiv razboi grasimilor interne, externe, saturate, nesaturate, polinesaturate.
Stigmatul greutatii in exces sau nefericirea de a fi un gras este astfel conturat in jurul ideii de boala, de inadecvare si lipsa de valoare, de uritenie si indezirabilitate, iar internalizarea acestor idei genereaza depresie, anxietati, inapetenta pentru automodelare si miscare acelora care au probleme cu propria greutate. Perpetuat prin buliing, maculatura stiintista pentru slabit si viata sanatoasa, acest stigmat este un inductor al fobiei de a fi sau ajunge gras, favorizeaza anorexia, bulimia si alte tulburari psihice conexe tulburarilor alimentare, in special acelora care se valorizeaza ori se simt validati prin silueta si greutate, de obicei femei.

Pentru a intelege cit de puternice sunt aceste prejudecati in viata noastra si cit de repede si profund ne lasam manipulati si ne autodevalorizam internalizind aceste erori de judecata speculate economic, fa urmatorul lucru.

Observa ca, analizind limbajul si contructele logico verbale ale persoanelor cu care intri in contact zilnic, vei regasi asocieri intre cuvintele grasut, gras, chubby, fat, grasime si sentimente de jena, inadecvare, respingere, frica de boala, emotii ce conduc spre comportamente de aparare, retragere sociala, infometare, solicitare compulsiva a validarii din exterior. Observa-ti emotiile pe care etichetele sau remarcile celor din jur le favorizeaza, si noteaza-le. Gaseste declansatorii acestor stari de disconfort. Anumite cuvinte care ne reflecta in mod inadecvat imaginea corporala la nivelul perceptiei sociale, venite in special din partea persoanelor semnificative, ne mobilizeaza si imaginea de sine spre cautari sau validari interioare, nu doar corpul catre oglinda.

Din acest moment in care constati ca vrei sa iti pui in acord imaginea cu imaginea perceputa de altii, observa daca felul in care te simti, indoielile personale si valorizarile sunt menite sa inlature conflictul dintre ce crezi tu despre tine si egoul social disonant pe deoparte, ori poate au rolul sa previna conflictul din exterior, acela al dezacordului si respingerii anticipate din partea persoanelor semnificative care te reflecta. Pentru ca daca prin introiectarea (inghitind pe nemestecate ce zic altii) egoului social disonant adopti o imagine de sine deformata de prejudecati si sofisme, atunci, desi aceasta inghitire pe nemestecate pare menita a stinge conflictul exterior, vezi ca nu cumva tocmai aceasta decizie a ta de autoabandon sa nu accentueaze disocierea emotionala si sa nu instaureaze o trauma personala majora; “ma percep asa cum vrei tu, ma urasc si eu, doar ca sa nu ma respingi, doar ca sa raminem prieteni” conduce la un disconfort emotional mai mare decit eventualitatea conflictului in sine, consumat direct in exterior, asumat prin confruntare. Ingrijorarea produsa de indezirabilitate si activarea egoul social in vederea adecvarii la valorile si perceptia de grup este un mecanism de adaptare exersat si automatizat de milenii, ce mentine homeostazia si consonanta grupului, dar vine cu costuri majore pentru indivizi. Un simplu “desi ei nu ma accepta eu ma accept si ma iubesc” , “sau cine ma iubeste ma accepta asa cum sunt” ascunde in spate ani de munca si dezvoltare personala, intrucit nimic din ce pare simplu nu vine simplu.

Te astept in cadrul acestui cabinet psihologic din Constanta, pentru a sta de vorba cu un psiholog si un psihoterapeut si pentru a lucra impreuna cu tulburarile tale alimentare si conflictele legate de imaginea ta corporala, stima de sine si greutate.

psiholog Eduard Rosentzveig

“De ce nu te sinucizi?”- o intrebare despre suferinta si sensurile ei

Posted on by

Infruntarea suferintei si a consecintelor sale nu este un atribut forte al speciei umane. In fond, tocmai evitarea acesteia si dezvoltarea mecanismelor de aparare constituie cheia conservarii si evolutiei noastre spre actuala forma neohedonista a civilizatiei. Suferinta cu miza evolutiva a adus pe lume dragostea, un construct psihologic educabil, alcatuit din legi morale, principii etice, ginduri si trairi emotionale complexe si comportamente specifice. Iubirea in suferinta este un vector ce fundamenteaza dimensiunea psihologica a materiei. Cind suferi in numele dragostei, sau pentru orice alt motiv bine intemeiat si constientizat, suferinta este fundamentata si poate avea un scop, ideal sau nu, chiar daca pragmatic, binele, cu sensul sau hedonist, nu exista. Iti poti iubi astfel pina si calaii, si sunt cunoscute cazurile “sfintilor din inchisori”, cei care si-au iertat tortionarii, pastrind astfel o coerenta axiologica si evitind conflictele interioare distructive.

Suferinta este o componenta emotionala a durerii; de obicei ea descrie cit de suparatoare si tulburatoare este durerea, sau un eveniment de viata. Durerea este insa posibila si fara suferinta, asa cum suferinta este posibila si in absenta durerii. In fond, ne este cunoscut faptul ca cele mai mari suferinte umane si dramele consecutive sunt generate nu de rani fizice, ci de rani ale sufletului.

Cum putem supravietui unei suferinte intense, profunde, fara sa recurgem la gestul ultim? In ce masura putem sa taiem franghia celui care doreste sa se spinzure, atunci cind suferinta sa devine de neindurat?In ce masura este moral sa intervenim? Stim ca suferinta este amplificata de distorsiunile timpului subiectiv, de preluarea suferintei din trecut si “transportarea” ei in viitor, astfel incit suferinta prezenta este traita amplificat. Trait ca dimensiune subiectiva, timpul suferintei este pentru aceasta perceput distorsionat, dilatarea acestuia generind unei zile aspectul si durata unui rastimp cu mult mai mare. Uneori, o zi de suferinta dureaza mai mult decit o saptamina. Inainte de a intelege cum si daca putem face ceva cu suferinta noastra sau a celuilalt, se impune sa o intelegem, sa ii intelegem cel putin factorii de intretinere.

Care sunt principalii factori de intretinere ai suferintei?

1. Unul dintre cei mai importanti factori de mentinere a suferintei este lipsa viitorului, incertitudinea, lipsa orizontului. Singurul timp al suferindului este prezentul suferintei, de care fuge. Incertitudinea viitorului si a duratei obiective a disconfortului si stressului obiectiv genereaza in plan subiectiv o amplificare a suferintei si dilatarea timpului subiectiv al suferintei, intrucit nu se stie cit poate duce cineva in viitor suferinta si cind va putea decide sa puna capat acestei progresii de viitor suferinde, care, vazuta din prezent, este fara sfarsit.

Viata fara viitor este privita ca si cind ar fi deja incheiata,devine in fond o lipsa de viata, producind o cadere din prezent intr-un spatiu tantatogen, premergator dizolvarii subiective, derealizarii, negarii de sine; e ca si cind ai privi viata din perspectiva unui mort.

Prezentul suferintei, desi provizoriu, este purtat intr-un viitor incert si amplificat, apoi este jefuit de realitatea lui si diminuat prin fuga in trecut. Acest proces de ocolire prin viitor spre trecut a suferintei genereaza ideea ca suferinta este ireala – deformind realitatea, dar si un conflict intre negarea subiectiva a suferintei si implacabila ei natura obiectiva, existenta ei de necontestat. Suntem tentati sa negam suferinta, sa fugim de ea. Dar negarea si minimizarea realitatii propriei suferinte duce la pierderea sensului ei si la pierderea sensului vietii, la renuntarea la viata.

2. Un alt factor generator si de mentinere al suferintei este decaderea morala, autoabandonul, prabusirea interioara, spirituala; renuntarea la prezentul etic, la consecventa sinelui de a raminte ancorat in moralitate. Renuntarea sinelui la consecventa etica atrage pierderea sensului ultim al existentei, permitind entropiei sa invadeze spatiul psihologic, sa dezagrege si sa destructureze functiile psihicului. Astfel, fuga in trecut, in ruminatii melancolice pentru a face prezentul suferitei mai putin real atrage caderea din prezent in propriul trecut, singurul spatiu controlabil subiectiv dar deja cristalizat. Jelind prea mult trecutul, ne jefuim existenta de ocaziile de a ne jeli prezentul si de a adopta o atitudine etica fata de singurul trecut pe care-l putem inca schimba. Raminind in prezent, ne luam dramele in serios si ne dam ocazia de a face ceva bun cu suferinta actuala.

3. Intarzierea gasirii unui sens al suferintei nu duce la disparitia suferintei, ci devine un motiv nou al acesteia. Sensul suferintei ar putea fi dat de ocazia de crestere spirituala, cea aflata dincolo de sine. Suferinta este un test al iubirii de sine, ea te sileste sa iti raspunzi onest la intrebarea “ Cit de mult ma iubesc, cit de in serios imi iau suferinta si viata? In fond, cine poate face misto de propriul lui motiv de suparare, daca aceasta este veritabil? O drama devine sansa reancorarii, a urcarii in prezent dintr-un timp trecut si-o vesnicie de incertitudine, pentru a accepta suferinta si a provoca resurse pentru indurarea sau surmontarea ei. Ea ofera totodata sansa stabilirii unor scopuri in viitor. Omul poate trai doar privind in viitor, ”sub specie aeternitatis”, si asta este salvarea lui.

Ce solutii ofera psihoterapia? In ce fel un psihoterapeut te poate insoti in suferinta?

Orice psihoterapie a suferintei poate incepe prin ancorarea in prezentul suferintei, deblocarea de pe trecut, conferirea de sens si stabilirea unor teluri de viitor, risipind incertitudinea suferintei si a viitorului prin scopuri clare. Sa ii distragi atentia mintii spre alte subiecte, prin progresii in viitor, optimiste si in acord cu resursele tale.

Solutiile pot veni inclusiv teologal. Asumarea crucii, adica a suferintei personale, nu inseamna bagatelizarea crucii. In situatiile in care nu I te poti sustrage suferinta tot are sens, devine ea insasi scopul, poate fi privita ca ceea ce vrea viata de la tine in conditiile in care tu nu mai vrei nimic de la viata, anume sa depasesti problemele, sa ai curajul de a suferi pina la cap

Pentru cel care pierde o persoana semnificativa, sau trece printr-o experienta dureroasa, cel mai mare cosmar nu este acela al mortii sale sau al acesteia, ci al pierderii sensului personal, intrucit iubirea mobilizeaza in cea mai mare parte eul. Problema nu mai este una a pierderii fizice ci a golului existential pe care il lasa aceasta disparitie, gol care genereaza o nevroza noogena, un conflict intre sinele profund cu nevoia sa de dragoste si lipsa de sens a acestuia atunci cind dragostea nu e reflectata, manifestata, continuta de aceasta persoana. Alaturi de frustrarea aceste nevoi fundamentale, generatoare de sens existential, cel care traieste un doliu de pierdere nu mai poate gasi un raspuns la intrebari de genul: “Oare  stie / stia cit de mult o iubesc? Oare m-a iertat?” Si intrebarea nu are doar un sens personal ci si general uman; “de ce este dragostea dintre noi din ce in ce mai greu de implinit/transmis?” sau “De ce intervine intre noi moartea, racirea, uitarea, resemnarea?” Sa nu stii cauzele ultime ale acestor realitati noogene, sa traiesti disconfortul unor incertitudini de relatie si existentiale inseamna tocmai iesirea din spatiul securizant al iubirii ca sentiment si intrarea in incremenirea mortii si angoaselor; acel moment se poate observa si surprinde in remarcile unui muribund, care desi nu are dureri, sufera de lipsa acelui tip de apropiere securizanta, linistitoare si alinatoare pe care-l confera dintotdeauna dragostea unei persoane semnificative. Aceasta lipsa este surprinsa chiar si prin psihanaliza remarcilor pe care muribundul le repeta obsesiv…“ cred ca se apropie”, sau “ voi fi linga parintii mei”.

De multe ori suferinta ne aduce in proximitatea intrebarilor existentiale legate de sensul vietii, de rostul luptei cu suferinta personala, de rostul intelegerii motivelor generatoare ale acesteia si a preluarii controlului propriei vieti chiar si in situatii in care pare ca nu mai controlam nimic. Suferind din cauze exterioare si aflate in afara controlului nostru, in ciuda fatalismului perceput al oricarei situatii dramatice, ne ramine totusi optiunea propriei atitudini in fata suferintei. Daca pentru Nietzsche acela care are un “de ce “ pentru care sa traiasca poate sa suporte orice, pentru logoterapeutul Viktor E.Frankl toleranta la suferinta poate fi antrenata prin gasirea raspunsului ultim la intrebarea “ De ce nu te sinucizi?” . Raspunsul se poate constitui in miza asumarii unei atitudini de viata demne si responsabile, din miezul propriei tragedii, descoperind “ capacitatea de a-mi alege atitudinea intr-un anumit set de imprejurari”.

In logoterapie, ca forma viktorfrankliana de psihoterapie, precum si in majoritatea formelor de terapie a psihotraumei, raspunsul la aceasta intrebare ne orienteaza spre resursele individuale si spre sursele de rezilienta. In fond, prin demersul sau, psihoterapeutul isi propune sa intreteasa, sa peticeasca o viata distrusa intr-o structura mai solida, cu sens si responsabilitate.

Daca tu suferi si iti iei in serios suferinta, te astept in acest cabinet pentru a-i descoperi impreuna sensurile ascunse si pentru a raspunde la aceasta intrebare fundamentala.

psiholog Eduard Rosentzveig

Paradigma Iov și Sindromul Iov

Posted on by

Cartea lui Iov lansează un model de gindire și o abordare rezilienta a doliului de pierdere. Utilizata impropriu, in contexte laice sau sacre, Paradigma Iov genereaza Sindromul Iov, caracterizat prin destabilizarea unor convingeri profunde (religioase dar nu numai), neputinta personala proiectata in viitor, insecuritate, depresie si anxietate.

Iov intruchipeaza o paradigma a sperantei crestine, un model actual de rezilienta, un mod experiential de validare si asteptare a dreptatii Lui Dumnezeu, atunci cind credintei si incredintarilor personale li se confera justificarea istorica de a fi puse la indoiala prin experiente traumatice. Prin Iov suferinta personala generata de pierdere capata o transcendenta luciditate, suferindul dobindeste experiential mecanisme de compensare adaptative, durerea si boala devin un vehicul de introspectie si de regasire a felui in care Dumnezeu contextualizeaza sensurile existentei personale. Atitudinea de multumire si acceptare dar si revolta capata nuante filosofice si introspective; Iov isi blesteama zilele, nu insa pe Dumnezeu. Tristetea functionala, anxietatea si depresia, ruminatiile interioare si discursul interior de testare a realitatii si de restructurare cognitiva sunt simptome ale imbratisarii de la bun inceput a suferintei personale. Etapele doliului (Negarea, Revolta, Negocierea Acceptare si Depresia) se contrag in acceptare si recunostinta, curiozitate contemplativa si o sublimata interiorizare a revoltei. Iov se autoblameaza, isi blesteama viata, dar nu da vina pe alții. Stima sa de sine este stabila, fapt datorat sinceritatii cu sine in planurile cognitiv, emotional si spiritual. Iov are un bun autocontrol emotional dat de exercitiul confruntarii juste cu psihostresorii sai, ceea ce conduce in final la autoapreciere. Autodevalorizarea este controlata prin constatarea și admiterea unor inegalități justificabile si prin decelarea factorilor controlabili de cei aflati in afara controlului sau; propria sa devenire este esentializata prin “Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie binecuvintat!”. Acest fapt ne da de gindit. Chiar și atunci cînd nu te mai simți tu însuți și îți spui că nu mai ești cum erai înainte, admiți că niciodată nu mai poți fi egal cu tine, chiar si atunci cînd evoluezi. Dar să înțelegi că ești suficient de puternic pentru a te deziluziona de certitudinile unei vieți împlinite și securizate, să îți confrunți disperarea însingurării acceptînd simptomele propriei dispariții, ei bine, aceastea ajung să fie nu doar un exercițiu ontic, dar și o ultimă posibilitate a omenescului din tine de a suspecta o Prezență în spatele contingentului. Nu e o bucurie să pierzi iubirea cînd te crezi iubit, să îți pierzi familia cînd te simți mai fericit, prietenii, averile, respectul soției, speranța oricărei recuperări și totuși…să mulțumești pentru asta, să aștepți un miracol în timp ce îți invoci moartea, acesta reprezintă un model de rezilienta împins la extrem. Să ai speranța atunci când factorii nenorocirilor tale stau în afara controlului tău și nu sunt o consecinta a faptelor, pare mai degraba un semn de nebunie clară, chiar si la o a doua vedere. Tocmai prin aceasta povestea lui Iov este un model de rabdare in suferinta, atunci când suferinta nu declanseaza la nivel moral nicio urma de vinovăție.

Atunci cind acest model este utilizat insă pentru deculpabilizarea propriilor greseli si supracompenseaza stima de sine scazuta, el poate mobiliza rezilienta, dar genereaza dezadaptare pe termen lung, anxietate, depresie și chiar destructurarea credintelor.

Sindromul Iov consta în convingerea că dacă înduri un rău indiferent dacă acesta este sau nu o consecinta a faptelor și comportamentelor tale (o pierdere neasteptata, un prejudiciu moral sau material) fără să te dezici de valorile și credințele tale fundamentale, dacă ești bun pînă la capăt, Dumnezeu te va salva. Devine Iov cel care se simte testat, care acceptă necondiționat că Iubirea Lui Dumnezeu se poate abate asupra-i chiar și în propriile drame; nenorocirile personale și dramele sunt resemnificate ca încercări date de divinitate, ceea ce mobilizează pe termen scurt reziliența, dar pe termen lung crește sentimentul neputintei și lipsei de control asupra propriei vieți. Din punct de vedere clinic, la nivelul credintelor și convingerilor sunt prezente ideile ca Dumnezeu are un plan salvator chiar și când nu ne pune la incercare, ca nenorocirile care se abat nu sunt o consecinta directa a greselilor personale ci o testare a credintei, ca bunastarea este o consecinta a Iubirii Lui Dumnezeu, iar saracia, boala și moartea nu sunt nicidecum o consecinta a propriilor greșeli și pacate. Confruntate cu realitatea traumatizanta, aceste credinte pot genera activari ale egoului social, cautari și conflicte interioare, astfel încât, la nivel emoțional cel care se confrunta cu acest sindrom oscileaza intre autostima și autodevalorizare, mulțumire de sine și autoacuzare, credința în dreptatea Lui Dumnezeu dar și necredinta data de imagoul unui Dumnezeu nedrept, generat de sentimentul de pierdere injusta. Trăiesc acest sindrom cei care în mod forțat resemnifica consecințele negative ale propriilor fapte cu ideea unei testari divine, fapt care genereaza bigotism și ortopraxie, o accentuare contrafobica a frecventei ritualurilor religioase și tendinta de evitare a confruntarii cu pierderea, o întîrziere a înțelegerii aportului personal la propria dramă. Se plaseaza in circa Lui Dumnezeu probe și teste care nu-I apartin, cei care fug de asumare se autoindreptatesc și se considera justificati sa își revedince dreptatea și iluziile salvarii din exterior, pornind de la premiza nevinovatiei și a iubirii necondiționate a Lui Dumnezeu. Cel care trăiește sindromul Iov se identifica în mod nejustificat cu Iov, din nevoia de activare a resurselor de rezilienta, dar devine un fals Iov.

Fara indoiala numele Iov este unul simbolic, pe care autorul necunoscut al veterotestamentarei “Cartea lui Iov” il foloseste pentru a atrage atentia asupra patimirii cu rol de testare a statorniciei credintei in Dumnezeu. Etimologic Iov înseamnă cel contestat, cel dusmanit, cel persecutat, cel neliniștit, cel tulburat, iar în ivrit înseamnă „acolo unde este Dumnezeu”. Verbul aiab sau iib inseamnind a dusmani.

Iov era vazut ca drept înaintea Lui Dumnezeu, credincios și fără păcat. Un om bogat și fericit, care traia în armonie cu oamenii, cu Dumnezeu și cu sine. Departe de a fi doar o alegorie despre avantajele credinciosiei si virtutilor in lupta cu Raul absolut, Cartea Lui Iov surprinde un moment existential crucial, momentul in care Iov este pus in conflict cu sine si iubirea sa, cu credinta in Dumnezeu. Acest moment este generat de Satana, care doreste sa ii demonstreze Lui Dumnezeu ca Iov este drept pentru ca nu e sărac, nu a avut necazuri și deci nu are termen de comparație. Premiza este deci aceasta, ca dacă ar fi necajit și sarac, Iov ar fi un păcătos și ar deveni un necredincios care s-ar dezice de Dumnezeu. Dorind sa ii demonstreze Lui Dumnezeu acest lucru, Satana ii omoară familia, ii distruge situația financiara, îl imbolnaveste, fără sa reușească sa îl determine pe Iov să se dezica de credința în Dumnezeu. Dumnezeu intervine salvator, îl reabiliteaza pe Iov, ii ofera de doua ori mai mult decât a pierdut.

Sa te simti iubit de Dumnezeu, si să aștepți smerit să facă El ceva cu tine, in ciuda nefericirilor și suferințelor tale, capătă un sens existential și salavator atunci când nu-ți mai găsești niciun sens, lovit fiind de nenorociri. Dar tu nu ești Iov. E însă comod și parcă motivator să știi că deși ești sărac, bolnav, needucat, nefericit, privit și tratat ca sclav, Dumnezeu te iubește ca pe Iov, punîndu-te de fapt la încercare. Transformarea suferinței într-un precursor al fericirii promise a fost posibila doar prin resemnificarea promisiunii izbavirii, adică prin trasformarea paradigmei Iov în Sindromul Iov. Așteptarea unei izbaviri din exterior și neasumarea e o trasatura dezadaptativa a poporului acesta, pe care multi o confundam cu spectatorismul, multi cu naivitatea, etc. Întocmai unui popor de Iovi romanii așteaoptă să îi facă Dumnezeu parte, să transforme Dumnezeu România într-o grădină. Într-o Românie în care dreptatea se transformă în concept discretionar și un act partinitor, românii așteaptă dreptatea Lui Dumnezeu. Sa li se restituie ce li s-a luat. Sa li se ofere ce li s-a promis, atunci când fără nicio explicație, li se ia tot. Părerea mea este că la nivel de popor suntem afectați de Sindromul Iov, atît la nivel individual cît și în mentalul colectiv. Cei care gestioneaza patrimoniul de idealuril și credințe ale acestui neam creștin au datoria de a le clarifica la Sfînta Liturghie Cuvîntul Domnului, anume diferențele dintre asumarea justificată și funcțională a suferinței produsă de propriile greșeli și asumarea nejustificată a acesteia, atunci cînd suferința e produsă de factori contextuali, ca prim model de reacție față de boala mintală. Sa îl lași pe Dumnezeu sa îți ramina dator e una, sa nu răspunzi la rău cu rău, dar să reacționezi totuși. Să nu confunzi obedienta cu smerenia și sa rămâi smerit atunci când Dumnezeu te încearcă, incredințat ca merita chiar sa mori pentru dragostea ta, pentru idealurile tale, pentru poporul și Patria ta, fără teama ca facind astfel poți pierde ceva mai mult decât alternativa indezirabila a unei vieți duse în mizerie morala și în barbaria civilizata a erei consumist-digitale. Altminteri Instituția Bisericii consfinteste dezastrul la care asistăm.

Hai !

Posted on by

FORMARE NLP PRACTITIONER

Constanta, 11-13 mai 2018

Inscrieri: 0721.299.371 (Magdalena Toma)

Se spune ca vapoarele se afla in siguranta in porturi, dar nu pentru asta sunt ele construite (John Shedd). De aceea va propunem sa nu va economisiti viata, ci sa o traiti din plin. Iar pentru aceasta venim in intampinarea dumneavoastra cu cel mai complet si complex program de dezvoltare personala si formare profesionala NLP din Romania – program in care practica si teoria sunt echilibrate si adaptate la experienta personala a fiecarui cursant in parte.


Beneficiile parcurgerii cursului de NLP Practitioner din Constanta : 
  • imbunatatirea comunicarii cu cei din jur si cu tine insuti,
  • cresterea stimei de sine si a increderii personale,
  • gestionarea si autocontrolul emotiilor prin cresterea inteligentei emotionale,
  • eliminarea stresului, frustrarilor si convingerilor limitative,
  • stabilirea obiectivelor si dobandirea rezultatelor dorite,
  • descoperirea zonelor de excelenta personala prin dezvoltarea abilitatilor personale,
  • rezultate imediate si de impact in viata profesionala si personala la nivelul performantelor, relatiilor si dinamicii interioare,
  • experimentarea lucrului cu ceilalti pentru a-i ajuta sa se dezvolte,
  • dobandirea a numeroase tehnici si metode de consiliere in arta coachingului,
  • imbogatirea cu noi cunostinte despre psihologia umana,
  • posibilitatea insusirii profesiei de consilier NLP,
  • materiale didactice si suport de curs consistente,
  • traineri cu experienta vasta in domeniu – Magdalena Toma si Maria Cotoi, persoane etice si orientate spre manifestarea valorii umane la cel mai inalt nivel,
  • …si multe surprize frumoase!

Inscrieri si informatii: contactati-ne telefonic la numarul 0721.299.371 (Magdalena Toma) sau scrieti-ne pe adresa de e-mail: office@nlpintegrativ.ro

ATENTIE: locurile sunt limitate!

Diplome primite la absolvirea formarii:

IANLP– diploma recunoscuta international cu standardele si sigiliul Asociatiei internationale de Programare neuro-lingvistica, cu titulatura de NLP Practitioner IANLP,

– diploma recunoscuta national cu standardele si sigiliul Asociatiei Profesionale de NLP Integrativ®, cu titulatura de NLP Practitioner AproNLPi®.

Durata cursului: 7 module a cate  3 zile, astfel: vineri 16.00 – 20.00, sambata 9.00 – 19.00,  duminica 9.00 – 18.00.

Programarea modulelor: 

Modul 1: 11 – 13 mai 2018
Modul 2: 8 – 10 iunie 2018
Modul 3: 6 – 8 iulie 2018
Modul 4: 3 – 5 august 2018
Modul 5: 14 – 16 septembrie 2018
Modul 6: 19 – 21 octombrie 2018
Modul 7: 16 – 18 noiembrie 2018

TRAINERI:

Magdalena Toma este Trainer NLPi®, psiholog clinician acreditat COPSI, consultant in psihoterapie pozitiva si doctorand in Stiintele Educatiei in cadrul Universitatii Bucuresti. Experientele ei profesionale sunt vaste – peste 18 ani – si acopera domenii ca: psihologie, sociologie, stiintele educatiei, drept, comunicare, terapie, consiliere si dezvoltare personala. Cursurile pe care le desfasoara in domeniul NLP sunt de un real succes, deoarece competentele, experienta de viata si valorile personale pe care le aduce in sala, alaturi de oamenii pe care ii instruieste, se impletesc optim si cu folos pentru toti cei prezenti. Iubeste ceea ce face si pune pasiune in toate proiectele pe care le deruleaza. Oamenii care o cunosc o asociaza cu onestitatea, seriozitatea, daruirea si integritatea. Este o persoana activa, curioasa, dornica de evolutie si se simte implinita profesional cand vede cum fiecare cursant/a isi intelege potentialul, isi descopera resursele si progreseaza in depasirea barierelor interioare, rezolvandu-si creativ si cu folos problemele. Stie cu certitudine ca “atunci cand cineva crede in tine si in potentialul tau, iti poti schimba nu doar situatia actuala, ci intreg cursul vietii”, de aceea crede ca nimic nu este mai important decat o viata dedicata oamenilor.

Maria Cotoi, Master Trainer in Programare Neuro-Lingvistica, acreditat si recunoscut de asociatia internationala de NLP si asociatia romana de NLP. Din anul 2012 este presedinta Asociatiei Profesionale de NLP Integrativ. Lucreaza de peste 8 ani in acest domeniu si a organizat si sustinut 42 grupuri de formare NLP in 11 din marile orase ale tarii. Este un om deschis, curios, creativ si care valorizeaza oamenii foarte mult. Profesional se descrie ca si creator de contexte in care cei pe care ii intalneste au ocazia sa treaca prin experiente puternice si prin intermediul carora ajung sa se descopere si sa se dezvolte personal si profesional. Are studii de psihologie si sociologie si a absolvit Scoala de Terapie – Psihodrama Clasica. Profilul complet al trainerului il gasiti aici.

Investitie: intreaga formare costa 3150 lei si se plateste in 7 rate egale de cate 450 lei/modul,

– cei care doresc sa achite taxa integral, au o reducere de 10%,

– cei care mai inscriu alte persoane la curs, au o reducere de 5% pentru fiecare persoana inscrisa in plus. Reducerile se cumuleaza!

Inscrieri si informatii: contactati-ne telefonic la numarul 0721.299.371 (Magdalena Toma) sau scrieti-ne pe adresa de e-mail: office@nlpintegrativ.ro

Tematica generala a cursului:

  1. Găseşte împlinirea în viaţa personală şi profesională!
    Obiective: familiarizarea participantilor cu formarea in NLP (istorie, fundamente de baza, principii), descoperirea a noi modalitati de comunicare intre facilitatorul NLP si client, construirea increderii si relatiei terapeutice intre cei doi.
    · “Regulile jocului”: mod de desfăşurare, timp, nevoi, obiective, dorinţe, alte provocări organizatorice;
    ·  Introducere în Programarea Neuro-Lingvistică;
    ·  Relaţia dintre starea actuală, starea dorită, acţiuni şi feedback;
    ·  Descoperirea resurselor şi utilizarea acestora pentru atingerea obiectivelor;
    ·  Elemente de psihologie clasică: ancorarea şi câinele lui Pavlov;
    · Concepte: resurse, ancorare, principii, harta-teritoriu,V A K O G, asociere-disociere.
  2. Descoperă lumea din jurul tău!
    Obiective: insusirea tehnicilor de baza in construirea empatiei, dezvoltarea abilitatilor de comunicare senzoriala la mai multe nivele (verbal, non-verbal, paraverbal), exersarea abilitatii de explorare a hartii mentale a clientului (metamodelul), explorarea solutiilor potrivite pentru problemele clientului cu ajutorul comunicarii si sistemelor de reprezentare senzoriala.
    · Empatia: respect şi responsabilitate pentru ceilalţi;
    · Contactul cu ceilalţi prin calibrare, raport, pacing, leading;
    · Sistemele senzoriale de reprezentare: limbaj multisenzorial, indici oculari, acuitate senzorială;
    · Metamodelul: distorsiuni, omisiuni, generalizări;
    · Trecerea de la structura superficială a lingvisticii la structura profundă a acesteia şi cum anume influenţează psihicul uman;
    · Concepte: calibrare, raport, pacing, leading, metamodel, sisteme de reprezentare senzorială.
  3. Împlineşte-ţi visele!
    Obiective: insusirea abilitatii de stabilire a obiectivelor cat mai precise si arhitectura viitorului dorit; exersarea limbajului hipnotic (Modelul Milton) pentru schimbarea terapuetica a clientului si, implicit, a facilitatorului NLP; insusirea abilitatii de recadrare a problemelor pentru gasirea de solutii optime.
    · Stabilirea obiectivelor: declanşatori motivaţionali, factori volitivi, arhitectura viitorului dorit;
    · Ecologia: pilon de bază în NLP;
    · Limbajul hipnotic: inconştientul văzut ca rezervor de resurse, transa, hipnoza;
    · Modelul Miltonian de mobilizare a inconştientului;
    · Recadrarea, cadrare: modalitatea de percepere a altor faţete ale realităţii;
    · Concepte: hipnoteraut Milton Erickson, obiective SMART, OMUN, cadrare de contrast, de relevanţă, backtrack.
  4. Trăieşte viaţa aşa cum vrei tu!
    Obiective: exersarea modelelor de comunicare dupa Virginia Satir si depistarea lor in procesul obisnuit de comunicare; dobandirea abilitatii de lucru cu submodalitaile hartilor interioare si imbogatirea experientelor senzoriale; vindecarea rapida a fobiilor; rezolvarea constructiva a conflictelor cu ceilalti exersand cele 5 pozitii perceptuale.
    · Modelul părţilor persoanei: comunicarea dupa Virginia Satir şi elemente de psihoterapie sistemică;
    ·  Submodalităţile: control, dirijare, arhitectura elementelor emoţionale;
    ·  Vindecarea rapidă a fobiilor;
    ·  Poziţiile perceptuale: realitatea văzută din cele 5 unghiuri esenţiale universale;
    ·  Alinierea poziţiilor perceptuale;
    · Concepte: psihoterapie sistemică, submodalităţi, fast fobia cure, poziţiile perceptuale, swish visual, acţiuni, percepţii, reprezentări.
  5. Află cine eşti!
    Obiective: explorarea strategiilor de actiune in viata personala si profesionala pentru obtinerea rezultatelor dorite; utilizarea nivelurilor neurologice pentru identificarea identitatii si misiunii personale, construirea si utilizarea metaforelor, astfel incat sa faciliteze schimbarea.
    · Strategii: de testare, elicitare, utilizare, instalare, modelul TOTE, ROLE, BAGEL;
    · Elicitarea diferitelor strategii de învăţare;
    · Strategia Disney: modalitatea creativă de găsire a soluţiilor;
    · Nivelurile neurologice: mediu, comportament, capacităţi (abilităţi), convingeri, valori, identitate, misiune.
    · Metafora: metodă, construire, utilizare.
    · Concepte: strategia Walt Disney, nivelurile neurologice, metaforele.
  6. Ai curajul să te schimbi!
    Obiective: exersarea capacitatii de utilizarea a metamodelului si ascultarii active pentru obtinerea de informatii in ceea ce priveste tehnica „linia timpului”; identificarea cauzei unei probleme din trecut si gasirea solutiilor vindecatoare pentru viitor; identificarea convingerilor limitatoare si mobilizarea resurselor necesare pentru schimbarea acestora; familiarizarea participantilor cu procesul de coaching si dobandirea abilitatii de sustinere a unei sedinte de choaching;
    · Liniile Temporale: descoperirea cauzei unei probleme;
    · Arhitectura şi sprijinirea obiceiurilor sănătoase;
    · Lucrul cu emoţiile negative: necesitate şi ameliorare;
    ·Reimprinting: terapia/reconstituirea trecutului, conştientizarea prezentului şi optimizarea viitorului;
    · Convingeri: schimbarea convingerilor limitative;
    · Coachingul – definire, instrumente, atitudini;
    · Concepte: liniile temporale, reimprinting, convingeri, coach, modelul SCORE.7. Evoluează!
    Obiective: exersarea capacitatii de modelare a excelentei umane intr-un anumit domeniu; dezvoltarea abilitatii de comunicare provocatoare; recapitularea integrativa a tuturor instrumentelor NLP invatate pana acum; dovedirea abilitatii de folosire a tehnicilor NLP (evaluarea finala).
    ·  Integrare: inventarierea instrumentelor şi abilităţilor dobândite de-a lungul formării ca şi Practitioner NLP;
    ·  Modelarea: cheia excelenţei în tot ceea ce vă propuneţi;
    ·  Comunicarea provocatoare – tehnica Farrelli;
    ·  Dovedirea cunoştinţelor teoretice prin proba scrisă;
    · Dovedirea abilităţilor şi atitudinilor specifice unui NLP Practitioner prin proba practică;
    ·  Concepte: modelare, matricea învăţării, evaluare.

 

Insomnia, mai mult decit o problema psiho-somatica

Posted on by

Alternarea ciclica a starilor de somn si veghe are de suferit in urma ritualurilor de somn nesanatoase; atunci cind mentinem starea de veghe un timp prea indelungat are de suferit ciclul de somn si invers. Opusul insomniei este hipersomnia.

Este crucial sa intelegem citeva cauze ale insomniei si sa le eliminam secvential:

I. Cauze medicale generale

II. Cauze neuro-psihiatrice si psihologice specifice

IIa. Insomnia si depresia / IIb. Insomnia si anxietatea

III. Cauze ale stilului de viata

III a. Obiceiuri si stiluri de adormire

III b. Obiceiuri alimentare si toxicologice

I. Cauzele medicale generale

Orice boala si simptomele acesteia genereaza stari generale proaste, iar insomnia poate deveni un simptom asociat, comorbid afectiunii. Procesul de adormire si somnul devin dificile atunci cind simptomele unei boli se manifesta acut. Citeva exemple lamuritoare;

  1. Sinuzitele si afectiunile din sfera ORL

  2. Tulburarile gastro-intestinale (reflux gastric, gastrite, etc)

  3. Tulburarile din sfera endocrina (hipertiroidism)

  4. Artrite si Boli Reumatismale

  5. Astmul bronsic

  6. Tulburarile neurodegenerative si alte tulburari neuronale (Parkinson, etc)

  7. Durerile cronice

  8. Sindromul picioarelor nelinistite (aprox. 10% din populatie are aceasta afectiune, adesea ramasa nediagnosticata)

    Insusi tratamentul medicamentos asociat si prescris acestor boli acute sau cronice poate cauza insomnie, ca efect secundar al substantelor continute in aceste medicamente.

  9. Apneea in somn

    Apneea este o tulburare des asociata cu insomnia. Caile respiratorii sunt obturate generind pauze de respiratie si o scadere a cantitatii de oxigen; acest fapt determina treziri bruste si repetate in timpul noptii. De cele mai multe ori aceste treziri sunt uitate si ignorate dar persoanele se trezesc obosite sau reclama insomnia. Partenerii de cuplu isi pot monitoriza unul altuia starile de apnee in somn, si, odata cunoscuta problema, se pot lua masuri medicale.

    II. Cauzele neuro-psihiatrice si psihologice specifice

II.a. Ruminatiile interioare, gindurile despre trecut, generate de lupta cu propria stare de depresie declanseaza si intretin stari ego-distonice, de disconfort personal accentuat; acestea tin atentia focalizata asupra necesitatii rezolvarii problemelor si a obtinerii unor raspunsuri sau rezolvari imediate. Aceste cautari interioare nu au nici pe departe rolul de a mobiliza resurse ci mai degraba de a le consuma, prin efectul de declansare a hormonilor de stress; acesti hormoni genereaza atit stress fiziologic cit si distress psihologic, si adincesc depresia, provocind insomnie. Problemele de somn ce apar frecvent sunt adesea autogenerate, datorindu-se gindurilor ce reiau scenarii negative, sau reproduc patternuri de gindire problematizanta; ele sunt un simptom al instalarii depresiei, iar insomniile severe fac parte, de facto, din comorbiditatea episoadelor depresive moderate si majore netratate. Depresia si insomnia sunt tulburari interconectate si fiecare in parte se constituie in factori de intretinere reciproca. Energia scazuta, pierderea motivatiei si a interesului pentru o relatie, pentru viata si activitati, sentimentele de tristete nejustificate si prelungite, disperarea si sentimentul de neajutorare sunt stari bine interconectate cu insomnia si se agraveaza una pe celalalta.

II.b. Ingrijorarile in exces si nervozitatea (Anxietate) pot fi cauze ale insomniei; ele respecta un pattern usor de recunoscut, care interfereaza cu somnul.

Aceste simptome sunt:

  • tensionare emotionala

  • preocupari in exces cu privire la ceea ce s-a intimplat peste zi

  • ingrijorari excesive despre evenimentele viitoare

  • sentimentul de complesire

  • un sentiment general de suprastimulare si supraincarcare urmat de epuizare nervoasa

Anxietatea perturba adormirea si mentine insomnia; persoanele anxioase se trezesc noaptea si au dificultati de adormire; insasi petrecerea noptii in stare de veghe poate deveni un motiv de neliniste in sine, declansator al fricilor nocturne, atunci cind persoana se panicheaza la ideea ca urmeaza iar o insomnie (anxietate la anticiparea insomniei).

Astfel, insomnia si anxietatea se hranesc una cu cealalta, ciclic. Tehnicile de biofeedback precum si cele specifice psihoterapiei cognitiv-comportamtentale ar putea fi de folos pentru ruperea acestui ciclu dezadaptativ ce declanseaza insomnia si intretine anxietatea.

III. Cauze ale stilului de viata

III a. Obiceiurile si stilurile de adormire

Ritualurile de adormire si obiceiurile pot fi factori declansatori ai insomniei. Stilul de viata nesanatos si obiceiurile de adormire dezordonate pot genera ele insele insomnii. Iata o lista cu obiceiuri si ritualuri in care te poti regasi:

  • sa lucrezi acasa pina tirziu – iti poate da dificultati in igienizarea emotionala si in detasarea de munca; acest fapt te face sa fii inca preocupat de munca atunci cind vine ora de somn

  • lumina calculatorului, Tv-ului, display-urile gadget-urilor iti mentin creierul in stare de alerta si scade secretia de melatonina, hormonul inductor al somnului

  • sa dormi dupamiaza impiedica/inhiba somnul de noapte

  • te culci mai devreme pentru a recupera somn, dar asta iti deregleaza ciclul veghe-somn, iar in noaptea urmatoare ai dificultati de adormire

  • lucrezi in ture- programul dezordonat confuzeaza ceasul biologic, mai ales daca dormi ziua sau daca schimbi periodic programul de somn.

  • Trezitul in mijlocul noptii pentru a lucra

  • consumul de alcool inainte de somn, pentru a consuma deprimarea si insomnia transforma un episod tranzitoriu de insomnie intr-o problema mai serioasa, de insomnie cronica

Asociate gindurilor dezadaptative de tipul “niciodata nu o sa mai dorm normal” etc, si asociate cu o ora de culcare, aceste obiceiuri intaresc pozitiv insomnia, favorizind-o.

IIIb. Obiceiuri alimentare si toxicologice

Anumite substante si tulburari alimentare contribuie major la declansarea si intretinerea insomniei.

  • Alcoolul este un sedativ, depresiv. Te poate adormi initial, dar iti produce insomnie nocturna

  • Cafeina e un stimulant; mai mult de 4 cesti de cafea declanseaza cel putin o insomnie saptaminala. Cafeina ramine in sistemul circulator pina la 8 ore, cu efecte persistente.

  • Nicotina e un stimulant; mentine sistemul nervos alert si produce insomnii mai ales daca fumezi in apropierea orei de culcare

  • Mesele grele; daca maninci in apropierea orei de somn, acest obicei iti asigura insomniile nocturne; deasemnea, mincarurile picante interfereaza cu somnul, generind insomnii

Pentru rezolvarea tipului de insomnie in care te regasesti, acest cabinet psihologi iti sta la dispozitie; un psiholog si un psihoterapeut din Constanta, specializat in hipnoterapie (hipnoza clinica) si psihologie clinica,  te va ajuta sa iti recapeti somnul si sa iti imbunatatesti starea de sanatate.

“Ce-s nebun(a)? Cum sa merg la psiholog?”

Posted on by

“Psihologul eliberator” si “psihologul validator”

Probabil ai observat ca atunci cind vor sa fie sardonici sau sa preia controlul intr-un conflict, oamenii se trimit unii pe altii la dracu, la doctor sau la psiholog, semnalizind-si astfel agresiv nevoile de distantare, rezolvare si dezimplicare emotionala din acea situatie de criza. Doar ca asta nu rezolva criza, ci o adinceste. De oricare parte a baricadei ai fi, iata de ce e mai ok sa mergi la un psiholog.

Cind ne gasim intr-o astfel de situatie limita, apelam la psihologi, psihoterapeuti sau medici specialisti, pentru ca, asaltati de simptome, raspundem cu cel mai exersat comportament: ne aparam negind problema sau ne asumam roluri vulnerabilizante de pacient, victima, bolnav, “nebun”, pentru care avem nevoie de un validator sau de un eliberator.

Pentru psiholog esti o persoana nu un diagnostic

Atunci cind avem o problema de sanatate ne dezicem de aceasta identitate falsa, cu care ne razboim in mod firesc, negind de fapt nu boala in sine, ci tocmai rolul de bolnav. Iar in aceasta negociere personala cu problemele noastre nu il mai vedem pe terapeut ca pe un om, ci tot ca pe un rol, un mecanism taumaturgic, o piesa a sistemului de sanatate, a carui singura obligatie este sa ne livreze vindecarea si sa ne scoata de urgenta din rolul vulnerabil.

Standardizata astfel, relatia pacient-terapeut devine seaca, ineficienta, generatoare de noi probleme. Iar atunci cind suntem tratati la rindul nostru tot ca niste coduri de boala din DSM- in loc de persoana X, devenind boala X- protestam vehement, invocind lipsa oricarei urme de umanitate si empatie in actul medical. Ambii actori ignora in aceste situatii neplacute acest fapt demonstrat: ceea ce vindeca suferinta intr-o proportie covirsitoare este de fapt natura relatiei si a interactiunilor cu persoana careia ii cerem sau ii oferim ajutorul, adica acea alianta terapeutica ce presupune disponibilitate, deschidere, incredere, sinceritate, autenticitate, empatie, expertiza.

Alianta terapeutica nu se formeaza atunci cind accepti sa devii un rol si cind deformezi omul din fata ta, reducindu-l la o boala sau la un halat, in numele obisnuintei si a standardizarilor. Psihologul mai mult decit oricine este un specialist care pune accentul pe interactiune si relatia cu tine, o persoana care iti propune sa lucreze impreuna cu tine ca persoana, pentru a descoperi impreuna cu tine solutii personale si eficiente. Asta presupune ca tu nu esti un pacient, un pasiv care astepti ca medicamentul sau tehnica terapeutica sa te vindece, ci participi activ la propria ta vindecare. Psihologul nu te confunda cu un diagnostic si nici nu iti aseaza pe frunte etichete.

De aceea, poti veni la un psiholog din Constanta si in afara unor situatii de criza, fara masca victimizanta a pacientului, cu problemele si suferintele tale personale, chiar inainte ca acestea sa iti dea simptomele vreunei afectiuni fizice.

Iluzii si deziluzionare in cuplu

Posted on by

Atunci cind ma indragostesc si ii ofer iubirii ce-i al iubirii, un prilej de a-mi schimba perspectivele alaturi de cineva, ma pot lesne abandona in voia unor fantasme cu care relatiile vin la pachet. Una dintre ele este iluzia implinirii prin celalalt. Iubind sunt motivat sa accelerez pasul si sa devin mai aproape de ce sunt eu- alaturi de cineva, integrind experientele cu acesta, conferindu-le sansa de a fi modelatoare. Modelatorul ramin insa eu insumi-prin constientizarea sentimentelor mele, efortul reflexiv si punerea lor in act. Si totusi, desi stiu asta, e posibil ca partenerul meu sa nu stie, si sa vrea sa ma schimbe el, conform nevoilor si viziunilor sale. Eu devin un iluzionist iar el un iluzionat, daca eu, intelegind, nu ii explicitez iluzia. Ajung sa simt dorinta sa de realizare prin mine, ca pe o presiune deformatoare, intruziva, ca pe un sens prost inteles al relatiei sale cu mine. Ajung sa simt ca el ma utilizeaza, sperind ca de fapt ma iubeste.

In acest caz, primii 2-3 ani ai relatiei merg struna, ne casatorim, facem planuri, dar la trezirea din visare partenerul traieste dureros deziluzia ca pina la urma lucreaza la implinirea sa tot de unul singur; ca nu e nimeni mai responsabil pentru sine decit el insusi, ca nu vrea nimeni sa-i traduca lectiile de viata, sa munceasca pentru el, sa traga sa se dezvolte, sa ii dea raspunsul la intrebarea despre sensul propriei vieti. Pe marginea patului oricarei idile in doi se afla fie regindirea relatiei, fie mormintul ei.

Remodelez atunci cu partenerul parcursul casniciei, in incercarea de a ne salva povestile de dragoste, ne confruntam dezamagirile si, in situatiile fericite, le intelegem ca pe niste vindecatoare puneri in acord a realitatilor noastre psihologice. Devenim de acord ca nu suntem de acord in tot si toate si ca incompatibilitatea partiala e sursa unicitatii noastre. Conchidem ca obiectivele individuale sunt vitale, primeaza celor de cuplu, ne privesc direct, iar dragostea si relatia nu-s justifica reprosurile facute celuilalt, mai mult decit propria apatie. Sau, dimpotriva, fugim direct la notar si cocotam in circa partenerului vina de a nu ne fi lasat sa utopizam mai departe; “nepotrivirea de caracter” devine cel mai adesea sintagma absentei celei mai elementare forme de interactiune in cuplu, semnul prin care recunoastem usor o pereche de nevrozati; transmiterea asertiva a nemultumirilor.

In plina cariera consumista echivalam insa viata unei relatii cu garantia unei piese auto, imprumutind explicatii-cutie, de genul “dragostea dureaza 4 ani”, pentru a refuza ce nu vrem sa intelegem. Evitam astfel orice confruntare cu noi insine. Ne abandonam foarte repede durerea care ne-ar fi invatat ce sa nu repetam si ne punem evolutia intre parantezele convenabile ale unor clisee…”Lumea e mare, partenerii trebuie schimbati, la ce bun atita fidelitate si devotament daca cercetatatorii englezi spun ca suntem conceputi poligami, relatiile sunt obiecte cu termen de expirare”…etc.

Dupa o despartire dureroasa – un divort terapeutic sau unul definitiv – cautam distantare, echilibrare, ventilarea suferintei si, cumva, reasigurarea ca vom mai fi in stare sa iubim vrodata. Intr-un fel, indiferent daca alegem sa raminem impreuna sau ne continuam drumul singuri, pricepem ca din nevoia de a ne mentine iluziile fundamentale ne-am indragostit de iluzionist si am sfirsit prin a-i reprosa ca trucurile sale sunt proaste, mai ales atunci cind el insusi a decis sa ne dezvaluie misterul. Nevoia de a crede in existenta unei pasiuni mari aflata dincolo de farmecul indragostirii nu se spulbera odata cu trezirea din aceasta transa umorala, dar iluzionistul, cel caruia ii descoperim intre timp si defectele personale, este demascat ca impostor, iar vraja iubirii isi pierde puterea. Ajunsi in acest punct de trezire, majoritatea partenerilor divorteaza, intelegind ca relatia lor e un circ fara clovn, nestiind cum altfel sa se igienizeze emotional si cum sa scape de socul readaptarii.

In ciuda despartirii formale, desprinderea partenerilor debuteaza cu mult inaintea divortului propriuzis. Negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea sunt secvente ale doliului pe care le ragasim uneori intr-o avalansa naucitoare, adesea concomitent.Cind celalalt se simte dezamagit prin faptul ca nu-i mai impartasim iluziile, reflexul este sa se plonjeze in diatribe ce infesteaza relatia. Vehementa dezamagitului este alimentata de fapt de lipsa de sens a propriilor proiectii, momentul constientizarii acestei autopacaleli fiind, din motive de protectie a eului, cel mai adesea, aminat. In aceste momente conflictul etic al diadei devine aceasta: fie eu am fost un iluzionist de la bun inceput intretinindu-i delirul utopic, pentru a-l face pe partener sa creada in magia iubirii, fie el a fugit cu lasitate de consecintele propriei asumari, intr-o poveste ce spera sa il salveze de sine, si de la care astepta confirmarea unor iluzii. Iluzia refacerii androginului din jumatati, celalalt devenind un fetis si garantul fericirii si desavirsirii personale, in lipsa caruia sunt condamnat la vesnice cautari si tristeti; iluzia ca viata e lipsita de sens si poezie in afara cuplului marital; iluzia ca nu as sti cum sa iubesc sanatos si fara amor propriu, intr-un raport de cunoastere si iubire de sine echilibrata; iluzia trainiciei cuplului prin casatorie, toate aceste asteptari nerealiste si dezadaptatante culminind prin a ne condamna la un esec existential la care sunt invitate sa fluiere neamurile.

Traim fiecare in parte doliul desprinderii de partener la temperatura emotionala a propriei implicari in relatie, explorind adesea intreaga plaja a emotiilor de pierdere ce descriu intesiunea deziluziei. Ne impotrivim exilarii in extremele dezamagirii, si, prin evitarea acesteia, ne provocam depresii si anxietati si mai mari. Ne deprimam si stim asta atunci cind tocmai frica de depresie ne surprinde cu gindul “nu ma indragostesc ca sa nu ma deprim iar” si ne panicam atunci cind anticiparea anxietatii ne determina sa dam din lac in put, adoptind comportamente de hiperreactie dezadaptativa, de obicei anuntate de intrebarea “dar daca nu o sa mai pot iubi pe nimeni?”. Ne dorim pe cineva pe masura noastra, suspendati intre exceptie si generalizare, intre devastare si indiferenta, vinind starea de acceptare a prezentului pentru calmul si linistea ce ne-ar permite in final sa intelegem de ce relatia nu a mers nici de data aceasta. E justificat sa nu vrem sa fim insa devastati de pierdere – ca si cind am fi trait impregnati de iluzia vesniciei iubirii, si nici sa fim resemnati si convinsi ca despartirea face parte din fiecare relatie, insa evitarea trairii doliului si plingerii lui ne priveaza de lectia lui.

Surpriza dezarmanta a divortului dar si banalizarea lui printr-o perpetua anticipare preventiva, indica doua tipare toxice si antagonice de raportare la partener. Implicarea profetica – ce urmareste implinirea unei ardente dorinte de confirmare a miturilor personale, vineaza iluzia convietuirii pe vecie, intretinuta de tranzactionari profitabile ale erosului in schimbul nesatioasei senzatii de implinire prin celalalt.

La capatul opus se afla Implicarea fatalista, care vineaza deziluzia in dragoste, anticipind-o inca de la inceputul relatiei, cautindu-i dovezile, pentru a o evita. Ambele tipuri de implicare dezadaptativa in relatie surprind mereu cite o lipsa; a autodeterminarii si impacarii cu sine.

Prima sfirseste printr-o sanogena deziluzionare adolescentina- observam ca dragostea idealizata se incapatineaza sa nu existe, a doua printr-o supracompensare a iubirii, de tip consumist- observam ca orice inceput e un nou sfirsit.

Defocalizarea de pe amorul propriu propune inceputul vindecarii relatiei de cuplu, atunci cind si eu si partenerul observam ca in probleme de suflet nu imi poate da altul ce nu-mi pot oferi singur. De abia atunci vad rolul terapeutic al deziluziilor. De abia atunci deziluzionarea devine zina cea buna, ce desvrajeste relatia, propunindu-mi un stil de raportare asumat si autentic fata de partener.

Daca va regasiti in situatiile descrise mai sus, va invit sa va adresati Cabinetului de Psihologie Eduard Rosentzveig, unde un psiholog si un psihoterapeut din Constanta va stau la dispozitie pentru consiliere si psihoterapie individuala si de cuplu.

Dependenta de droguri si terapia complexa a dependentei

Posted on by

Cele mai importante probleme cu care se confrunta adolescentii si tinerii consumatori de droguri?

Pentru un psiholog clinician si psihoterapeut cazuistica adictiei de droguri, pornografie, jocuri, sex, alcool poate fi provocatoare si dezamagitoare in acelasi timp, daca priveste consumul si consecintele sale nefaste fara resursele clinicianului ce abordeaza in echipa recuperarea din dependenta a persoanei. Spun persoana nu caz, pentru ca psihologul trateaza o persoana nu o boala, un om, nu doar o dependenta, o fiinta ce apartine unui context personal, denumit abstract societate, contextul in sine el insusi fiind o cauza declansatoare si de mentinere a consumului de droguri. Tinerii au tendinta de a consuma cel mai adesea droguri accesibile, artizanale sau experimentale si prin aceasta sunt cei mai expusi disparitiei fizice. Nu prea mai apuca sa isi inteleaga problemele si sa se adreseze vreunui cabinet sau clinici. Intra cu Porche-ul lui tata in stilp sau mor subit datorita imbolnavirii progresive, foarte putin zgomotoase,  a organelor interne. Cei ce au ajuns prin cabinetul meu din Constanta- facusera turul majoritatii clinicilor de dezintoxicare, erau deci hiperinvestigati si tratati si m-au solicitat nu pentru ca isi constizau problema, ci la interventia directa a parintilor sau prietenilor, pentru linistirea si manipularea emotionala a acestora. Convingerea lor era ca daca mimeaza recuperarea, vor sfirsi prin a controla si adictia de substante si resursele de bunavointa ale parintilor. Asadar ignorarea mortii si a dezastrului generat de consum este basmaluta ce trebuie ridicata mereu de pe ochii lor incetosati si zglobii. Poate iar o sa te mire, insa tratamentul de recuperare al unui tinar dependent nu incepe la psiholog, ci debuteaza cu o scurta vizita la ORL a parintilor acestuia. Acolo se desfunda cel mai bine urechile. Copiii lor deveniti “un ratat ca tac’tu, o curva ca ma-ta” ori, mai boem, “ bagabontul vetii mele” nu se simt nici auziti nici intelesi. Au crescut singuri, inconjurati cu obiecte surogat ale prezentei parintesti, si sunt mereu in cautarea acelor semne ca ar fi intelesi si iubiti de parinti. Consumul de droguri devine un semn de “fac ce vreau eu” cu mine, daca tu nu faci, daca tu nu imi dai ce-ti cer; atentie, empatie, caldura, validare, sprijin emotional cind am nevoie.

Probleme sociale cu care se confrunta tinerii dependenti?

Dupa 47 de ani de la revolutia drogurilor din anii ’70, consumul si abuzul de substante este acum cel mai spectaculos si la indemina mecanism de coping impotriva distresului, pregatit, predat si oferit de…societatea romaneasca insasi. Parinti plecati la munca peste hotare, copii crescuti de bunici sau vecini, deculturalizare, depeizare, nivel economic, cultural si educational scazut – ne confruntam la nivel social cu o adevarata pepiniera a extremelor psihologice: moda abandonului sau a suprecompensarii duduie in masinariile media ale propagandei consumiste. Motivele centrale pentru care tinerii se apuca de droguri si mentin consumul sunt stilurile dezadaptative de coping la stress, invatate in familie, scoala, societate. Exista cerere deci si de aceea…oferta. Societatea nu propune alternative decelabile in termeni de comportamente, ocupatii, activitati care sa ii stimuleze pe tineri sa devina dependenti de propriile performante. Cine este insa aceasta societate? Un concept abstract pe care nu poti da vina si pe care il asimilam din reflex formatorilor de opinii, cei care “ne-o arata”. Totusi, societatea e si multimea abstinentilor sau a celor care se adapteaza la distress in maniera adaptativa. Care anume parte a societatii intretine si promoveaza insa consumul ca mecanism de coping? Dezinteresul cui, dezimplicarea cui, spectatorismul cui, lipsa de actiune a cui contribuie din umbra la instalarea factorilor de risc ai consumului de droguri? Ca sa revin, cea mai mare problema cu care se confrunta social cei care consuma sau abuzeaza de substante…este convingerea ca si ei fac parte din societate si chiar ii definesc normalitatea. O credinta dezadaptativa- prin functia de minimizare a problemei, pe care o intilnesc des la persoanele cu dependente de substante este: “fiecare om are o dependenta de substante” Ceea ce este partial adevarat. Suntem dependenti de oxigen, apa, saruri, proteine si lipide, oxitocina, de mincare, cofeina, insa aceste substante nu ne distrug viata. Inconjurati de modele sociale pervertite, de antimodele, cei care abuzeaza de substante sau se drogheaza confunda senzationalul, exceptiile si spectacolul cu normalitatea. In realitate se trezesc marginalizati, instrainati, alienati. Traiesc din plin dezancorarea sociala si profesionala, analfabetismul functional, abandonul scolar, experimenteaza transgresarea regulilor sociale, dezvolta comportamente antisociale sau criminale. Putem asocia, metaforic daca vrei, consumul de droguri cu starea de a fi posedat. Consumatorul se comporta ca un posedat, se abandoneaza initial “in voia” substantelor, neurochimia este total dereglata si creierul devine incapabil de control, insa consumatorul are iluzia controlului, captiv intre doua lumi- ale senzatiei generate de drog si a “societatii” care il rejecteaza sistematic din sistemele sale, stigmatizindu-l. Societatea investeste in mod prostesc dar controlat in campanii si educatie impotriva drogurilor- ceea ce sfirseste a fi, paradoxal o propaganda pentru consumul de droguri. Nu intereseaza pe nimeni educatia impotriva drogurilor. Nu asculta nimeni. Tinerii au nevoie de abilitati de coping, de unelete cu care sa prelucreze aceasta informatie, nu de informatia in sine care devine redundanta.

Recomandari pentru tinerii dependenti de droguri?

E imposibil sa lupti cu dependetele singur. Iesi din izolare. Nu incerca sa te tratezi singur. Nu ai invatat dependenta de unul singur, si nici dezvatul nu il poti invata singur. Recomandarea este sa mergi la medic si psiholog, sa ceari ajutor. Recomandarile pentru cei care abuzeaza de substante (alcool, medicamente, droguri, tutun) sunt valabile si pentru familie si pentru societate. Te intrebi ce solutii ar putea adopta societatea pentru scaderea riscului de consum si depasirea dependentei? Solutiile sunt simple dar tocmai prin faptul ca sunt prea la indemina, nu vor produce adepti. Principiul de capatai al pretiozitatii cu care este inoculat de tv si internet poporul roman, celebrul “ pentru ca meriti” este “ ce nu pot face banii in locul tau..nu merita deranjul”… Sa fie incurajata comunicarea fata in fata, nu online. Sa fie stimulata si incurajata apartenenta la grup, sa se organizeze interactiuni de grup in care tinerii sa se regaseasca pe sine altfel, prin ochii celorlalti. “Societatea” ar putea sa ofere modalitati de adaptare mai bune tinarului, invatindu-l ce vrea el sa invete; va deveni capabil sa reduca anxietatea sau sa se mobilizeze si sa confrunte mai bine problemele. Sa sustina si sa ofere tinerilor un program organizat de desfasurare a activitatilor sportive de 2-3 ori pe saptamina, de dezvoltare a abilitatilor practice de baza, deprinderi utile vietii. Sa il pregateasca pentru viata nu pentru Academia Romana. Sa ii ajute pe tineri sa isi schimbe parerea despre sine, sa se optimizeze, sa incuraje constientizarea consecintelor bune ale unei interactiuni directe si sa inteleaga progresele facute. Parintii ar trebui incurajati si invatati sa petreaca timp de calitate cu copiii lor, in care conectarea autentica si implicata cu acestia sa devina scopul suprem al interactiunii lor. Parintilor le-as spune ..”Supravegheaza-ti copilul si fi parte a programului sau, si asa il poti modela direct”.

Cum pot preveni si stopa eficient Institutiile statului si ONG-urile consumul de droguri?

Educatia impotriva consumului nu este calea. E necesara o schimbare a paradigmei. Orice mesaj orientat spre constientizarea riscurilor este o orientare spre risc. Efectul interdictiei este invers. In plus nu intereseaza pe nimeni. Este o strategie vetusta, care nu da rezultate, fapt atenstat de numeroase studii. Nu propaganda axata pe prevenire ci investitia in programe si infrastructura pentru activitatile educative si vocationale, extracurriculare, prin intermediul carora tinerii sa poata invata stiluri de coping la stress alternative si noi abilitati de supravietuire in jungla economiei globale. Programe educationale locale, comunitare, sustenabile cu resurse proprii, grupurile de suport pentru copiii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate, organizatii de parinti care sa organizeze cercuri educationale tematice, responsabilizarea comunitatilor si parteneriatele public-privat sunt citeva directii practice orientate spre eliminarea declansatorilor abuzului si consumului de droguri.