Category Archives: Copilul abandonat

Psihoterapia angoasei de separare

Posted on by
Reply

De-a lungul vieților noastre de ființe relaționale este aproape imposibil să nu trăim, de la țâța mamei pînă la sînul persoanei iubite, din fașă pînă în giulgiu, măcar o angoasă de separare semnificativă. Separarea de cineva sau chiar de noi înșine, în psihotraume – mă refer aici la fuga disociativa – ne însoțește pretutindeni, este o certitudine existențială mai tangibilă decît moartea, un moment ontic, de potențare a identității personale prin diferențierea eu-celalalt.

Cand apare si cu ce consecinte in viata de relatie?

Angoasa separării poate fi originată în orice etapă a vieții, nu obligatoriu în preșcolaritate, atunci cînd indisponibilității fizice sau emoționale a ființei reper – cea hrănitoare și investită cu încredere – i se adaugă sentimente de insecuritate, devalorizare, neadecvare, părăsire, lipsă de sens. Separarile nu dor atunci cînd spunem “PA!” cuiva, la finalul unei întrevederi sau relatii, ci atunci cînd acestora li se atribuie sensul irecuperabilului și valența unui pericol existențial iminent.

Transformarea separării de cei dragi în suferință psihică, prin procesări cognitive inconștiete, angoasarea, declanșează comportamente contratraumatice, defensive dar dezadaptative în viața de relație, și simptome reunite sub denumiri impactante sindromologic și cultural precum; rană de separare, rană de respingere, părăsire sau abandon, în care de fapt regăsim depresia, anxietatea, fobii specifice precum cea de implicare emoțională autentică, fobia de dezvăluire și cedare a controlului, fobia de intimitate, fobia de părăsire.

Cum schimba psihotrauma separarii felul de functionare al creierului?

Angoasa de separare si fobiile asociate poate fi considerata in sine un indicator al psihotraumei.

Spiegel (1993) observa că psihotrauma creează discontinuități spontane în felul în care subiectul experiențiază realitatea fizică și psihică; apar experiențe de tip disociativ, adaptative, cu rol anxiolitic, homeostazice și analgezice, care scot factorii traumatizanți în afara conștiinței.

Persoana se reifica, se obiectualizează pe sine într-o transă disociativă contratraumatică, și se observă pe sine, din afara acțiunii traumatizante, din afara spațiului și a timpului traumei, combătînd astfel prin disocieri psihic- corp și emoție – eveniment – sentimentul de neputință și lipsă a controlului asupra evenimentului traumatizant.

Reasocierea in vederea redobândirii controlului asupra corpului duce la pierderea controlului asupra psihicului, subiectul fiind nevoit sa se confrunte cu trairile traumatizante asupra carora simte ca nu are control. Amintirile puternice revin post-amnezic in campul constiintei impreuna cu spatiul si timpul și emoțiile traumei, trairile fiind autentice, detaliate si declansand o transa negativa de reasociere, in care subiectul retraieste aievea suferința traumei, ca și cum evenimentele s-ar întîmpla în prezent; astfel, la cel mai mic semn al intentiei de distantare a partenerului de cuplu sau a persoanei investite emotional se pot activa trairile si emotiile angoasei de separare, la o intensitate si cu conotatii exacerbate.

Cum se simte angoasa de separare?

Angoasa de separare conține nuanțe emoționale subtile, o constelație de emoții secundare și terțiare asociate sentimentului de părăsire sau respingere, pentru că nu tot timpul trăirile conștientizate sunt categorice și bine delimitate. Disforiile au o dinamică contextuală, intre abisul disperării, al aneantizării sau al desfigurării prin lipsă, – pînă pe culmile pierderii de Sine și ale regăsirii depersonalizante în Celălalt.

Cum initiez vindecarea angoasei de separare?

Suferința separării (cu sensurile ei de respingere, părăsire și abandon) este vindecabilă, și vindecarea ar putea începe poate cu un moment de autoanaliza al stilului de atasament si implicare in relatii de-a lungul istoriei personale, sau cu o decriptare a basmului pe care mi-l spun despre prima despartire semnificativa de care imi amintesc. Atat autoanaliza stilului de implicare cat si grila automata de lectura si semnificare a despartirilor mele ma pot edifica despre felul in care ma raportez la istoria personala si daca imi este utila o shimbare a felului in care inteleg atasamentul, indragostirea, iubirea, si mai ales daca ma raportez la acestea egosintonic, ca la o nevoie a carei satisfacere este controlabila din interior, sau egodistonic, ca la o dependenta, deci daca o vad ca pe o nevoie a carei satisfacere este controlabila din exterior.

Schimbarea felului in care percep separarea se poate produce dupa luarea unei decizii curajoase; aceea a adoptării iubirii de sine pentru sine și prin sine, și a renunțării la modelul iubirii de sine pentru celălalt și prin celălalt, adică atunci cînd eu devin în mod conștient primul meu generator de iubire, sens existențial, liniște, siguranță și valorizare, fără să îmi mai instrumentalizez in prezent partenerul de viață sau persoana investita, și fără să îl transform pe celălalt în obiectul sursă al fericirii sau nefericirilor mele. Cu alte cuvinte învăț, constientizandu-mi dependența de dragostea celuilalt, ca pot deveni independent emoțional și mă pot sponsoriza cu iubire, atenție, încredere în ce știu și pot, validare, sustinere.

Ce mecanisme defensive pot intarzia vindecarea?

Implicațiile si conditionarile absurde sunt cele care intrețin sentimentele inadecvarii si neputintei și deci atașamentul dependent. Judecatile de tipul ”dacă mă iubește X atunci si numai atunci am valoare personală, merit să fiu iubit/ași deci exist”, imprimă subconstient ideea că iubirea cuiva mă costă cel puțin o performanță notabilă, sau vreo isprava de tabloid, altminteri n-as merita-o și deci ar urma respingerea, abandonul sau parasirea.

Deasemenea echivalenta complexa ”Stiu ca performanta mea sau calitatile mele potproduceadmiratie si chiar iubire in mintea celorlalti, dar ei decid daca eu o merit și dacă mi-o acordă” imprima subconstient nevrozante convingeri in antiteza – de neputinta distopica in ciuda iluziilor manipulative; credinta ca atentia, interesul si chiar iubirea celorlalti pot fi manipulate prin performanta si virtuti, sau ca iubirea este un act deliberativ si meritocrat, un dar al carui control sta mereu in mainile celuilalt – poate fi restructurata și pusa în acord cu realitatea evidențelor demonstrabile științific. Toate aceste cognitii disfunctionale pot fi inlocuite deci plecand dinspre evidente spre teorie; iubirea in realitate nu este un rezultat deliberativ, nu costă, este mai degrabă o atitudine învățată, un mod de raportare armonizanta la ceilalți prin sine.

Nevoia compulsiva de asigurare împotriva respingerii mă poate face să cred că doar dacă devin indispensabil și sufocant, sau merituos și brilliant, sau dacă îl transform pe celălalt într-un dependent irecuperabil de propria mea respingere-dezimplicare-reimplicare- doar atunci celălalt nu mă va părăsi, lucru ce nu rezultă cu necesitate în realitatea relațională- acest fapt conducînd mai degrabă la efectul indezirabil.

Cum abordam terapeutic angoasa de separare?

Ca atare un gînd realist si restructurant cu care mă pot sponsoriza terapeutic ar fi ” dacă mă iubește X este pentru că mă percepe într-un fel ce ține mai degrabă de gîndirea lui, de filtrele lui, este deci meritul lui, nu al meu! ” sau ” dacă învăț să mă apreciez și să mă accept, voi ajunge să mă admir și să ma iubesc”.

Principiul neoerickssonian al sponsorizării compensatorii – în psihoterapia angoasei de separare conturează o abordare pragmatică pentru că plasează mobilizarea resurselor de autoapreciere și asumarea terapeutică în însăși rezerva de resurse a pacientului așa cum este acesta în prezent (condiția fiind ca el să se priveasca egosintonic și să-și înțeleagă resursele sintoniei).

În timpul unei ședințe de psihoterapie clientul află cum se poate modela pe sine cu ajutorul relației terapeutice și cum poate evolua în directia scopului terapeutic. O asumare creativă și dinamică a procesului de vindecare, ca semn al mobilizării spre o alianță bazată pe încredere în resurse și în modelul terapeutic propus de psihoterapeut, este potențată de tehnicile de hipnoză și autohipnoză ce surprind aceleași etape fundamentale ca în terapia TSP, accentuându-se ideea propriei contribuții la actul terapeutic prin învățarea unor tehnici de autohipnoză.

Tehnica celor 7R sub autohipnoză

Această tehnică este, în asociere cu o tehnica de autohipnoza, un exemplu de aplicare terapeutica a principiului sponsorizarii. Algoritmul terapeutic este unul secvențial, cumulativ și conținut de varii rutine terapeutice, insa eficienta sa se constanta in interventia terapeutica de prima electie, urmand ca ulterior pacientul sa reintervina singur ori de cate ori considera necesar. Clientului I se readuce accesul controlat la amintirile traumatizante, sunt revizuite amintirile dintr-o alta perspectiva, sunt schimbate si depasite reactiile fiziologice si emotiile de doliu, comportamentele specifice anxietatii. Etapele de parcurs asociate hipnozei urmeaza triada Freudiana (1914): Reamintire – Retraire- Procesare si se regasesc readaptate in aceasta tehnica, sub hipnoza, in asociere cu tehnica ecranului dublu (unul necesar proiectarii evenimentelor traumatizante, altul necesar derularii si restructurarii din perspectiva resurselor prezentului) Astfel, aceste etape sunt: Regresia si Reamintirea traumei, trairea-Retrairea, proceasarea traumei, Reconceptualizarea din prisma Resurselor prezentului si prin proiectii de viitor, Resemnificarea adaptativa a traumei și integrarea în forma modificata de resurse ce conduce spre Rezolvarea angoasei de separare.

Tehnica celor 8 C ai hipnoterapiei

(Spiegel 1993, p.500)

  1. Confruntarea cu evenimentul traumatic – pacientul intelege cum simptomele prezente se conecteaza la evenimentul traumatic trecut
  2. Condensarea evenimentului traumatic – p. lucreaza doar cu momente cheie, definitorii pentru trauma
  3. Confesiunea – ventilarea emotionala si deculpabilizarea pacientului
  4. Consolidarea – intarirea eului pacientului prin empatie si simpatie ce genereaza acceptare
  5. Constientizarea – amintirilor disociate sau reprimate in vederea intelegerii si restructurarii lor nontraumatizante; se modifica amintirile, se retraiesc sub alta forma, cu un final diferit, apoi sunt reengramate la nivel inconstient
  6. Concentrarea – spre interior a atentiei in vederea examinarii controlate si securizante a amintirilor traumatizante
  7. Controlul – amintirilor traumatizante, prin cresterea sentimentului de eficienta personala si autocontrol psihic in confruntarea cu acestea; autohipnoza genereaza autocontrol
  8. Congruenta – cu sine, prin integrarea echilibrata in imaginea de sine a amintirilor traumatizante, fara a prejudicia Eul

Abreacția

Presupune trairea in transa a evenimentelor traumatizante si trairea conjuncturii traumatizante implicat emotional, ce asigură descarcarea emotiilor și eliberarea tensiunii emoționale.

Modificarea amintirilor în hipnoză

(Kardiner si Spiegel, 1947)

Amintirile traumatizante sunt schimbate prin prisma resurselor din prezent, subiectului i se sugereaza sa schimbe reactiile disfunctionale cu unele functionale, contratraumatice si mai acceptabile, pentru a creste sentimentul eficientei personale in autosecurizare.

Rebalansarea emisferei drepte prin stimularea centrilor kinesteziei

Anxietatea si tensiunile emotionale generate de frica respingerii, precum si a emotiilor secundare asociate acestora, ce capătă neurologic atribute conotative catastrofizante în emisfera stîngă, anume în amigdala și în aria broca a limbajului- sunt detensionate și combătute prin scenarii pozitive de compensare, construite imaginar prin elemente conotative kinestezice, ce eliciteaza senzatii de securizare fizica, placere si relaxare fizica, în emisfera dreaptă, si care compenseaza frica si anxietatea prin curiozitate, explorare și securizare kinestezica.

Hipnoza stimuleaza această rebalansare și reactivare a activitatii emisferei drepte in conditii de distress si decompensare, schimband povestea catastrofizanta generata de emisfera stanga cu una axata pe securizarea kinestezica, explorare, constientizarea resurselor de adaptare, curiozitate, placere, bucuria conectarii cu sine, a sponsorizarii de fapt. La nivel neurochimic se creeaza o rebalansare hormonala, a hormonilor de stress (adrenalina, cortizol) cu hormoni ai fericirii dopamina, serotonina, endorfine.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

Posted on by

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Workshop dedicat Familiei tale – in Constanta: 16 mai 2015

Posted on by

Te invit sa te inscrii la un workshop in care vei invata sa aplici tehnici de reglare / vindecare a problemelor de familie

Centrul de Formare si Terapie pentru Copil, Cuplu si Familie

iti propune workshopul

“Disfunctii ale sistemului familial si ritualuri de vindecare”

coordonat de psiholog Crina Marcu – formator acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania

Cind si unde?

16 Mai 2015 / Constanta (adresa va fi comunicata telefonic)

Pentru cine?

Workshop-ul se adreseaza profesionistilor din domeniul sanatatii mentale (studenti si absolventi de psihologie / psihopedagogie,  medicina, medici, asistenti medicali, asistenti sociali, psihologi, psihoterapeuti)

Vei invata sa:

  • utilizezi tehnici de identificare / abordare / reglare / vindecare a problemelor sistemului familial.

Vom aborda temele:

  1. familia ca sistem,
  2. reguli ale sistemului familial,
  3. homeostazia,
  4. elemente functionale si disfunctionale in cadrul sistemului familial,
  5. pattern-uri familiale,
  6. sistemul familial de-a lungul timpului,
  7. ritualuri (tehnici) terapeutice si indicatii de construire a acestora,
  8. actiuni simbolice utilizare de ritualurile (tehnicile) terapeutice.

Vom lucra intr-o maniera relaxata si interactiva in care cazurile, problemele din experienta voastra si a formatorilor pot fi puse in discutie

Alte detalii:

Workshop-ul va avea loc in Constanta, sambata 16.05.2015, intre orele 09:00-19:00, avand un numar total de 10 ore de formare. Locul de desfasurare va fi comunicat tuturor participantilor inscrisi la workshop, anterior desfasurarii evenimentului.

Participantii vor primi 10 credite de la Colegiul Psihologilor din Romania.

Taxa de inscriere: 200 lei.

INSCRIERI:

prin telefon:  0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig)

prin e-mail: centruldeformaresiterapie@yahoo.com

Ultima zi de inscriere pentru prezentul workshop este vineri, 15 mai 2015

Mami, eu am fost vreodata copil?

Posted on by

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Particularităţi ale dezvoltării fizice la copilul abandonat

Posted on by

Problema educării copiilor orfani şi a copiilor abandonaţi, rămaşi într-un fel sau altul fără tutela părinţilor, este strâns legată de problemele ocrotirii sănătăţii lor şi a măririi posibilităţilor funcţionale şi de adaptare a acestora.

Cercetări recente ale Ministerului Sănătăţii din România (2000) asupra stării de sănătate a copiilor abandonaţi şi internaţi în casele de copii au arătat că starea sănătăţii copiilor la momentul internării acestora în centrul de plasament este caracterizată printr-un deficit de dezvoltare fizică ce caracterizează 24% dintre copii internaţi, numai 17% dintre interni având o dezvoltare fizică armonioasă, diferenţa de 59 % din totalul celor internaţi fiind caracterizaţi printr-o dezvoltare fizică dizarmonioasă. Majoritatea copiilor suferă de întârzieri în dezvoltarea psihică, acompaniată de o stare de subdezvoltare a vorbirii.

Într-un studiu comparativ efectuat de psihologul rus V.V.Corneva (2001) în Republica Moldova,  pe un eşantion de copii abandonaţi şi un eşantion de  control alcătuit din copiii dintr-o grădiniţă, aparţinând aceleiaşi grupe de vârstă (4-7ani) au fost evidenţiate următoarele:

 

1.    instabilitatea comportamentală este prezentă la 81,3% dintre copiii institutionalizaţi (în comparatie cu 11,6% dintre copiii din grădiniţă)

2.    scăderea memoriei la 83,8% dintre copiii orfani ( în comparatie cu  16,5% la copiii care frecventează grădiniţa)

3.    scăderea activismului social la 67% dintre copiii abandonaţi (şi 10,8% la copii din grădiniţe)

4.    dereglări ale  comunicării  la 47,6% din copiii abandonaţi  (şi 8,7% la copiii educaţi în grădiniţă).

 

Astfel, autoarea studiului a remarcat o rămânere în urmă a diferiţilor parametri psihici ai copiilor abandonaţi de până la 5 – 6 ori faţă de eşantionul de control.

Majoritatea copiilor internaţi în centrele de plasament, ajunşi la vârsta de 7 ani, nu au o pregătire suficientă pentru debutul şcolar, observându-se întârzieri ale dezvoltării proceselor cognitive, psiho-motorii şi de relaţionare. În plus, fără a fi valorificate capacităţile potenţiale ale acestora, educaţia lor nu va duce la o corecţie totală a tarelor de dezvoltare, fapt ce nu va permite acestor copii să se adapteze unei vieţi sociale normale, ba mai mult, acest fapt duce la comportamente antisociale, propulsându-i pe abandonaţi în lumea delincvenţei juvenile.

Particularităţi ale dezvoltării psihice la copiii abandonaţi

Posted on by

Pe parcursul unui timp îndelungat copiii abandonaţi nu au constituit un obiect de studiu şi de cercetare ştiinţifică dedicată. În legătură cu faptul că fenomenul abandonului a căpătat în ultimii ani o amploare de ordin social-economic şi moral, a apărut necesitatea evidenţierii în studii mai aprofundate a aspectelor sociale şi de ordin psiho–pedagogic ale acestei probleme.

În primul an de viaţă, pentru copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt caracteristice formarea mai timpurie, încă din  primele 3 luni ale vieţii, a reacţiilor vizuale, auditive, emoţionale şi motorii precum şi frîmarea treptată a tempoului formării lor, mai ales în a doua jumătate a primului an de viaţă. Întârzierea majoră se evidenţiază în dezvoltarea reacţiilor auditive şi vizuale de orientare, în dezvoltarea înţelegerii şi a limbajului activ precum şi a manipulării diferitelor obiecte (Fruht A., 1989).

Şi mai importantă este degradarea capacităţii de comunicare şi de învăţare; în jurul vârstei de 1 an copilul instituţionalizat ar avea nevoie, pentru a se putea compara cu covârstnicii educaţi în familie, de asistenţa  îndelungată şi sistematică a unui psihopedagog, fapt care se întâmplă mai rar.

O altă caracteristică a dezvoltării psihice a copilului abandonat este aceea că întârzierea în dezvoltarea unei funcţii psihice se suprapune devierilor comportamentale. Curiozitatea copilului înregistrează diminuări treptate, frica şi sentimentul de insecuritate domină inteligenţa şi treptat devine dominant sentimentul de neajutorare.

Copilul nu este în stare să se autoevalueze; el preia pur şi simplu evaluarea adultului apropiat.  Dacă mama nu îl iubeste – înseamnă că el nu merită dragoste, că este rău, mai rău decât ceilalţi şi acest lucru  (după parerea lui) îl cunoaşte cel mai bine mama. La copiii abandonaţi lipsiţi de dragostea şi atenţia părinţilor, dispare sentimentul de apărare, de siguranţă, oferit de adulţii semnificativi pentru copil, astfel încât toată energia acestuia va fi orientată spre autoapărare.

Acest fenomen se reflectă mai târziu în forme de autodevalorizare şi subapreciere, constituindu-se într-un veritabil indicator al stărilor psihice circumscrise psihopatologiei.

Autoevaluarea imaginii de sine şi a stimei de sine la copiii şi adolescenţii crescuţi în casele de copii indică rezultate considerabil mai scăzute comparativ cu cele ale copiilor şi adolescenţilor din şcolile obişnuite. Aceste rezultate se menţin scăzute şi în privinţa incapacităţii acestora de a stabili relaţii cu semenii.

Copiii abandonaţi şi internaţi în casele de copii sunt privaţi de o comunicare multilaterală, individuală, intimă şi frecventă cu adulţii, motiv pentru care evoluţia sociabilităţii acestora precum şi organizarea sentimentelor de apartenenţă, afecţiune şi libertate sunt limitate. Toate acestea conduc spre  tulburări afective şi de comportament, la apariţia rapidă a surmenării. Acesti copii se adaptează foarte greu la ceva nou.

Nivelul dezvoltării bio-psiho-sociale a copiilor abandonaţi este mult mai scăzut decât norma de vârstă. Se evidenţiază un ritm scăzut de învatare, proces legat de întărirea lentă a cunoştintelor, de capacitatea nedezvoltată de a se instrui.

Copiii abandonaţi nu sunt suficient de activi în activităţile lor individuale. Comportamentul lor este adesea inadecvat. Toate aceste aspecte pot fi privite drept manifestări clare ale hospitalismului.

Alienarea socială a tinerilor cu CES*, sau eşecul neasumat al dezinstituţionalizării.

Posted on by

-Preambul-

Studiile istorice, psiho-sociologice şi antropologice precum şi trecutul recent ne supun continuu atenţiei cazurile şi momentele în care societatea românească a optat pentru segregare şi holocaust (jertfa si suspendarea cîtorva generaţii de tineri) în defavoarea integrării, protejării, toleranţei şi a convieţuirii paşnice. Deşi în Europa postbelică se ameliorează această tendinţă a discriminării, în virtutea democraţiei, a dreptăţii şi toleranţei, fenomenul de segregare continuă să existe acutizat în anul 2011, întreţinut prin oportunităţile economice generate pervers, – într-o dublă ipostază; o discriminare pozitivă asumată ţanţoş (România adoptă de ochii lumii proiecte, programe şi tendinţe aplicate particularizat acum trei decenii Ţărilor Scandinave şi Europei Occidentale, unde persoanele cu incapacităţi deveneau priorităţi ale tuturor serviciilor sociale) sau prin discriminări mascate de simularea preocupării; Statul Român oferă o “protecţie socială” a persoanelor cu CES (Cerinte Educative Speciale)–preocupare afişată defensiv la presiunea unor ţări din UE şi pusă în practică cu cinism, prin măsuri ce vizează mai degrabă protejarea societăţii de aceste persone.
Iniţiativele de implicare ale ONG-urilor şi mecenatul prin proiecte de asistenţă socială sunt şi au fost privite ca imixtiuni oportunist-partinice ale creatorilor acestora, fiind însoţite apriori de stigmatul suspectării de nesinceritate. Puţinele reuşite de optimizare a vieţii asistaţilor, prin parteneriatele ONG-OG, sunt rezultatul împotrivirii unui mediu legislativ, educativ şi pro-helping în mod controlat-deficitare, proces cronofag şi descurajant pentru foarte multe dintre organizaţiile cu atitudini constructive.
Programele de protecţie socială a persoanelor cu CES au generat începînd cu anii ’90 o dezinstituţionalizare grăbită; închiderea centrelor de plasament-mamut, construirea altora noi, mai mici şi mai cochete, care păstrează însă alura de ghetou prin amplasare, înţărcuire şi educaţia viciată a personalului, numite “Centre de Plasament de Tip Familial”. Îmbunătăţirea confortulului nu a adus cu sine rezolvarea problemelor de fond ale tinerilor internaţi, astfel încît speranţele de adaptare şi integrare socială ale acestora se orientează, după două decenii de reformare, spre “Dansez pentru tine”, “Romanii au talent”şi alte show-uri de circ în care stigmatul afişat patetic mai are şansa de a fi recunoscut şi răsplătit-nu înainte de a fi pus la treabă, corespunzător audienţei, milei, dezgustului sau compătimirii smulse spectatorismului.
Documentele şi mişcările importante care au făcut realizabilă trecerea de la segregarea negativă la intenţia integrării şi ulterior la segregarea pozitivă (fără efecte notabile la noi) a persoanelor cu CES au fost rezoluţiile ONU din 1971 (“Dreptul persoanelor handicapate mintal”), din 1975 (“Drepturile persoanelor handicapate”), rezoluţiile din 1981 (“Anul internaţional al persoanelor handicapate”), şi rezoluţiile ONU din perioada 1983-1992 (“Programul mondial de acţiune privind persoanele handicapate”). La aceste conferinţe au avut loc ample dispute între susţinătorii segregării şi cei ai integrării, fiecare dintre ei aducând motive întemeiate pentru susţinerea cauzei.
Anii 2000 aduc perspective noi în atitudinea societăţii româneşti faţă de persoanele cu handicap, pe un fond de acceptare cvazi-generalizată a viziunii de integrare şi normalizare la nivelul Ţărilor Europene. În această perioadă se fundamentează ideologic direcţiile de evoluţie ale unei societăţi româneşti reformate, care să aibă ca sprijin emoţional slogane precum: “societate şi educaţie pentru toţi, toleranţa, convivialitatea şi solidaritatea”. Generat de această tendinţă de reparare şi normalizare a condiţiei lor sociale, entuziasmul incipient al persoanelor cu CES şi a familiilor acestora a fost susţinut pentru scurt timp de numeroase ONG-uri, prin proiecte gîndite pe termen scurt, menite să combine dezvoltarea cu optimizarea lor personală.
Se încheie însă deceniul de aur al ajutoarelor, dispare mitul copiilor “care din ajutoare cresc”, Statul Român neputînd decît să dea copy-paste unor soluţii de protecţie socială tip second-hand, aplicate rudimentar, aleator şi cu un dezinteres , menite a mima credibil preocuparea.
Aderarea Romîniei la UE nu a făcut decât să stimuleze şi să accentueze aparenţele unei implicări de success a statului în îmbunătăţirea vieţii şi integrarea socială a persoanelor cu CES.
O cercetare evaluativă efectuată la nivel naţional şi publicată în anul 2009 privind “Situaţia copiilor cu CES incluşi în învăţămîntul de masă”, cercetare realizată la iniţiativa Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei şi finanţată de UNICEF-Germania, ajunge subit la următoarele concluzii:

1. În privinţa identificării copiilor cu CES:
• ne(re)cunoaşterea de către profesori şi părinţi a nevoilor educaţionale speciale ale copiilor cu CES de care se ocupau sau a dificultăţilor apărute în educarea lor, nemaivorbind de modurile de recuperare şi soluţionare a problemelor acestora.
• dificultăţi de identificare şi evaluare a copiilor cu CES, prin insuficienta bugetare şi insuficienţa personalului specializat
• lipsa unui sistem coerent de evaluare şi identificare iniţială a copiilor şi cu CES, slaba colaborare familie-şcoală în acest sens
2. În privinţa monitorizării elevilor cu CES integraţi în şcolile de masă:
• copiii cu CES nu sunt monitorizaţi statistic, nefiind obiect al statisticilor naţionale şi nici o prioritate educaţională
• în rapoartele MECTS se înregistrează o creştere de la an la an a numărului copiilor care obtin certificate CES, dar numarul acestora este perceput de profesori ca fiind mult mai mare la nivelul claselor.
• copiii cu CES integraţi în ciclurile gimnaziale sunt lăsaţi baltă, fiind consideraţi cazuri greu de recuperat sau lipsindu-le profesorii de sprijin
• are loc o debalansare a monitorizării calitative a cazurilor în favoarea celei cantitative, cu repercusiuni asupra adecvării serviciilor de sprijin educaţional şi social şi a eficienţei acestora.
3. Curriculum şi Strategii de Predare-Învăţare-Evaluare:
• în majoritatea şcolilor profesorii nu colaborează cu profesorii de sprijin pentru elaborarea PIP-urilor (Programelor de Interventie Personalizată), acestea fiind incomplete sau aplicate deficitar, adaptate pe grupuri cu eterogenitate crescută a dezvoltării şi asimilării.
• PIP-urile sunt percepute de părinţi ca meditaţii pentru cei cu rezultate slabe la invatatura…
• inexistenţa activităţilor de terapie psihologică sau logopedie din şcolile româneşti, cu precădere a celor orientate spre copiii cu CES
• neantrenarea copiilor cu CES în activităţi extracurriculare, consecinţă a comodităţii profesorilor şi părinţilor
• activităţile de sprijin pentru copiii cu CES nu sunt organizate în timpul orelor de curs, în cadrul clasei de elevi; ca atare are loc, de facto, separarea copiilor cu CES de restul clasei de elevi, această practică nerespectînd nici o finalitate de integrare a acestora, dimpotrivă.
• evaluarea progresului şcolar al copiilor cu CES oscilează între stigmatul subiectivităţii în notare- percepută de clasă ca indulgenţă- şi amatorism; criteriile de evaluare subiective apar ca efect al raportării greşite la norma grupului, în locul raportării la progresul individual al fiecărui caz CES.
• continuarea studiilor, integrarea profesională şi socială a copiilor cu CES stau sub semnul abandonului şcolar şi a eşecului.
4. Resurse umane şi materiale:
• politicile incluzive produc slabe efecte practice la nivel naţional; rezultatele scontate nici nu au cum să apară decît ca excepţie; în ciuda necesarului semnalat-numărul de profesori de sprijin, psihologi, psihopedagogi şi logopezi angajaţi este mic, în acord cu restricţiile legislative.
• resursele materiale ale şcolilor sunt ostile educaţiei, în defavoarea proiectelor de educare a copiilor cu CES.
5. Relaţia cu părinţii copiilor cu CES
• părinţii manifestă atitudini indiferente, rezervate, defensive sau se implică activ în educarea copiilor lor. Lipsa resurselor blochează deopotrivă comunicarea părinţi-şcoală şi apariţia rezultatelor.
6. Management şi cultură şcolară:
• profesorii pun nevoia de performanţă academică mai presus de nevoia de învăţare specifică fiecărui copil, în speţă a celor cu CES; acest viciu pedagogic, alături de lipsa experienţei manageriale şi de pasivitatea generată de atitudinea de toleranţă-ce înlocuieşte implicarea, generează o neasumare a culturii incluzive
• se remarcă o prevalenţă a Culturii incluzive implicite, a Culturii incluzive tolerante şi a Culturii incluzive impusă exogen- faţă de Cultura incluzivă asumată.
7. Educaţia incluzivă şi Comunitatea locală.
• deşi colaborarea şcolilor cu şcolile speciale este o tradiţie, deşi s-au înfiinţat clase speciale în şcolile publice, la iniţiativa părinţilor, sunt reprezentative statistic şcolile care au preferat neimplicarea, în acord cu dezinteresul comunităţii pentru copiii cu CES
• activităţile în care se implică membrii comunităţii locale sunt cele tradiţionale, insuficiente dezvoltării şi integrării copiilor cu CES în comunitate.

Analizînd şi concluziile acestui raport reiese destul de clar că tinerii cu CES au devenit pînă la data curentă, în 2011, alături de pensionari şi de restul populaţiei active, o monedă de dezavuare electorală, un călcîi al lui Ahile permanent vulnerabil. Lipsa accesului real la educaţie şi la resurse, cei 3D ai pauperizării unei naţiuni, Demotivarea şi Deprofesionalizarea Dascălilor, redirijarea fondurilor educaţiei şi culturii spre bugete paralele, toate acestea generează în mod ironic, prin oglindire, un status-rol contaminant pentru susţinători.
Dezinstituţionalizarea formală a generat efectele unei proaste aplicări a politicilor incluzive a copiilor cu CES, fapt ce conduce în prezent la alienarea socială şi dezorientarea profesională a unei întregi categorii sociale, adică la extincţia ei.

Cauze şi consecinţe ale handicapului social creat de abandon şi re-abandon

Posted on by

Cercetări recente din domeniul psihologiei copilului şi ale psihopedagogiei speciale atenţionează că privarea copiilor de dragostea maternă, însoţită de privarea emoţională ce urmează în casele de copii, afectează în mod dramatic sănătatea socială, psihică şi fizică a acestora.
Odată cu “momentul ruperii” de părinţi sau de asistenţii maternali, majoritatea copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt lipsiţi de atenţia personală şi de stimularea emoţională atât de necesare unei dezvoltării psihice normale, consecinţele în planul dezvoltării fiind dereglările complexe ale personalităţii, ale consţiintei de sine şi ale dezvoltării intelectuale. Acest complex traumatizant al “ruperii de mamă” se păstrează la copil pentru toata viaţa.
Ruperea timpurie a copilului de mamă afectează capacitatea acestuia de a se relaţiona. S-a observat că nou-născuţii izolaţi de la naştere până la 6 luni devin mai puţin comunicativi decât covârstnicii crescuţi în familie. Izolarea copilului de mamă la vârsta de 1–3 ani afectează grav inteligenţa şi funcţiile personalităţii.
Studii comparative despre particularităţile adaptării efectuate asupra copiilor de vîrstă şcolară mică internaţi în centrele de plasament şi copii de aceeaşi vârstă ce frecventează şcoala primară indică un demers nefavorabil al adaptării abandonaţilor din casele de copii, fenomen caracteristic pentru 55% dintre abandonaţi, şi de pentru 3,4%.pentru copii ce frecventează clasele primare. Decurgerea nefavorabilă a adaptării se manifestă prin schimbari pronunţate în sfera psiho-emotională, a reglării vegetative, în formarea dereglărilor neuro – psihice pronunţate, creşterea în intensitate şi frecvenţă a emoţiilor negative precum şi suprasolicitarea mecanismelor de reglare.
Analiza anamnezei copiilor educaţi în centrele de plasament evidenţiază faptul că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate, cu părinţi alcoolici, persoane care duc un mod parazitar şi amoral de viaţă, copiii fiind expuşi încă de la naştere unui mediu insecurizant, frustrant şi traumatizant, favorabil unei dezvoltări incomplete în plan bio-psiho-socio-cultural, aceşti copii urmând să resimtă în viitor că pe un stigmat diferitele efecte negative ale provenienţei lor sociale şi biologice.

Cauze de ordin social

Cauzele de ordin social decurg din statutul social al copilului orfan sau abandonat, internat în casa de copii sau în şcoala–internat, şi din handicapul social consecutiv acestui statut, din slabele sale capacităţi de relaţionare-comunicare şi adaptare, abandonatul fiind practic “copilul tuturor şi al nimănui”, din carenţele de dezvoltare şi din atitudinea general-ostilă a acestuia, rezultantă a influenţei negative a familiei de provenienţă. Odată internat în casa de copii, acesta beneficiază de ajutor şi de protecţie socială din partea profesorilor, pedagogilor, educatorilor, personalului angajat. Problemele sale însă rămân prezente, persistă, se pot amplifica, suportă valenţe noi care se manifestă sub forma unor probleme noi. Eforturile depuse de echipele de psihologi, pedagogi, educatori, profesori în direcţia unei educaţii de integrare a copilului abandonat în comunitatea din care până nu demult făcea parte, prin acceptarea acestuia în instituţiile de masă şi prin egalizarea şanselor–trebuie să ţină cont, ca un prim pas, de problemele nerezolvate ale fiecărui individ în parte, integrarea nefiind posibilă decât în direcţia individ-societate.

Cauze de ordin medical

Cauzele de ordin medical sunt evidenţiate de tendinţa devierii spre patologic a stării de sănătate a copilului abandonat. Cea mai frecventă cauză a patologiei infantile remarcată la copiii abandonaţi sunt leziunile scoarţei cerebrale, rezultat al intoxicării fătului cu alcool sau cu droguri în perioada intrauterină, traumele suportate la naştere, neuro–infecţiile apărute pe parcursul vârstei copilăriei fragede. La majoritatea copiilor sunt remarcate indicii ale nevrozelor, iar la o parte a acestora– a nevrozelor pronunţate, generate de mediul nefavorabil şi traumatizant din fosta familie precum şi de abandon.

Cauze de ordin psihologic

Cauzele psihologice ale handicapului social se confundă cu problemele psihologice ale abandonatului. Acestea sunt determinate de cele mai multe ori de lipsa afecţiunii părinteşti, de deprivarea timpurie de formele de comunicare informală cu adulţii, acest ultim factor lasând o pronunţată amprentă negativă în perioada de formare a personalităţii. Ca o consecinţă a acestei deprivări a copilului abandonat de mecanismele sale de identificare este dezvoltarea acestuia sub normele stadiului de dezvoltare, fapt responsabil de numeroasele tulburări emoţionale (detaşare emoţională, depresie, agresivitate), şi în acelaşi timp de nivelul ridicat al vulnerabilităţii sale, rezultat al inadaptării sociale. Deasemenea, trecerea de la un mediu familial cald şi favorabil la mediul oferit de centrul de plasament, declanşează frustrări, acest copil fiind mai des predispus tulburărilor afective şi nevrozelor.

Cauze de ordin pedagogic

Cauzele pedagogice generatoare de handicap social sunt de cele mai multe ori legate de neglijarea social-pedagogică a copiilor orfani sau de “abandonul şcolar-mascat”, generat de dezinteresul pentru şcoală al copilului abandonat. S-a observat că tinerii care ajung în casele de copii sunt caracterizaţi printr-un comportament deviant chiar dinaintea internării lor în instituţie sau din primele luni ale internării, acest fenomen observându-se la 70% dintre copiii şi adolescenţii instituţionalizaţi.
Astfel, dereglarea adaptării social-pedagogice duce la dizarmonizarea relaţiilor personalităţii cu mediul social. Acest fenomen se manifestă prin nivelul scăzut de socializare al copiilor instituţionalizaţi, inadaptare, dezadaptare şi uneori prin comportamente deviante.
Asigurarea dezvoltării psihice armonioase a copiilor abandonaţi în instituţiile de stat tip centre de plasament, este forte puţin posibilă în prezent, din următoarele considerente:

a) copiii ajung în centrele de plasament cu anumite dereglări de dezvoltare, la vârste ce depăşesc cu mult perioada optimă de dezvoltare intelectuală şi de formare a personalităţii, pe primul plan trecând astfel problemele de corecţie-compensare a comportamentului şi mai puţin acţiunile de compensare-recuperare în planul dezvoltării;
b) nu există încă modalităţi şi tehnici standardizate de educare-reeducare a copiilor abandonaţi;
c) numărul necesar de specialişti anterior instruiţi pentru lucrul cu copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi este foarte mic;
d) costurile mari necesare dezinstituţionalizării, educării, asistenţei sociale şi psihologice, integrării în viaţa comunităţii a tinerilor abandonaţi, luând în considerare şi amploarea fenomenului de abandonare a copiilor înregistrat în România pînă în 2011.

Concluziile unei cercetări personale asupra declanşatorilor şi indicatorilor depresiei

Posted on by

Procesul de interrelaţionare părinte-copil (familie-copil) are de cele mai multe ori rolul de a-l educa pe acesta din urmă – prin modelare, instruire, etaloanare comportamentală şi “de-escaladarea” situaţiilor conflictogene- în direcţia păstrării, alterării sau modulării experienţelor sale emoţionale, precum şi rolul de exprimare şi exteriorizare a acestora. Procesele de comunicare părinte-copil pregătesc şi dezvoltă, în prima copilărie şi pe parcursul perioadelor următoare, abilităţile sale de reglare afectivă.
Copiii abandonaţi care sunt internaţi în centrele de plasament, provin de cele mai multe ori din familii dezmembrate, în care relaţiile dintre membri sunt tensionate, dezechilibrate. Mediul familiei de provenienţă le afectează acestor tineri dezvoltarea mecanismelor de reglare afectivă, astfel încât, odată instituţionalizaţi, copiii sunt puşi în situaţia unor dificultăţi de de-escaladare a emoţiilor negative. Practic aceşti copii sunt “purtătorii” unor scheme cognitiv-afective dezadaptative de răspuns la stimulii psihostresori, scheme învăţate în mediul familial de provenienţă. Ei par să nu înveţe abilităţi şi strategii eficiente pentru a-şi regla afectivitatea.
Imaginea mamei, percepută ca utilizând rezolvări negative ale conflictului, se asociază semnificativ cu orientarea negativă, agresivă a copilului faţă de persoanele din mediul său, inclusiv faţă de propria mamă-ca reprezentare a persoanei în care copilul “a investit” dragoste, dar pe care aceasta îl respinge, sau abandonează, refuzându-i prezenţa şi afecţiunea.
În cercetare am pornit de la premisa că în repertoriul de reprezentări cu o puternică încărcătură afectivă pe care copilul abandonat îl poartă cu sine, imaginea mamei este cel mai adesea o etichetă, un indicator operaţional al persistenţei trebuinţelor sale de afecţiune, securitate, a conflictelor nerezolvate, acest indicator putând descrie o bogată coloratură afectivă. Mama-etichetă, redată simbolic de copii în desenele ocazionate de teste de genul testului Familiei, este “mama-lipsă”, mama pe care aceştia o iubesc, dar care “nu mă vrea”, este mama reală, valorizată negativ, aflată în total contrast cu mama idealizată, despre care cel mai adesea vorbesc frumos, pozitiv şi laudativ cînd au musafiri la centrul de plasament.
Imaginea mamei valorizată negativ este gândită de abandonat în relaţia cu sine şi cu nevoile sale nesatisfăcute, prilej de reflexie, şi factor de întreţinere al suferinţei, informaţii pe care testul proiectiv familiei le oferă cu generozitate.
Existenţa unei familii de apartenenţă care îl respinge dar cu care copilul abandonat păstrează legătura chiar şi în timpul instituţionalizării, este o realitate pe care am inclus-o în rândul indicatorilor (factorilor) cercetării, acordându-i atenţie în special sub aspectul nivelului de dezvoltare-influenţare a mecanismelor de reglare afectivă pe care copilului abandonat le preia în procesul de interrelaţionare cu membrii acesteia.
Am considerat că tendinţele depresive pe care le manifestă copilul abandonat pot fi privite şi ca un eşec al sistemelor de reglare afectivă, plecând de la supoziţia că în mod evident comportamentul depresiv există doar într-un context interpersonal.
Astfel, am demonstrat faptul că lipsa percepută şi conştientizată a familiei de apartenţă, stimulează existenţa comportamentelor afective negative şi implicit a depresiei, plecând de la considerentul că existenţa interacţiunilor negative cu membrii familiei, sau prezenţa unor reprezentări cu rezonanţă negativă, conflictuală, referitoare la interacţiuni din trecut, joacă un rol determinant în menţinerea şi alterarea sănătăţii emoţionale a copilului, interacţiunile negative comportând un risc mare pentru depresie.
Abandonul unui copil, dincolo de valoarea sa de fenomen social banalizat prin incidenţa crescută şi desensibilizarea societăţilor anomice la astfel de probleme, este perceput de către copilul asupra căruia “se exercită” drept o formă de comportament parental-de răspuns, o reacţie negativă şi agresiv-aversivă pusă de copil faţă în faţă cu conduita sa la un moment dat. Abandonul este integrat de copilul abandonat în relaţia sa cu părinţii (cunoscuţi sau nu) şi este privit ca parte a relaţiei sale cu aceştia, nu este doar un eveniment nefericit pe care cei care vin în vizită la cămin încearcă să îl mascheze cu giumbuşlucuri şi “ajutoare”.
Din analiza corelaţiei puternice existente între răspunsurile intrapunitive la testul Rosentzveig şi nivelul depresiei identificat la aplicarea Scalei de depresie Hamilton, reiese faptul că depresia este caracterizată mai degrabă prin disforie decât prin efecte iritabile, agresive, şi sugerează că dificultăţile în reglarea afectelor poate fi cumva limitată de această clasă de comportament emoţional.
Asocierea pozitivă puternică dintre reprezentările negative ale mamei biologice şi răspunsul intrapunitiv, de tip autoagresiv, lansează ipoteza că interiorizarea acestor repretentări parentale dominant agresante, poate fi doar o secvenţă dintr-un lung şir conflictual prin care părinţii i-au pus (sau îi pun) la dispoziţie copilului abandonat instrumentele unor scheme de reglare afectivă eronate.
Această ipoteză este susţinută de analiza descriptivă a datelor obţinute pe cele două eşantioane experimentale, la aplicarea testului familiei, unde anliza factorului tip de relaţionare intrafamilială indică un contrast notabil între incidenţa de 76% a relaţiilor intrafamiliale negative din eşantionul experimental şi procentul de doar 8% a relaţiilor dizarmonioase din eşantionul de control.
O altă concluzie care se desprinde este aceea că tinerii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt mai puţin capabili să-şi regleze afectele disforic-agresive decât copiii ne instituţionalizaţi, care dezvoltă mai frecvent comportamente conciliante şi prezintă niveluri de toleranţă mai ridicate.
Am evidenţiat în acest studiu că depresia este favorizată de stima de sine scăzută, de reprezentările parentale negative, de durata instituţionalizării şi de toleranţa scăzută la frustrare a copilului abandonat, că tinerii abandonaţi care prezintă tendinţe depresive înalte prezintă şi dorinţe scăzute de afiliere socială, ceea ce le afectează pe parcurs adaptarea socială, în direcţia dezadaptării şi supracompensărilor.
Dificultăţile de reglare emoţională observate la subiecţii care alcătuiesc esantionul experimental, în comparatie cu esantionul de control, sugerează faptul că deficitele observate alcătuiesc simptomatologia depresiei.

psiholog Eduard Rosentzveig

(Marginalii la un studiu cuprins in cartea “Indicatori ai depresiei in interrelationarea copiilor cu handicap social”- psiholog Eduard Rosentzveig, Ed. Menora, 2011)

Indicatori ai depresiei în relaţionarea tinerilor dezavantajaţi social

Posted on by

Cazul tinerilor abandonaţi. Abandonul văzut ca prim factor al dezvoltării simptomatologiei depresive.

Interesul actual pentru identificarea depresiilor la copii şi adolescenţi în general şi la tinerii cu handicap social în special, se explică într-o primă ordine de idei prin faptul cã multe decenii, în rîndul psihopedagogilor, psihologilor şi a psihiatrilor a existat prejudecata că la copii şi la adolescenţi depresia este o formă de suferinţă psihică rară, prezumţie argumentată pripit fie de ipoteza unui nivel insuficient de maturizare psihicã al acestora, nivel care nu ar permite acel tip de internalizare necesar elaborãrii intrapsihice a fenomenologiei depresive, fie din motive metodologice şi economice (absenţa instrumentelor de cercetare, absenţa fondurilor).

Cetăţeni ai SUA sau ai unor ţări din Europa Occidentală vin în România pentru a înfia copii, de obicei orfani sau abandonaţi aflaţi în grija Statului Român, interni ai vreunui Centru de Plasament. La puţin timp de la înfiere, părinţii adoptivi observă că tînărul înfiat rămâne în urmă pe plan psihic şi fizic în comparaţie cu covârstnicii educaţi în familie; copilul este lipsit de încredere, trist, predispus către agresivitate, sau este foarte pasiv, prezintă dificultăţi de comunicare şi de adaptare. Toate aceste simptome, printre care şi simptomul depresiv, sunt caracteristice nevrozei de instituţionalizare sau hospitalismului, şi sunt rezultatul unei copilării privată de dragostea şi grija din partea adulţilor.

Provenit din familii dezorganizate sau pur şi simplu părăsiţi de la naştere, crescuţi în centre de plasament şi orfelinate, copiii abandonaţi sunt frustraţi emoţional, privaţi de satisfacerea celor mai elementare nevoi afective, fapt care se răsfrânge negativ asupra dezvoltării şi a întregului sistem de personalitate, asupra modului de interreleaţionare-adaptare, aceşti copii devenind, aşa cum realitatea o dovedeşte, persoane cu un puternic handicap social.

Dezvoltarea psiho-fizică şi socială a abandonaţilor stă sub semnul întrebării chiar din momentul dobândirii acestui nedorit statut. Lipsiţi de un mediu familial adecvat şi de modele parentale reale, care să degaje şi să confere autoritate, securitate şi afectivitate, viaţa pulsională a acestor copii răbufneşte sub forma agresivităţii şi a conduitelor de violenţă învăţate, care le servesc drept forme pervertite de adptare şi integrare socială, reacţii de apărare de factură sociopatică împotriva unei comunităţi sau societăţi percepută că zonă de interdicţie şi obstacol, sub aparenţa falsei protecţii sociale. În locul protecţiei afective, aceşti copii primesc “protecţie socială”. Ei sunt “modelaţi” de situaţii frustrante şi carenţe emoţionale, cu consecinţe devastatoare asupra maturizării lor emoţional-afective, intelectuale, asupra integrării sociale, a interrelaţionării şi a structurării propriei identităţi.

Absenţa modelului familial şi şcolar face că identitatea abandonaţilor să se formeze în raport cu cea a grupurilor similare de persoane subsocializate. Ei devin astfel handicapaţi social, dependenţi de societatea care le oferă protecţie, sociopaţi antisociali. Centrele de plasament accentuează, prin natura lor represivă, aceste tendinţe sau trăsături antisociale deja formate, împingând existenţa acestor tineri în două extreme; fie devin persoane dependente social, fie persoane antisociale.

În ambele cazuri, traiectoria psihobiografiei individuale a abandonaţilor stă sub semnul tulburărilor emoţionale diverse, cu conduite de compensare sublimativă a eşecului afectiv sau având caracterul unot conduite de refugiu, simptomele depresive fiind asociate sau secundare majorităţii tulburărilor afective dezvoltate de aceşti tineri.

Handicapul social al abandonaţilor instituţionalizaţi se conturează astfel că un dezavantaj în raport cu covârstnicii, produs de absenţa mediului familial, de influenţele extraşcolare inadecvate, de tulburări afective şi comportamentale consecutive instituţionalizării şi care, în timp, pot conduce la transformarea acestora în alte tipuri de tulburări psihice, îmbrăcând aspectul deficienţelor psihice şi al inadaptării sociale.

Dacă eşecul în dezvoltare-adaptare a persoanelor cu deficienţe conduce spre handicapul social, în cazul persoanelor abandonate şi instituţionalizate handicapul social există “de facto”, şi acesta se constituie într-un factor generator de deficienţe şi inadaptare socială.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mult timp de relaţiile dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982). Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983). Într-un astfel de cerc vicios se află şi abandonatul instituţionalizat, frustrat emoţional şi cu probleme de dezvoltare, căruia prin însăşi prezenţa sa în casa de copii i se reaminteşte continuu că este un paria, un nedorit, un copil respins de părinţii săi, din motive adesea neânţelese şi care duc la autoculpabilizare. Având astfel un dezavantaj social conştientizat în raport cu covârstnicii, pe care îi întâlneşte în afara Centrului de Plasament, abandonatul este expus continuu destructurărilor şi deteriorărilor progresive ale dispoziţiei, spre depresie.

Eduard Rosentzveig, 21.01.2011