Iluzii si deziluzionare in cuplu

Atunci cind ma indragostesc si ii ofer iubirii ce-i al iubirii, un prilej de a-mi schimba perspectivele alaturi de cineva, ma pot lesne abandona in voia unor fantasme cu care relatiile vin la pachet. Una dintre ele este iluzia implinirii prin celalalt. Iubind sunt motivat sa accelerez pasul si sa devin mai aproape de ce sunt eu- alaturi de cineva, integrind experientele cu acesta, conferindu-le sansa de a fi modelatoare. Modelatorul ramin insa eu insumi-prin constientizarea sentimentelor mele, efortul reflexiv si punerea lor in act. Si totusi, desi stiu asta, e posibil ca partenerul meu sa nu stie, si sa vrea sa ma schimbe el, conform nevoilor si viziunilor sale. Eu devin un iluzionist iar el un iluzionat, daca eu, intelegind, nu ii explicitez iluzia. Ajung sa simt dorinta sa de realizare prin mine, ca pe o presiune deformatoare, intruziva, ca pe un sens prost inteles al relatiei sale cu mine. Ajung sa simt ca el ma utilizeaza, sperind ca de fapt ma iubeste.

In acest caz, primii 2-3 ani ai relatiei merg struna, ne casatorim, facem planuri, dar la trezirea din visare partenerul traieste dureros deziluzia ca pina la urma lucreaza la implinirea sa tot de unul singur; ca nu e nimeni mai responsabil pentru sine decit el insusi, ca nu vrea nimeni sa-i traduca lectiile de viata, sa munceasca pentru el, sa traga sa se dezvolte, sa ii dea raspunsul la intrebarea despre sensul propriei vieti. Pe marginea patului oricarei idile in doi se afla fie regindirea relatiei, fie mormintul ei.

Remodelez atunci cu partenerul parcursul casniciei, in incercarea de a ne salva povestile de dragoste, ne confruntam dezamagirile si, in situatiile fericite, le intelegem ca pe niste vindecatoare puneri in acord a realitatilor noastre psihologice. Devenim de acord ca nu suntem de acord in tot si toate si ca incompatibilitatea partiala e sursa unicitatii noastre. Conchidem ca obiectivele individuale sunt vitale, primeaza celor de cuplu, ne privesc direct, iar dragostea si relatia nu-s justifica reprosurile facute celuilalt, mai mult decit propria apatie. Sau, dimpotriva, fugim direct la notar si cocotam in circa partenerului vina de a nu ne fi lasat sa utopizam mai departe; “nepotrivirea de caracter” devine cel mai adesea sintagma absentei celei mai elementare forme de interactiune in cuplu, semnul prin care recunoastem usor o pereche de nevrozati; transmiterea asertiva a nemultumirilor.

In plina cariera consumista echivalam insa viata unei relatii cu garantia unei piese auto, imprumutind explicatii-cutie, de genul “dragostea dureaza 4 ani”, pentru a refuza ce nu vrem sa intelegem. Evitam astfel orice confruntare cu noi insine. Ne abandonam foarte repede durerea care ne-ar fi invatat ce sa nu repetam si ne punem evolutia intre parantezele convenabile ale unor clisee…”Lumea e mare, partenerii trebuie schimbati, la ce bun atita fidelitate si devotament daca cercetatatorii englezi spun ca suntem conceputi poligami, relatiile sunt obiecte cu termen de expirare”…etc.

Dupa o despartire dureroasa – un divort terapeutic sau unul definitiv – cautam distantare, echilibrare, ventilarea suferintei si, cumva, reasigurarea ca vom mai fi in stare sa iubim vrodata. Intr-un fel, indiferent daca alegem sa raminem impreuna sau ne continuam drumul singuri, pricepem ca din nevoia de a ne mentine iluziile fundamentale ne-am indragostit de iluzionist si am sfirsit prin a-i reprosa ca trucurile sale sunt proaste, mai ales atunci cind el insusi a decis sa ne dezvaluie misterul. Nevoia de a crede in existenta unei pasiuni mari aflata dincolo de farmecul indragostirii nu se spulbera odata cu trezirea din aceasta transa umorala, dar iluzionistul, cel caruia ii descoperim intre timp si defectele personale, este demascat ca impostor, iar vraja iubirii isi pierde puterea. Ajunsi in acest punct de trezire, majoritatea partenerilor divorteaza, intelegind ca relatia lor e un circ fara clovn, nestiind cum altfel sa se igienizeze emotional si cum sa scape de socul readaptarii.

In ciuda despartirii formale, desprinderea partenerilor debuteaza cu mult inaintea divortului propriuzis. Negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea sunt secvente ale doliului pe care le ragasim uneori intr-o avalansa naucitoare, adesea concomitent.Cind celalalt se simte dezamagit prin faptul ca nu-i mai impartasim iluziile, reflexul este sa se plonjeze in diatribe ce infesteaza relatia. Vehementa dezamagitului este alimentata de fapt de lipsa de sens a propriilor proiectii, momentul constientizarii acestei autopacaleli fiind, din motive de protectie a eului, cel mai adesea, aminat. In aceste momente conflictul etic al diadei devine aceasta: fie eu am fost un iluzionist de la bun inceput intretinindu-i delirul utopic, pentru a-l face pe partener sa creada in magia iubirii, fie el a fugit cu lasitate de consecintele propriei asumari, intr-o poveste ce spera sa il salveze de sine, si de la care astepta confirmarea unor iluzii. Iluzia refacerii androginului din jumatati, celalalt devenind un fetis si garantul fericirii si desavirsirii personale, in lipsa caruia sunt condamnat la vesnice cautari si tristeti; iluzia ca viata e lipsita de sens si poezie in afara cuplului marital; iluzia ca nu as sti cum sa iubesc sanatos si fara amor propriu, intr-un raport de cunoastere si iubire de sine echilibrata; iluzia trainiciei cuplului prin casatorie, toate aceste asteptari nerealiste si dezadaptatante culminind prin a ne condamna la un esec existential la care sunt invitate sa fluiere neamurile.

Traim fiecare in parte doliul desprinderii de partener la temperatura emotionala a propriei implicari in relatie, explorind adesea intreaga plaja a emotiilor de pierdere ce descriu intesiunea deziluziei. Ne impotrivim exilarii in extremele dezamagirii, si, prin evitarea acesteia, ne provocam depresii si anxietati si mai mari. Ne deprimam si stim asta atunci cind tocmai frica de depresie ne surprinde cu gindul “nu ma indragostesc ca sa nu ma deprim iar” si ne panicam atunci cind anticiparea anxietatii ne determina sa dam din lac in put, adoptind comportamente de hiperreactie dezadaptativa, de obicei anuntate de intrebarea “dar daca nu o sa mai pot iubi pe nimeni?”. Ne dorim pe cineva pe masura noastra, suspendati intre exceptie si generalizare, intre devastare si indiferenta, vinind starea de acceptare a prezentului pentru calmul si linistea ce ne-ar permite in final sa intelegem de ce relatia nu a mers nici de data aceasta. E justificat sa nu vrem sa fim insa devastati de pierdere – ca si cind am fi trait impregnati de iluzia vesniciei iubirii, si nici sa fim resemnati si convinsi ca despartirea face parte din fiecare relatie, insa evitarea trairii doliului si plingerii lui ne priveaza de lectia lui.

Surpriza dezarmanta a divortului dar si banalizarea lui printr-o perpetua anticipare preventiva, indica doua tipare toxice si antagonice de raportare la partener. Implicarea profetica – ce urmareste implinirea unei ardente dorinte de confirmare a miturilor personale, vineaza iluzia convietuirii pe vecie, intretinuta de tranzactionari profitabile ale erosului in schimbul nesatioasei senzatii de implinire prin celalalt.

La capatul opus se afla Implicarea fatalista, care vineaza deziluzia in dragoste, anticipind-o inca de la inceputul relatiei, cautindu-i dovezile, pentru a o evita. Ambele tipuri de implicare dezadaptativa in relatie surprind mereu cite o lipsa; a autodeterminarii si impacarii cu sine.

Prima sfirseste printr-o sanogena deziluzionare adolescentina- observam ca dragostea idealizata se incapatineaza sa nu existe, a doua printr-o supracompensare a iubirii, de tip consumist- observam ca orice inceput e un nou sfirsit.

Defocalizarea de pe amorul propriu propune inceputul vindecarii relatiei de cuplu, atunci cind si eu si partenerul observam ca in probleme de suflet nu imi poate da altul ce nu-mi pot oferi singur. De abia atunci vad rolul terapeutic al deziluziilor. De abia atunci deziluzionarea devine zina cea buna, ce desvrajeste relatia, propunindu-mi un stil de raportare asumat si autentic fata de partener.

Daca va regasiti in situatiile descrise mai sus, va invit sa va adresati Cabinetului de Psihologie Eduard Rosentzveig, unde un psiholog si un psihoterapeut din Constanta va stau la dispozitie pentru consiliere si psihoterapie individuala si de cuplu.

Psihologie si Poezie la Constanta

Poemele diminetiiPe data de 11 august 2016 am lansat la Constanta, in cadrul Tirgului de Carte Gaudeamus, volumul de versuri “Poemele diminetii”, publicat la editura Ex Ponto din Constanta. Despre carte au vorbit scriitorii Sorin Rosca si Mircea Lungu.

Poemele diminetii este pentru mine o carte experiment. Ea contine 34 de poeme, fiecare redind prima stare emotionala, preocupare sau gind surprinse in diminetile mele. De ce diminetile?

Gindurile si ecourile lor emotionale sunt mai clare dimineata, pentru ca in stare de relaxare fiind inca, am un acces mai rapid si mai putin filtrat constient la sinele meu profund. Timpul e inca distorsionat de somn, il traiesc odisean; ma simt cind asociat trairilor onirice, tragind intens de vreun rest de vis placut iar durata unei ore e perceputa ca un minut, cind disociat, analizind ce-o fi vrut sa insemne visul cu zine pe care nu vreau sa-l abadonez amneziilor posthipnotice.

Psihologie si Poezie

Din perspectiva psihologiei, poezia nu se vede doar ca arta de a transpune in celalalt o gramatica a sentimentelor personale, ci si un exercitiu de ascultare poetica, in cheia emotionala a poetului, ca sa se poata el lauda ca i-a reusit “transplantul de suflet”…comunicarea adica. Poezia este cea mai subtila forma de cuminecare a emotiilor, si tocmai de aceea o consider un instrument util de dezvoltare personala. Cine vrea sa isi exerseze empatia, mila-vazuta ca dragoste in actiune- si sa isi dezvolte inteligenta emotionala, are nevoie sa citeasca poezie si sa se comunice in acest fel. Ea este si un instrument terapeutic, asociat art terapiei, logoterapiei si hipnoterapiei. Prin cuvintele ce ne surprind esentializat si frumos, crestem si inflorim in ceilalti. Poate tocmai de aceea vom da seama in fata Lui Dumnezeu pentru fiecare cuvint rostit. Ca si cuvintele prozatorului, cuvintele poetului sunt materialul inteligibil al actiunilor sale…si in mod special, ele construiesc sau deconstruiesc pentru sine si cititorul sau sensul existentei, misiunea, identitatea, rostul.

De ce scriu poezie?

Scriu poezie pentru ca este cel mai eficient mod de a lupta impotriva mortii, batrinetii, bolii, ideologiilor cu pretentie de dogma. Asta pare a fi o afirmatie cel putin ciudata, de exaltat, insa doar pare. Multi poeti au murit pentru o poezie, au facut puscarie pentru un vers, au fost lapidati, impinsi sub tramvai sau exilati. Poetii sunt periculosi si de aceea astazi, in consumismul ce a luat locul comunismului, denigrarea ideii de poet, poezie, om de cultura pare cea mai eficienta ofensiva, utilizindu-se stereotipiile si stigmatizarea. Cunoastem cu totii cliseele sofiste despre poeti: poetul sarac, poetul betiv, poetul nebun, poetul visator, poetul singur, etc. Puterea poetilor consta in inteligenta emotionala – capacitatea lor de a vorbi direct sufletului. Poetul comunica frumos, la subiect, taios, esentializat, si uneori…devastator.

Despre psihic si cuvintele care ne construiesc

Poate parea ciudat, insa in fond, tot ceea ce constientizam despre noi, tot ceea ce gindim, sunt cuvinte ierarhizate intr-o structura complicata. Gindurile, emotiile si comportamentele noastre sunt reductibile la cuvinte. Cu cit intelegem si folosim un lexic mai bogat, cu atit mai complexa si desteapta devine mintea noastra. Si invers. Si aceasta afirmatie este sustinuta cosmogonic.

Dumnezeu a creeat lumea prin cuvint. A spus, si s-au facut. Numai cind a ajuns la om, fiindu-i acestuia necesara un chip si o asemanare in care sa se regaseasca, Dumnezeu s-a sfatuit cu Sine, apoi a modelat tarina, apoi i-a daruit suflare de viata…Noi suntem cuvintele Lui Dumnezeu si rasuflarea Lui si atingerea Lui. Impreuna formam propozitii, intelesuri, capatam semnificatie. Daca mai si asternem pe hartie aceste semnificatii, le insufletim, trasformindu-le in poezie, adica intr-un mod de a recreea frumosul.

Aceasta carte este o invitatie la a va descoperi pe voi, prin gindurile mele.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Obsesia de a fi fericit

obsesia de a fi fericit

Intelegem uneori fericirea ca pe o stare imediata de bine cu noi insine si cu ceilalti, si consideram ca suntem fericiti. Deziluzia intervine vindecator, asa cum dezamagirea ne „extrage” terapeutic din amagirile cu care ne-am obisnuit sa mascam imperceptibil realitatea. Observam ca traim de fapt multumirea de sine ori comoditatile civilizatiei ca pe un atrofiat receptacul al implinirii si al dezvoltarii personale. In numele fericirii ne acceptam desensibilizati josniciile, slabiciunea si neputintele, amnezici si detasati, ca si cind nu despre noi ar fi vorba, ci despre „omul de tip nou” in general. Sofisticata noastra conditie umana e coplesita de isprava existentialist-nihilista ca vine de nicaieri si merge spre nicaieri, iara noi, animale rationale si contingente, ne cautam gnostic si autosuficient satisfactia si sensul vietii, orbecaind pe culoarele fricii de moarte. Din cind in cind, atunci cind incepem sa ne simtim singuri, ne lasam iluzoriu incurajati de descoperirile „cercetatorilor britanici”. Nevoia de raspunsuri clare la intrebarea „esti fericit/ fericita?”- a doua ca frecventa dupa „Ce mai faci?”, ne indeamna sa visam la o fericire personala intensa, aliniindu-ne emotional unor constructe generale minimizante si teorii sociale contradictorii, straine atit de esenta naturii umane cit si de specificul personal al acesteia. Desi intelegem ca nu ne nastem condamndati la fericire, ne simtim totusi datori sa ne condamnam singuri. In proiectiile noastre de viitor – fericirea tinde sa fie enuntata ca scop suprem al vietii, aflata in antinomie cu nefericirea; nimeni nu isi doreste sa fie nefericit, si tocmai de aceea se considera dator sa isi doreasca „sa evolueze”. Atunci cind nu ne este clar ce inseamna ea pentru noi si cum o putem trai, fericirea ramine un concept suspendat, utopic, si tocmai prin aceasta, fascinant. Astfel, mereu cautata si niciodata atinsa, fericirea noastra devine un gind obsesiv, insotit de ideea de neputinta, de inadecvare, anxietate si angoasa existentiala; invatam astfel sa fim nemultumiti, cartitori, critici, mascind nemultumirea cu termeni mai usor de suportat; dorinta de evolutie. In acest fel, consimtim inadecvarea si nemultumirea ca stari firesti ale omului puternic, schimonosindu-ne persoana cu masca nefireasca a mindriei de a fi cel mai tare din parcare. Cautind mereu fericirea, ne condamnam singuri la nefericire, punind umarul, fara sa stim la nasterea egolatriei ca fundeament al ideologie de consum. Ne-am transformat intr-un trib de vinatori ai fericirii. Dincolo de multumirea ce ne-o ofera descarcarea unor pulsiuni primare sau satisfacerea unor nevoi psihologice superioare, fericirea vinata ramine departe de noi si ascunsa privirii, ca un animal aflat pe cale de disparitie. Dorim ceva mai mult, ceva mai bine, ceva mai altfel, si ne intrebam inevitabil ce o mai insemna fericirea astazi, sau cine o mai poate trai, devreme ce, tinzind sa o intelegem ca pe o multime de lucruri sau experiente scumpe, inconjurati de forme, ne alegem totusi…cu o fericire ieftina.

Ce este si la ce ne foloseste fericirea?

Fericirea este un exercitiu de evaluare a propriei vieti, o conversatie egosintonica pe care o purtam in sinea noastra si ale carei concluzii genereaza bucurie. Obervam daca ne e bine, daca urmarile unei actiuni sunt bune, daca ecoul faptelor noastre in ceilalti este cel scontat.

Fericirea se contureaza ca un construct psihologic complex, discursiv-reflexiv, orientat spre ideea de bine, generat de dialogul pe care il am cu mine insumi in evaluarea consecintelor interactiunii mele cu lumea, cu semenii si cu valorile. In afara existentei unui context interpersonal reflectat axiocratic la nivelul constiintei, fericirea nu exista, nici macar ca promisiune.

Trairea fericirii ca pe un deziderat al existentei moderne, asociaza conceptul general al fericirii cu sensul individual al existentei. Nevoia de fericire intr-o lume ce pare a-si construi minutios nefericirea, nedreapta si distructiva, se constituie intr-o varianta hedonista a indreptatitei nevoi de recunoastere si autoapreciere, fericirea devenind ecoul emotional expectat, recompensa felului in care reusesti sa te apreciezi in actiune, la un moment dat.

Fericirea ca obiect si fericirea ca discurs interior

Discutiile despre fericire pe care le-am purtat cu cei care mi-au solicitat in cadrul cabinetului sa ii ajut sa devina mai fericiti…ori sa devina la nivelul de fericire anterior unui eveniment traumatic….mi-au dezvaluit o conceptualizare hipertimica, aproape maniacala a fericirii; pentru multi, fericirea nu reprezinta un subiect de meditatie, un concept pus sub semnul posibilitatii, asa cum ii sta bine oricaui ideal ontic inainte de a fi coborit din turnul sau de fildes si tradus in fapte concrete, de viata. Dimpotriva. Pentru cei ce sufera de nefericire, fericirea se contureaza ca o stare ce se poate atinge prin oglindire in gloria si valoarea conferite de entitati exterioare persoanei, nu prin valori morale, abilitati, virtuti; avind lucruri de pret, acumulind, bifind, cersind apreciere, socind – mai putin apreciindu-se pentru sine. Fericirea consumerista distrage atentia dinspre ideea de bine, echilibru si frumos, schimbindu-i axiologia pina cind devine un soi de nirvana a posesiei, obsesiei si pasivitatii. Rezulta o schimbare a intensiunii, o schimbare de paradigma, „fericirea” dorita devenind o cvasipermanenta si ubicua generatoare de compulsii consumiste. Animati de credinta ca fericirea are valoare de obiect si poate fi atinsa, neatingerea ei de facto la dimensiunile idealizate genereaza teama de nefericire, pe care multi o invoca, ca fobie distincta.

Feedback-ul lunii februarie

feedbackul lunii februarieAm primit astazi un feedback entuziast pe care vreau sa vi-l impartasesc. Nu pentru a ma lauda, ci pentru ca acest punct de vedere al pacientului meu ma onoreaza, consolideaza increderea in utilitatea profesiei de psihiolog, si ar putea ajuta prin franchetea lui pe oricine doreste sa inteleaga un punct de vedere despre cum te poate optimiza “vizita” la psiholog.

Cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru mine, a fost sa accept ajutorul unui psiholog. Sunt recunoscatoare ca am intalnit un om minunat de la care am prea multe de invatat si nu vreau sa pierd nimic din ce-mi poate oferi. M-a ajutat sa ma ridic atunci cand am cazut, mi-a inlaturat prejudecatile, complexele si fricile si m-a invatat sa ma pretuiesc.

Mi-a dat incredere sa-i vorbesc deschis si acest lucru m-a facut sa ma simt eliberata si linistita. M-a vazut plangand si a inteles, fara sa ma judece.

Dupa sedintele de psihoterapie am invatat ca e timpul sa fac ceva pentru mine, sa nu-mi pierd energia cu tristeti, ci, cu “o ancora” drept punct de sprijin, sa fac ceva bun sa se mi intample, orice lucru care-mi poate inveseli ziua si sufletul.

Psihoterapia m-a ajutat sa devin constienta de ce se intampla cu mine si de relatiile cu ceilalti, sa fiu mai determinata sa vad ce e drept – mai mult dacat ce e gresit, sa inteleg ca alegerile facute nu sunt nici bune, nici rele, nici inutile.

Am inceput sa vorbesc despre mine, sa am curajul de a lua decizii fara sa ma tem ca am sa gresesc, sa pot spune NU- fara sentimente de vinovatie, sa accept ca lucrurile s-au petrecut si timpul a trecut, sa accept ca nu sunt nici mai mult, nici mai putin decat sunt, normal de imperfecta.

Am invatat proceduri de relaxare, de ancorare, de respiratie, autosugestie, rabdare, comunicare.

Am invatat despre a fi visator, realist si critic si despre faptul ca e nevoie de un mare O.F.F. pentru a fi fericiti. (Obiective, Feedback, Flexibilitate – n.n.)

Am invatat despre niveluri logice si cum sa gandesc o schimbare, cum sa-mi antrenez gandirea, cum sa nu ma izolez in lucruri marunte.

Am invatat despre nevoi si dorinte, despre credinta si generozitate, despre muzica, poezie si “camp de stele”- si sa nu ma opresc din a visa.

M-a ajutat sa ma vindec sufleteste de rani pe care le-am meritat fara doar si poate, sa-mi revin dintr-un moment confuz al vietii mele, sa fiu mult mai calma, linistita, relaxata si sa zambesc.

Ii datorez recunostinta si respect si-i multumesc cu sufletul in genunchi pentru rabdare, sprijin si intelegere. psihologului meu Eduard Rosentzveig – omul pentru care si datorita caruia ce am scris acum are sens.

A.M.

6 februarie 2016, Constanta

Factori de mentinere a fobiei sociale

Factori de intretinere ai fobiei socialeCe este fobia sociala?

Teama nejustificata, persistenta si dezadaptativa, traita de o persoana atunci cind aceasta se afla in situatia de a realiza o actiune intr-un anumit context social, poarta numele de fobie sociala.

Fobia sociala este resimtita ca frica intensa si de durata, o disforie cu implicatii emotional-fiziologice si comportamentale inalt dezadaptative, fiind declansata de cele mai multe ori de anticiparea si derularea in plan imaginar a unui scenariu catastrofic nerealist, ce pregateste organismul pentru iminenta unui pericol, chiar dinaintea parcurgerii situatiei sociale fobogene sau concomitent cu aceasta.

O avalansa de „ginduri negre” sau griji recognoscibile dupa modelul „dar daca……si ma voi face de ris”, asalteaza si dezechilibreaza fobicul, in special prin perspectiva compromiterii imaginii sale sociale. Acesta resimte un disconfort emotional si fiziologic care-i vulnerabilizeaza stima de sine, eficienta perceputa in situatia sociala considerata problematica precum si adaptarea sa la contextul social. Persoanele cu fobie sociala adopta in aceste situatii fie o atitudine evaziva, din dorinta de a scapa cit mai repede din situatia perceputa ca ingrozitoare, evitind confruntarea si mentinindu-si astfel convingerile nerealiste, fie reactioneaza emotional disproportionat si clacheaza, cazind in mult temutul ridicol, autoimplinindu-si astfel profetia si intarindu-si convingerile nerealiste.

Proverbul ”De ceea ce ti-e frica, nu scapi” se verifica in acele situatii in care evitarea „pericolului” pare imposibila. Contracararea acestui gind-sentinta preluat prin educatie si transformat in cognitie disfunctionala de tip inconstient se poate realiza printr-o restructurare cognitiva exersabila prin adoptarea  gindului…„De ce ti-e frica scapi cind frica e justificata”. Acest mod de contracarare presupune o explorare a adecvarii perceptiei la realitate, fapt ce odata initiat devine, din perspectiva terapiilor congnitiv-comportamentale inceputul rezolvarii problemei.

Focalizata pe propriile trairi negative si cu un simt al ridicolului prin consecinta supra-dezvoltat, persoana cu fobie sociala va initia singura dezastrul de care se teme, din nevoia exacerbata de a-si „invinge emotiile” si de a nu se compromite in fata „pericolului iminent”, imposibil de ocolit. Mentinindu-si frica la cote inalte si deci capacitatea de autocontrol la niveluri joase, cel ce se teme se va raporta ofensiv-defensiv la situatii sociale in esenta inofensive. Atentia orientata spre „vocea interioara” iar nu spre feedback-ul celorlalti va spori anxietatea si va declansa bizarerii comportamentale ce atrag atentia anturajului, ultimul lucru pe care fricosul si-l doreste de fapt. Acest fapt va amplifica anxietatea si va accelera simptomatic vortexul emotional-fiziologic-cognitiv si comportamental dezadaptativ al fobiei sociale pina la paroxism, experienta culminind cu un atac de panica.

Iesirea din labirintul fricii si “ transa supereroului care si-a pierdut puterile

Iesirea din labirintul fricii, prin confruntarea situatiilor ce declanseaza distresul, insa nu impulsiv ci cu atentia concentrata asupra mesajelor explicite pe care le ofera ceilalti-nicidecum asupra semnificatiilor banuite sau a emotiilor declansate de aceste banuieli, vor aduce odata cu calmul si capacitatea de autocontrol emotional- convingerea ca teama invatata se poate si dezvata. Defocalizarea atentiei de pe propriile emotii pentru observarea atenta a celorlalti si intelegerea lucida a feedback-urilor concrete primite de la acestia, fie invatarea unor tehnici de relaxare menite sa distraga atentia de la frica interioara catre calmul originat in stimulii externi…sunt citeva modalitati de initiere a vindecarii. De cele mai multe ori persoanele cu fobie sociala substituie calmul intelept – curajului nebunesc, reactiile in pripa, raspunsurile emotionale cu rol de supracompensare. Din acest motiv tot ce isi doresc aceste persoane este “sa fie mai curajoase”, adica sa se comporte ca un supererou in contextul celor mai banale activitati de relationare, nicicum sa isi igienizeze perceptia asupra acestora. Lipsa calitatilor si capacitatilor de supererou constientizate precum si emotiile negative legate de aceasta “hiba” actioneaza ca un stimulator al retractiei sociale, accentuind fobia sociala si intirziind de fapt vindecarea. Supraevaluind si catastrofizand experientele de socializare sociofobicul isi imagineaza solutii de compensare supraomenesti, imposibil de dezvoltat si atins pentru cine nu e cel putin un supererou, realitate ce induce sociofobicului sentimentul neputintei si lipsei de valoare personala. In fapt, aceasta veritabila “transa a supereroului care si-a pierdut puterile” in care intra sociofobicul inainte de evitarea sau experientierea la cote dramatice a situatiei de care se teme, constind in focalizarea pe suprasolutii, intareste convingerile de neputinta ale acestuia, si constituie un factor de intretinere a sociofobiei.

Cum poate fi conceptualizata fobia sociala?

Fobiile pot fi schematizate printr-un model ce urmareste mecanismele cognitive, emotionale, comportamentele si psiho-somatice implicate secvential in generarea raspunsurilor fobice. Modelul poate pleaca de la schema generala a tulburarilor anxioase (Wells,1989) cu adaugiri pe care le consideram necesare in cazul particular al fobiei sociale. Acest model urmareste o conceptualizare a cazurilor de fobie sociala intilnite in experienta clinica in perioada 2010-2015 (50 subiecti) din perspectiva elementelor comune observate pe baza unui protocol de diagnostic si observatie semistructurat (DSM IV), adaptat pentru a identifica, decela, si modela felul in care interactioneaza factorii determinanti, declansatori, factorii de intretinere sau favorizanti ai acestui tip de fobie.

Conform schemei expuse mai jos, in ontogeneza fobicului o experienta sociala traumatizanta „t” duce la invatarea experientei traumatice „I-t”, urmata de creearea unui model de recunoastere a experientei traumatice „MR-t” si a unui model de asigurare in raport cu experienta traumatica „MA-t”. Ulterior momentului traumatizant au loc tatonari ale realitatii prin declansarea comportamentelor contra-traumatice de reperare a potentialelor pericole ce contin indicii de recunoastere ai MR-t” (hipervigilenta) in diversele situatii experientiate de individ – “Hv–MR-t” pina cind individul experimenteaza un incident critic evocator al experientei traumatice, ic”; acesta reprezinta situatia sociala particulara ce duce la activarea modelului de recunoastere a pericolului „A—Mr-t”; sunt astfel activate cognitii disfunctionale inconstiente A-CDI” ce conduc, in cazul fobiei sociale, la activarea egoului social si la procesari negative ale acestuia A—CDI-Es”, la declansarea comportamentelor de asigurare ca urmare a perceperii pericolului – in cazul in care stimulul fobogen se poate evita- „A-Ca”, precum si la repetarea contratraumatica a modelului de reactie MA-t” (hiperreactie dezadaptativa)– in cazul in care stimulul fobogen nu se poate evita si confruntarea este iminenta, – la activarea si constientizarea in plan fizilogic, cognitiv, afectiv si comportamental a simptomelor anxietatii A-C-Sa”.

Schematizarea Fobiei SocialeSchema I: Conceptualizarea fobiei sociale – Eduard Rosentzveig

 

Odata implicat in situatia sociala care ii produce fobia, subiectul reacceseaza automat continuturile situatiei traumatice initiale, respectiv cognitiile inconstiente si schemele cognitive disfunctionale, angoasa si submodalitatile disforiilor asociate, comportamentele de asigurare dar si ecourile secundare ale acestora in plan cognitiv, emotional, fiziologic si social; acestea sunt inglobate noii experiente fobogene perceputa ca fiind similara si evocind un pericol resimtit ca iminent, si programul disfunctional este astfel repus in practica in mod automat, rezultind o reancorare a comportamentelor dezadaptative si o autoconfirmare a neputintei de confruntare a acestui tip de situatie (acest fapt se datoreaza atit evitarii obtinute prin comportamentele de asigurare, cit si prin centrarea pe propriile simptome si scenarii negative). Aceste convingeri ale propriei neputinte sunt de obicei proiectate in viitor, prin scenarii de anticipare a esecului in care subiectul se imagineaza in situatii incontrolabile si angoasante, metacognitii si metaemotii- ce reprezinta felul in care sunt produse comportamentele de repetare contrafobica a unor reactii aberante, gindurile si emotiile experimentate in situatia ce declanseaza fobia.

Studiile asupra cazurilor (50 subiecti) de sociofobie selectate din cazuistica generala a acestui cabinet individual de psihologie clinica din Constanta, efectuate in perioada 2010-2015, surprind importanta decelarii factorilor de intretinere comuni ai fobiilor sociale, factori pe care ii consideram mai importanti decit factorii declansatori in sine, prin functiile lor de sustinere si conservare a dinamicii vicioase dintre Activarea CDI (cognitiilor disfunctionale inconstiente) –> Procesari Negative ale Egoului Social –> Comportamente de Asigurare –> Activarea si Constientizarea Simptomelor Anxietatii. Numit si cercul vicios al fobiei sociale, acesta are rolul de blocare a reflexului de testare a unei realitati cu potential traumatizant-fenomen pe care il intelegem ca mecanism inconstient, posttraumatic, de mentinere a negentropiei egoului; psihotrauma poate fi un eveniment umilitor real dar si unul imaginat, perceput printr-o sugestie negativa indusa sau autoindusa, nefiltrata de instantele critice individuale.

Astfel, amenintarile stimei de sine prin autoexpunere imaginara la potentiali factori destructuranti ai eului (traume retraite sau eventualitati traumatizante – umilinta, suferinta, evaluari negative, situatii de competitie defavorabile)- identificati in situatii sociale fobogene specifice, declanseaza hipervigilenta, comportamente de asigurare specifice-evitare, fuga, ritualuri de asigurare, dar si comportamente de repetare contrafobica a modelului de reactie, ­autoevaluari negative ale eului pus astfel in noua situatie, care genereaza constientizarea problemei, a unei stime de sine slabe, precum si ridicolul situatiei-ceea ce duce la autodevalorizare, focalizare excesiva pe sine, nevoia de corectare a problemei, dar si frica de confruntare a situatiei.

Modelele cognitive inconstiente ce prelucreaza negativ imaginea sociala a fobicului- activate in situatia fobogena (situatii sociale noi, situatii de evaluare, situatii de perfomare)- reprezinta un factor declansator iar evitarea confruntarii modelelor cognitive disfunctionale  reprezinta un factor de intretinere al fobiilor sociale foarte frecvent intilnit; mascarea autodevalorizarii – prin afisarea si intretinerea unei imagini favorabile, centrarea compulsiva pe sine, slaba dezvoltare a abilitatilor de comunicare si socializare, anxietatea anticipatorie, derealizarea anticipatorie si depersonalizarea anticipatorie, compensarea evitarii unei situatii sociale prin socializarea virtuala (platforme de socializare virtuala)- sunt factori de mentinere comuni ai majoritatii cazurilor de sociofobie.

Analizind dinamica factorilor declansatori si de intretinere ai sociofobiei, observam o coevolutie circulara, cu rol de inter-sustinere a acestora; factorii de intretinere ai sociofobiei inradacineaza si intaresc factorii declansatori.

Evitarea unei situatii sociale cu potential fobogen interfereaza in timp cu dezvoltarea echilibrata si adaptata a persoanei cu fobie sociala, limitind sansele optimizarii personale, astfel incit aceasta va ajunge in dezacord cu propriile sale nevoi, traind conflicte interioare puternice. Cu cit nevoile de apartententa sociala, de a fi perceput favorabil, de recunoastere si de autorealizare sunt mai tensionate (educatie precara, abilitati sociale neexersate sau restante, analfabetism functional, rele tratamente in cadrul familiei si grupului de referinta, somaj si saracie necompensate ocupational), cu atit teama de a fi perceput defavorabil in anumite situatii sociale, teama de respingere, teama de neadecvare si critica au un potential de producere mai ridicat.

Falsa socializare – factor de mentinere a sociofobiei

O atentie deosebita o suscita in mentinerea sociofobiei fenomenul de compensare a contactelor sociale autentice- prin socializarea virtuala, o de-socializare ce simuleaza socializarea privind-o insa de esentialul comunicarii (comunicarea face to face si utilizarea tuturor modalitatilor si submodalitatilor perceptuale ce sunt concentrate in feedback-ul direct oferit de cealalta persoana), ce se realizeaza prin intermediul platformelor virtuale. Acestea propun o mentinere prin conditionare/intarire aleatorie si comptetitie de imagine- a nevoii de recunoastere a individului si tensioneaza artificial nevoia de a fi perceput favorabil, acest lucru declansand si amorsind convingeri negative, o stima de sine scazuta, si mentinind fobia sociala.

Utilizind acest mecanism, fobia sociala poate fi inclusiv generata si controlata artificial de platformele media, ce au rolul de amorsare perceptiva, emotionala si cognitiv-comportamentala in industria publicitatii precum si de modelare sociala prin modelarea perceptiei asupra proceselor sociale.

Cyber-compensarea sociofobiei si sociofobia compensatorie de tip “Oz”

Sociofobia este o tulburare emotionala profitabila pentru industria it si corporatiile ce sustin platformele virtuale, intrucit contribuie la sporirea adictiei de interactiuni virtuale a persoanelor sociofobe, care gasesc in mediul virtual o modalitate de compensare-adoptare a unor masti virtuale cu rol de compensare a autodevalorizarii, care reechilibreaza temporar stima de sine dar dezancoreaza social si confera disocieri de ale eului de tip – eu cel real versus eu cel idealizat, eu asa cum ma simt in interior versus eu cel construit digital, eu curajosul in plan virtual versus eu ciudatul in plan real, eu cel apreciat online versus eu cel timid in realitate. Manipularea perceptiei celorlalti asupra propriei imagini sociale este constientizata ca atare de cel care compenseaza in acest mod „imaginal” fobia sociala. Imago-ul rezultat astfel este considerat astazi un loc comun, un drept la exersarea propriei imagini, imprumutat din industriile multimedia hollywoodiene, adaptat valorilor media actuale. Tendintele de mentinere „terapeutica” in spatele mastii imaginale si contra-tendinta de eliberare prin dezvaluire genereaza conflicte interioare nevrozante si predispune la o scindare de tip sine-imago a personalitatii sociofobicului. Acest tip de conflict interior, consecutiv cyber-compensarii sociofobiei, modeleaza sociofobia generind o noua submodalitate a acesteia, observata la sociofobii care isi compenseaza aceasta frica in plan virtual-  sociofobia de tip Oz (personajul lui  Lyman Frank Baum din povestirea Vrajitorul din Oz) – constind in teama de autodezvaluire consecutiva construirii unei masti virtuale favorabile – o sociofobie de compensare, consecutiva fobiilor sociale cybercompensate, sanctionata de etica mediului virtual prin asimilarea sa imposturii si asociata fenomenului “conturilor false”. Cyber-compensarea se constituie intr-un factor de intretinere al sociofobiei si favorizant al sociofobiei compensatorii Oz.

Adictia de socializarea virtuala a persoanelor cu sociofobie cyber-compensata

Cum intretine socializarea virtuala sociofobia? Majoritatea mecanismelor ce genereaza dependenta in socializarea virtuala, prin site-uri de socializare, sunt mecanisme ce simuleaza recuoasterea sociala a individului, producind o detensionare mai frecventa a nevoilor de apartenenta, recunoastere si apreciere a acestuia; aplicatiile ce simuleaza acest proces al recunoasterii sociale creeaza dependenta de recunoastere iar aceste nevoi tind sa fie consumate mai frecvent pe aceasta cale facila si rapida, si mai putin prin competitie si competente de fond exersate in mod direct la nivel social.

Acestea exploateaza si genereaza compensari in plan virtual a nevoii tensionate de autoreglare din plan real, prin activarea conceptului de ego-social, a felului in care este perceput acesta, prin centrarea pe sine si mentinerea ei, prin caracterul incomplet al feedback-ului si comunicarii.

Cei mai inalt dependenti sunt cei carora le este stimulata retragerea sociala, au tendinte spre izolare, sunt dezancorati cultural- dezinserati social, alienati, rupti de traditie si obiceiuri sanogene, dezancorati moral, cu o vocatie incerta- si care accepta necritic stimuli subculturali (consumism, kitch, anticultura, anti educatie, antiarta, ideologii).

Astfel, remarcam ca elemente comune in simptomatica stabila a principalelor cazuri de sociofobie cyber-compensata:

1.Nevoia de a produce o impresie buna- nevoie tensionata de recunoastere, autorealizare, etc.- subminata de convingerea ca nu va reusi acest lucru.

2.Teama de alterare a statutului social-ingrijorarea ca va pierde statutul social, pozitia, stima de sine, imagine de sine.

3.Centrarea pe sine si ignorarea feedback-urilor, prin- procesare anticipatorie-griji cu privire la un eveniment, procesare posteveniment- autocritica ce conduce la procesarea defavorabila, negativa, a egoului social, ruminatii interioare si focalizarea pe problema; subiectul isi autoinjecteaza presupusa parere a celorlalti, ignorind parerea reala sau distorsionind-o.

Factorii de intretinere a fobiei sociale (dupa Clark si Wells-1995)

  1. Autoevaluare negativa nerealista”toti ma considera neinteresant, sunt plictisitor, daca ceilalti nu ma apreciaza-atunci ma detesta…etc. (in cazul sociofobiei cyber-compensate – primesc putine like-uri, sau in cazul sociofobiei clasice- am parte de putine feedback-uri pozitive in interactiunile fata in fata)

  2. Distorsiuni cauza-efect, supozitii, omisiuni, generalizari”daca imi exteriorizez emotiile, ceilalti vor crede ca sunt slab, prea sensibil, ridicol”..etc. – (in cazul sociofobiei cyber-compensate -emotiile exprimate pe facebook sau alte platforme media sunt aproximate favorabil / iar in cazul sociofobiei compensatorii Oz acestea sunt aproximate defavorabil, precesul feedback-ului reducindu-se in fond la autoatribuiri de emotii)

  3. Reguli absurde legate de propria persoana:

    Trebuie sa ma descurc in orice situatie, Trebuie cu orice pret sa fiu tare, Niciodata nu trebuie sa par emotionat, timid..”.etc.

Sociofobia – o tulburare emotionala care „te zideste” ?

Spre deosebire de restul fricilor nejustificate, ce implica distantarea dintre mine si obiectele de care am invatat sa ma tem, intelegerea fobiei sociale presupune o atentie aparte la detaliile ei fenomenologice, intrucit ma separa de ceilalti, instrainindu-ma, izolindu-ma, mentinindu-mi o imagine iconica, neactualizata, despre ceea ce s-ar putea afla in afara zidurilor de aparare, pe care tot eu, dintr-o nejustificata teama de confruntare a prezentului, le ridic de jur imprejurul meu.
Parcursul asimilarii departelui in aproapele meu poate fi considerat, in aceste conditii de separare precauta, un prilej de vulnerabilizare gratuit, numai bun de evitat. Dialogul interior este exersat cu vocea unui sofist incurcat in propriile sale iluzii despre realitate, care sunt luate drept adevar imuabil pentru a fi astfel justificata „zidirea” experientei personale in situatia fobogena, prin evitarea sau blocarea manifestarii ei; cu urechea lipita de zidul care il apara pe dincoace de dincolo, sunetele ajung deformat si par din ce in ce mai amenintatoare…„Oamenii sunt dusmanosi, rai si critici si in mod sigur ma voi face de ras, imi voi strica imaginea si echilibrul- la ce bun sa ma pun in situatia asta stressanta si dezamagitoare, daca stiu ca nu ii pot face fata, ca ma voi bloca, fastaci, incurca sau ma voi comporta penibil? Voi fi sub orice asteptare…”. Acest fel de zidire personala „in propriul imago despre sine” prin blocarea defensiva a confruntarii directe cu experienta de care ma tem si a atentiei pentru feedback-urile autentice – este grefat psihologic unui mit estetic disfunctional, anticrestin ca mesaj, asimilat insa dogmatic si didacticist unui estetism al crestinatatii: „pentru a dura, orice constructie trebuie sa aiba zidita in temelii o fiinta”. Balada populara Monastirea Argesului valorifica sugestiv acest mit, constituindu-se in fond intr-o alegorie a insinuarii si conservarii fricii de confruntare prin evitare si mentinerea unui set de credinte disfunctionale, substituit credintei religioase; perceperea egoului social intr-o forma cristalizata, inatacabila, si mentinerea lui in acest fel, „de cladire durabila”, duce la scindarea si izolarea sinelui precum si la stoparea evolutiei sale- in favoarea unei bune perceptii sociale a egoului, conducind in final la zidirea fiintei in afara esentialului oferit de sinele sau prin experientierea directa a lumii exterioare, in propria sa proiectie a unei imagini sociale mumificata caricaturist, care ii devine astfel un mormint durabil si inspaimintator, o pestera. Evit situatiile de competitie sau evaluare, detest sa ma intilnesc cu oameni noi sau sa vorbesc in public, e un calvar sa imi exprim propriile pareri asupra unui subiect de teama respingerii si a unui posibil dispret ce ia in scenariul meu despre „socializare” proportiile unui cataclism. Fug de oprobriul ce pare sa se ascunda in spatele celor mai polisemantice grimase ale celorlalti, sunt ingrozit de eventualitatea etichetarilor negative si de atitudinile fata de care nu am invatat sa ma apar, ori pe care le cred mai importante decit sunt, pe care nu stiu cum sa le confrunt, carora am tendinta sa le accept adecvarea la propria persoana doar pentru ca par evidente, sau pentru ca vin din partea unei persoane pe care o venerez.
Cum sunt afectate relatiile sociale ale sociofobicului?
Relatiile sociale ale persoanei cu sociofobie sunt cel mai adesea polarizate emotional in jurul fricii de devalorizare sociala declansata de contactul cu semenii valorizatori. Frica anticipatorie devine atit de intensa si obsedanta incit culmineaza cu autodevalorizarea in cadrul unui scenariu catastrofal imaginar, ritual de intretinere si invatare al sociofobiei ce are in centrul sau mitul sacrificarii de sine in scopul valorizarilor sociale; cel care se teme ca s-ar putea face de ris isi asuma ca foarte probabila situatia in care se face de ris si isi autoatribuie aprecieri negative cu rol egodistonic, interpretind simultan, intr-o disociere criticista, atit rolul judecatorului cit si rolul judecatului. Autodevalorizarea ca proces se petrece de cele mai multe ori inconstient, si are functia de diminuare a tensiunii emotionale produse de discrepanta dintre sinele hiperbolizat si ego-ul social devalorizat, imaginate in situatia generatoare de teama. 
                Debalansarea si izolarea locusului de control al valorizarii personale dinspre interior spre exterior, dinspre un sine edificat in convingeri morale si valori personale, cu rol egosintonic si negentropic, catre un ego social valorizat aleator si hartuit de expunerea la etica mediocra a sacrificarii autoagresive a sinelui, deplasarea dinspre constientizarea argumentata a propriei valori-echilibrata si de ceilalti, spre constiinta valorii personale exclusiv prin ceilalti, dinspre ceea ce stiu despre mine prin autoanaliza spre ce stiu despre mine mai ales din oglinzi, dinspre autovalorizarea prin raportare la etalonul moral-axiologic spre autovalorizarea prin altii, atrage dupa sine si teama pierderii imagini de sine pe care mi-o ofera ceilalti. In esenta egolatria prin ceilalti, histrionismul post-consumerist promovat de arta post-kitch si media online, precum si o restratificare a imaginalului ca modalitate dominanta de reprezentare si socializare a persoanei- reprezinta factorii de intretinere si modelatori ai acestei debalansari a locusului de control al valorizarii personale. Alter-ego-ul devine inspaimintator prin posibilitatea lui de a distruge o imagine de sine hiperbolizata sau cristalizata fotografic intr-un deziderat al devenirii personale; expunerea catre social inplica o „decristalizare” personala perceputa ca disconfort si critica a intregului edificiu al personalitatii. In aceasta situatie atit evitarea situatiei fobogene cit si hiperreactiile amprenteaza emotional sociofobicul, acesta cautind compensator o sustinere a conduitelor de evitare in argumentari existentialist-atee de tip sartrian, sau in abordari personale neconforme cu o corectă argumentare de tip posibilitate-realitate.
Astfel, cunoscuta afirmatie „Iadul sunt ceilalti” devine pentru persoana cu socio-fobie o sentinta autoimplinita, o tragica renuntare la interogarea axio-gogica a propriei constiinte si o fuga de sine, prin fixarea atentiei asupra egou-lui social generata de nedreapta delegare spre ceilalti a rolului de judecator persoanal absolut.
Egoul meu fragilizat de un eveniment traumatic, prin neexpunerea catre sine a imaginii deformate social, ramine cu sensibilitati la critica, blocheaza in trecut relatiile socieale existente si nu mai permite reimprospatarea – actualizarea imaginii sociale percepute. O ratacire printre reflexiile distorsionate ale egoului – surprinse la un moment dat al vietii, devine un demers cu atit mai inspaimintator cu cit expunerea catre ceilalti si confruntarea prin discernamint a reflexiilor personale este mai aminata. In fond, egoismul – ca act idolatru, reprezinta tocmai admirarea si conservarea unui ego caduc, zidirea Ane-i sau anima intre zidurile ego-ului.

Barbatii vor sex iar femeile dragoste?

Cineva mi-a adresat aceasta intrebare-sentinta, un soi de comoda explicatie a motivatiei comportamentului sexual a partenerilor unui cuplu. Departe de a provoca interogatii existentiale pentru aceia care au iesit cu succes din pubertate – ci mai degraba evocind un mod de popularizare stiintist-jurnalistica a unor teme legate de sexualitate si relatii de cuplu, intrebarea suscita interes eventual pentru cele citeva speculatii (omisiuni si distorsiuni) pe care le lanseaza curajos.

Pe un ton cel putin la fel de glumet putem presupune in consecinta ca nici un barbat nu insala daca vrea femei doar pentru sex, pe cind femeile insala, pentru ca ele fac dragoste. Sau ca Ion o iubeste pe Maria pentru ca Maria are penis si Ion nu e barbat.

Afirmatia ca barbatii vor sex iar femeile dragoste este invalida atit psihologic cit si logic, prin lipsa de atentie si adecvare la realitate si nu ar putea fi luata in serios decit cel mult ca „argument al batului”, mod de argumentare specific multor ideologii, inclusiv celor sexiste.

Sex sau dragoste – o falsa dilema

Genul si identitatea psiho-sexuala nu conditioneaza prezenta sau absenta dragostei. Dragostea este un sentiment complex, cultivat, un efect al educatiei. Te poti indragosti bine mersi si fara sex, citind o carte sau mergind la un concert!

Constatarea ca barbatii au un libidou mai ridicat si ca sunt mai activi sexual este de bun simt si este intens explicata prin argumente ce tin de diferentele anatomice si neuro-psihologice ale sexelor. Din pacate insa argumentarea neuro-psihologica, (anume ca barbatii au niveluri mai crescute de testosteron, hormon a carui prezenta genereaza in perioada perinatala sexualizarea nervoasa hipotalamo-hipofizara, prin inhibarea functiei ciclice secretorii de LH si FSH) – este strecurata ca argument de normalizare a infidelitatii barbatilor fata de partenerele de cuplu – in dezbaterile publice sau articolele „de specialitate” ale caror teme surprind nevrozele vietii de cuplu. Ori nu este nici necesar si nici suficient sa fii barbat pentru a fi infidel in cuplu. Argumentul ca datorita testosteronului barbatii ar fi mai infideli decit femeile este din start eronat, testosteronul fiind in cazul organismului uman cel mult un factor favorizant nu unul declansator al acestui tip de conduita. Infidelitatea este o conduita sexuala invatata, nu innascuta.

Nivelul de testosteron ridicat nu explica tendinta spre infidelitate a partenerului

Dealtfel revenind la neuro-psihologie, este cunoscut faptul ca centrii hipotalamici care elibereaza gonadotropi sunt diferiti de centrii motivatiei sexuale, iar felul in care acestia se suprapun partial este un proces modelabil prin informatiile despre sex si sexualitate pe care le primim in familie, la scoala, si alte contexte sociale. Prin educatia primita pina la 13-14 ani si apoi prin autoeducatie, nevoia bazala de atasament este fi cizelata si reorientata de persoanele semnificative din jurul nostru, capatind eventual valoarea dragostei manifesta fata de un partener de sex opus. Odata cu primele experiente sexuale, atasamentul diadei sexuale are toate sansele sa devina dragoste impartasita daca partenerii se percep ca fiind compatibili si le da Dumnezeu timp sa se bucure unul de altul. O argumentare mult mai plauzibila sociologic pentru care femeile sunt mai stabile in cuplu si urmaresc mai degraba satisfacerea nevoii de atasament in cadrul unui cuplu sexual are la baza argumentele educatiei. In momentul de fata, constat ca pe strada mea, femeile sunt pur si simplu mai educate decit barbatii, acestea avind acces direct la experimentarea acestei submodalitati a atasamentului, modelabila cultural si numita simplu dragoste.

De ce vor femeile si dragoste, nu doar sex?

Motivele sunt numeroase si specific-subiective. Fara a generaliza, femeile sunt justificate sa isi doreasca satisfacerea nevoii de dragoste in cuplu mai pregnant decit barbatii (prin prisma statutului de mama care este conditionat de virsta femeile se organizeaza mai bine si aleg mai avizat ce tip de parteneriat isi doresc sa experimenteze),  si in acest scop aloca timp si isi dezvolta abilitati de introspectie, autoanaliza si analiza relationala mai evoluate decit barbatii care sunt mai preocupati de dobindirea unui statut, fara totusi ca nevoia lor de dragoste sa excluda nevoia de sex; libidoul nu este conditionat exclusiv hormonal iar pofta de sex este stimulata si consumata cel mai simplu in relatia cu un partener stabil.

Barbatii sunt cel putin la fel de capabili si orientati spre dragoste ca si femeile, insa momentele de (auto)constientizare-exprimare-recunoastere a emotiilor complexe ale partenerului sunt adesea temporizate si traite asincron, ceea ce confera complementaritate partenerilor ce iubesc provocarile si favorizeaza armonizarea, sau dimpotriva, genereaza nevroza de cuplu si separare celor care nu gasesc resurse de armonizare. Perceptia corecta despre partener si intentiile sale devine astfel un vector important in transformarea unei relatii de cuplu. Cei care convin sa fie „sex-budies si atit” devin adesea cei mai buni prieteni si ajung uneori sa se iubeasca, pentru ca initiaza relatia cu afirmarea onesta a unui acord al perceptiilor despre relatie si isi inhiba astfel expectantele nerealiste, favorizind pentru perioada convenita acordul, pe cind cei care mentin o atitudine agnostica asupra relatiei favorizeaza dezacordul si expectantele nerealiste, prin necunoasterea intentiilor si viziunii despre relatia a partenerului; cuplurile agnostice se expun cel mai adesea dezamagirilor de tipul „…el mi-o tragea iar eu credeam ca ma iubeste ”.

Relatia sexuala cu un partener-obiect este un costisitor loisir pentru aceia dintre noi care suntem „educati” sa privim femeile sau barbatii de linga noi ca pe niste obiecte, utilitarist. Pe cind cei care isi aleg si inteleg partenerii ca pe subiectul relatiei de cuplu, si isi acorda timp cunoasterii, dezvoltarii personale si sincronizarii emotionale si comportamentale, au cel mai adesea parte de satisfacerea nevoilor de sex si dragoste intr-un cuplu ce devine astfel dinamizat si valorizat prin asumarea unor sensuri comune (evident in contextele politice si societatile interesate sa favorizeze stabilitatea cuplului).

Daca te stii de abia la inceputul unei relatii, te invit cu partenerul/a la psiholog, in Constanta, pentru citeva ore de dezvoltare personala in cuplu; desfasurate in cadrul cabinetului Individual Eduard Rosentzveig, aceste sedinte te vor ajuta sa iti cunosti mai bine partenerul si sa va descoperiti mai informat directia.

Mami, eu am fost vreodata copil?

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Videochat şi impotenţă – din păţaniile unui dependent de pornografie

Astăzi ţi-ai propus să suni la psiholog; îmi soliciţi o programare pentru prietena ta din Constanţa, despre care crezi că este frigidă. Eşti entuziast şi convins că ai dreptate, de vreme ce îmi ceri să îţi iau de pe umeri cocoaşa responsabilităţii. Te întreb în ce fel este o problemă pentru tine problema ei, de ce îmi ceri tu ajutorul în locul său, şi de ce crezi că este frigidă? Îmi spui cu un aer important-iritat că e mult de povestit; viaţa voastră de cuplu nu mai are sens fără sex, iar voi de-abia dacă vă mai atingeţi. Te rog să îmi descrii o situaţie obişnuită în care tu vrei să faci dragoste.

Ea te aşteaptă cuminte în aceeaşi poziţie în care ai lăsat-o, nu comentează dacă o bruschezi, are aceeaşi expresie fals-binevoitoare, te priveşte supusă- deşi îi aminteşti de rîmele pentru pescuit evadate pe gresia băii, înaintea “marii partide”. Ştie ce vrei şi pare să îţi ghicească jucăuş ridurile, dozînd şi alternând poziţii astfel încît să iţi dea răgazul să te exciţi în faţa monitorului. O trezeşti ori de cîte ori ai chef, timpul nu e o problemă dacă înseamnă doar bani, nu vă abate nimic de la aceasta masturbare-în-doi care vă redefineşte singurătatea atît de sociabil.

Parcă ai vrea să o vezi mereu în altă poziţie, ştii pe de rost arcuirile de care ai nevoie. Te simţi mascul, ai avut-o şi pe-asta. Propriul plictis e spaima ta cea mai mare, pentru că devii erect din ce în ce mai anevoie şi trebuie să schimbi abordarea, tematica, fanteziile. Asigurator, îi comanzi compulsiv să îşi întindă mai pasional pielea coapselor, anatomia celor 22 de mega-pixeli te stimulează să flămînzeşti de “mai mult”-ul ce goleşte de erotism orice formă, are un pierce perlat şi prea mult gel exact lîngă buburuză, te-a excitat dintotdeauna cochetăria feminină… E kinki, ajungi să nu te mai înţelegi, cum de o doreai atît de mult cu doar două minute în urmă? E previzibilă orice dezbrăcare, nu pricepi de ce i s-a erodat farmecul de femeie, odată cu expunerea pe monitor a tuturor mucoaselor de care este ea în stare la cei 19 ani fentaţi sub fard.

Distanţa creează penrtu voi noi emoţii, virtualizînd atingerea şi descotorosindu-vă de vinovăţii; sticla dintre voi vă fereşte de orice urmă de umanitate. Nu-ţi cere nici măcar să îi spui numele real, chiar ajungi să te înfurii că nu are nevoie să-i explici ce simţi sau gîndeşti, de vreme ce, după ce îţi baţi civilizat joc de ea comandîndu-i ce şi unde să-şi introducă, îţi multumeşte şi flutură mîna ca atunci cînd, pe podium, îşi primea medalia olimpică la sol. Şi acum, ca şi atunci prietena ta virtuală e pregătită pentru un nou aparat, pentru o nouă solicitare. Te întrebi ce beneficii îţi oferă dependenţa pe care ţi-e teamă s-o admiţi; cufundîndu-te în tinereţea şi frumuseţea acestor femei, doar decăderea lor, îmi zici, la care consimţi, te face să te simti mindru că totuşi nu tu eşti degradatul, în definitiv ele sunt panaramele.

Mărturiseşti cu amăraciunea unui învins că vrei să te laşi de porno şi nu poţi, pentru că te excită din ce în ce mai greu, şi eşti mereu în căutare de senzaţii şi mai tari; te simţi un neo-bergsonian care masturbează realitatea pînă îi surprinde reducţionist esenţialul, te seduce ideea că întreţii un loc de muncă, anesteziindu-ţi bunul simţ şi stimulînd cu bani lascivitatea. Dezinhibîndu-te dai bice poneiului roz; îţi spui că investeşti în bunăstarea unei femei, în timp ce stergi de stropi Time and Free Will pe care, îmi spui, te chinui să o citeşti de 4 luni.

Te întreb dacă reuşeşti să te abţii de la acest preludiu în faţa calculatorului. Reuşeşti cu greu o săptămînă. Reşutele le consideri normale în viciul tău, vrei mereu o alta şi parcă nici o apariţie nouă nu te mai mulţumeşte. Ţi se păreau frumoase toate si de fapt sunt fumate. Te simţi contradictoriu, dar ai nevoie de videochat ca să te exciţi suficient pentru a face dragoste cu prietena ta reală.

Tresari nemulţumit şi te simţi ca un hoţ cînd ea te surprinde cu mîna în pijamaua ei; ai trezit-o şi dormea profund. Se supără că o iei aşa brusc din somn, abia dacă a avut timp să ştie că nu e un coşmar, ci realitate. Te respinge şi se retrage somnoros, mormăind nedesluşit şi protestînd că o doare păsărica; îţi retragi mîna, ai în sfîrşit o erecţie lîngă ea şi refuzîndu-te …te simţi castrat, umilit. Tu ai chef, şi ea doarme tocmai atunci. Te enervează că nu-ţi execută comenzile, cum face Katy, videochatista. Iubita ta are o problemă, şi te cam înfurie ideea că ar putea fi frigidă. De ce tocmai ţie, de ce tocmai cu ea? O vei trimite la psiholog. În plus tu eşti bărbatul, te simţi îndreptăţit să îi spui ce să facă atunci cînd ai tu chef iar dacă se schimbă poziţiile te simţi dominat şi te pierzi, aşa ceva nu se întîmplă niciodată cu chatistele. Un lucru ţi-e clar; eşti stăpîn pe situaţie doar din rolul regizorului, ea fără tine este doar un ghemuici care îţi poartă tricoul de pe vremea cînd mai făceaţi dragoste. Eşti frustrat atunci cînd nu stă ascultătoare aşa cum o pui tu, şi asta te face să o doreşti şi mai mult în scenariile tale erotice; faptul că nu intră în rolul actorului porno supus, te face să te îndoieşti de apartenenta ei la arhetipul românesc al femeii de călărit şi nu mai înţelegi nimic! Doar ţi-ai luat o femeie care adora să facă dragoste!

În aceste situaţii te întorci la calculator, hotărît să îţi continui viaţa sexuală. Acolo te asteaptă Jojo, o mulatră gata de acţiune. Jojo e fericită să o atingi; te îndeamnă să o faci, în timp ce îşi atinge singură fesele, sînii, şi te aşteaptă să introduci pinul. În faţa vibratorului său se simte în siguranţă. Acasă o aşteaptă Vasea, care o bate la două zile, preventiv, înainte să îi ceară bani pentru păcănele. Jojo are un zimbet incomplet…vorbeste cu accent, dar pe tine nu te intereseaza decit că te simţi iar viril. La sfîrşit nu mai ştii ce să îi ceri, ai vrea să ai un orgasm mai lung. Conştiinta ta a devenit un apendice care atîrnă din ce în ce mai apatic, între două videochaturi.

Te revoltă ideea că ai fi într-atît de grav dependent de femeile astea, încît să fi ajuns deja să juri că pornografia te lasă rece şi că te poţi controla de fapt. Pui dependenţa ta de porno pe seama frigidităţii ipotetice a prietenei tale; dacă ea nu ar fi aşa…analogică, tu nu ai fi un digi-onanist.

Ascultîndu-te observ că pornofilia ta îţi generează impotenţa şi un stil regizoral de “a face dragoste” cu partenera reală, ritual sexual cu care ea nu e foarte fericită, şi ca atare te respinge. Dacă nu vrea să facă sex cu regizorul e însă foarte probabil să vrea să facă dragoste cu iubitul ei. Problema e la tine, pentru că se pare că tu te exciţi greu în afara scenariilor erotice cu care te-au obişnuit filmele porno şi videochatistele. Iubita ta nu mai este un stimul suficient. Ia-o de mînă, şi veniti împreună la psiholog. Tu în mod special, iar dacă admiţi faptul că eşti porno-dependent eşti cu un pas mai aproape de vindecare.