Despărțirea de cineva este rareori sincronă cu detașarea emoțională. Acceptarea separării fizice nu coincide însă cu acceptarea sentimentului de pierdere a celuilalt, deși confruntarea acestuia este o etapă inevitabilă în doliu, și cel mai adesea se instalează ulterior despărțirii de facto a partenerilor.
Desigur, mă gîndesc și la excepții. Am întîlnit în cabinet soți care și-au amînat 2 ani divorțul despre care vorbeau cu o hotărîre de neclintit în fiecare ședință, ca despre o soluție inexorabilă dar într-un fel providențială și eliberatoare, pentru a-și continua mai apoi acasă interminabilele dispute pentru putere. Certurile izbucneau în special seara, iar diminețile îi prindeau mai încercănați de cîte o dispută inutilă. Atît stilurile de atașament cît și psihobiografia marcată de abuzuri îi ținea uniți în ringul marital, unde accesele de demonstrativitate ale unuia și iluzia vindecării de trecut prin mobilizări solemne ale altuia le adînceau acestora angoasele pe care și le doreau în fond rezolvate.
Contradicția dintre vorbe și fapte mă surprindea însă doar pe mine, pentru că rolul în care fusesem fără voia mea pus, neverbalizat de cei doi în debutul terapiei de cuplu, era unul mai degrabă de însoțitor prin “Valea plîngerii”, nicidecum de psihoterapeut care ar dezamorsa nevroze reactive, după cum reieșea din așteptările verbalizate.
Este o observație banală că beneficiul dorit în secret și cel declarat în debutul psihoterapiei sunt adesea necoincidente, dar și în acest caz contrastul surprinde tipul de conflict psihologic la care puteam să mă aștept. Intenția nemărturisită de la bun început a partenerilor era de a găsi prin psihoterapie…o cale facilă de detașare emoțională, un analgezic pentru suferința divorțului, vreun truc menit să ușureze acomodarea la sentimentul de pierdere irecuperabilă.
Astfel de cazuri se întîlnesc frecvent; cupluri care au rămas într-un contact toxic ani de zile după pronunțarea divorțului, sau parteneri care nu sunt pregătiți să treacă prin doliu de frica unei suferințe care i-ar consuma, expunîndu-se astfel unor suferințe mult mai intense și prelungite. Adesea, detașarea emoțională este conceptualizată ca “mortem amoris”. Iubirea pînă la capăt a partenerului este o axiomă existențială imanentă cununiei și o datorie morală (interpretare ce nu se constituie nici ca truism dar nici nu este vreo condiție necesară). Ca atare unii parteneri încep o adevărată luptă de rezistență împotriva distanțării emoționale față de partenerul de care au decis să se despartă; detașarea este tradusă ca un simptom al decăderii morale și sociale, o abdicare de la o datorie sacră, asumată.
Astfel, fie că nevrozele din relație sunt alimentate de tensiuni noi ce se adaugă disensiunilor vechi prin sumbre diferende de dormitor, fie că după divorț partenerii își continuă relația toxică de la distanță, dezvoltînd nevroze obsesionale și prezervînd astfel mecanismele dependenței, în ambele situații, tot ceea ce rămîne de împărțit le întreține acestora nevoia de clarificare, de restabilire a puterii, de consolare, oferindu-le actanților iluzia unui posibil moment al instaurării parteneriatului ideal.
Unii aleg inconștient să sufere, prelungind nevroza în doi. Certitudinea catastrofică a despărțirii se convertește într-un risc tolerabil odată cu instalarea desensibilizării la suferință. Dar acest lucru devine posibil doar prin trăirea împărtășită a suferinței. Detașarea emoțională devine aici o necesitate de igienă psihică, a cărei amînare neputincioasă e contemplată adesea de la adăpostul inocenței sau a negării; cel puțin unul dintre cei doi mai iubește încă, iar copiii, fidelitatea financiară și proprietățile devin pretexte pentru amînarea separării de facto.
Alteori sacrificiul personal și compromisurile emoționale neechitabile ale unuia dintre parteneri creează premiza unor mesianice restaurări morale, irealizabile însă și niciodată solicitabile, de vreme ce niciodată eroismul sacrificiului din iubire nu poate fi solicitat, fără să fie anulat astfel rolul de erou salvator al celui care jertfește de la sine ceva pentru partener. Această constatare a distopiei l-ar sili pe eroul interesat să își asume interesul, misiunea de adult pragmatic, ar determina căderea din arhetip în profanul iubirilor interesate, contradicție ce anulează astfel orice merit personal în accesarea virtuții.
Pe scurt, un factor de evitare a confruntării sentimentului de pierdere și deci de menținere și întreținere a suferinței în travaliul de doliu este constatarea că însăși alunecarea necontrolată în suferință menține o ultimă dar prețioasă legătură emoțională cu subiectul nevrozei. Aceasta conferă suferindului un sentiment al autenticității și un statut; de victimă, de îndurerat, de persoană expusă traumei scindării. Singură suferința mai este astfel ceva ce se mai poate simți încă, sau se mai poate trăi alături de cineva, iar suferindul nu își dorește neapărat să scape de ea, cel puțin nu la nivel profund, atît timp cît aceasta oferă beneficii. Suferința în doi, în cazul cuplurilor toxice sau ante finem, ori cea trăită în doliul după cineva care a plecat – produce nevroze de transfer, un fel de “ lungește-mi boala ca să mențin contactul ” parțial toxice, parțial benefice.
Dar suferința unei despărțiri este prelungită adesea și de iluzia unei vinovății exclusive; pentru cei rămași durerea pierderii este mai mare și aceasta se hrănește și din autoculpabilizare. Suferința pierderii devine o pedeapsă autoîntreținută și administrată pentru un eșec exclusiv, care de fapt aparține și celui plecat, și, prin cognițiile centrale din timpul ruminațiilor – un eșec exclusivist. Cel plecat nu mai poate nici contracara, nici confirma felul în care cel rămas își justifică acuzele, prin urmare situațiile neclare sau nediscutate potențează regretele și autoculpabilizarea. Necomunicate la timpul lor, resentimentele generează și întrețin iluzia eșecului, a ratării unor posibile soluționări, accentuînd culpa.
Îmi avertizez pacienții care traversează un divorț sau o despărțire că detașarea emoțională este un proces lent ce are loc în straturi, și uneori, atunci cînd se autoobservă și constată că temperatura emoțională scade, ar putea trăi stări de neliniște; sentimentul de alienare a eului investit se amplifică. Este ceea ce se întîmplă atunci cînd te distanțezi în timp de evenimentele de viață semnificative trăite alături de cel plecat. Dar o privire de la distanță poate genera înțelesuri și semnificații noi și permite acceptării să se instaleze, anunțînd finalizarea doliului ți ancorarea într-un prezent egosintonic.
Altminteri devine posibilă conservarea unor proiecții de investire ce conduc înspre reiterarea mai accentuată a sentimentului de pierdere, suferința astfel asociată golului resimțit devine mai semnificativă decît ar fi fost inițial, favorizînd autodevalorizarea, autoculpabilizarea și prin aceasta menținerea unui atașament anxios/fuzional, a nevrozelor de doliu dar și a celor obsesive, fapt ce transformă despărțirea într-una care nu se mai termină.
psiholog Eduard Rosentzveig
Constanta, 4. 02.2022