Un tinar a auzit de la altii ca duhovnicul sau este un usuratic, nesimtit, mincinos, afacerist, betiv, si ca are mai multe vicii decit calitati, povatuind oamenii pe cai gresite, ratacindu-i in loc sa ii ajute sa afle cararea dreapta si ingusta.

Duhovnicul sau era un preot pe care il stia demult, si pe care chiar el si l-a ales pentru calitatile sale de om bun, considerindu-l cel mai de incredere prieten. Ii putea spune adesea ce are pe suflet, ca si cind ar fi stat de vorba cu Dumnezeu, si drept raspuns, pentru ca si-l facea martor al pocaintei sale sincere, primea dezlegarea de pacate si Sfinta Impartasanie.

Nu il mai vazuse pe preot de citeva luni, dar nici nu voia sa il vada asa; ii era teama sa nu fie cumva  adevarate spusele celorlalti, ca se smintise intr-atit de mult. Lunile au devenit ani, indoielile pe care contradictoriul le provoaca s-au accentuat, transformindu-se intr-un mod de a gindi agnozic si intr-un stil de viata apatic si sters; nici pe la biserica nu s-a mai dus, vazind in tot mai multi preoti pe prietenul sau decazut. Daca ar fi auzit macar o veste buna, ceva care sa-i aminteasca de avantajele acelei prietenii, poate s-ar fi gindit sa-l mai viziteze. Dar nu! Gura lumii sloboda ii dadea numai vesti rele.

Cum viata sa nu seamana cu un basm, tinarul a decis sa isi inlocuiasca duhovnicul cu un mentor. Si-a ales o personalitate pe care o admira toata lumea pentru virtutile sale si pentru succesul sau profesional, despre care toti spuneau ca este un etalon al profesiei si un exemplu pentru oricine. I-a devenit chiar student, in incercarea de a se apropia mai mult de omul din spatele statutului, cautind intelepciunea, harul, spiritul glumet si viu, deschiderea spre viata si increderea in umanitate, pe care le gasise cindva. Atent la detalii, tinarul a gasit la mentorul sau doar o imagine minutios prefabricata si un om obsedat de personalitatea lui, foarte sensibil la ceea ce pare a fi pentru ceilalti, mai putin la ceea ce este in fond, astfel incit vocatia unui idol talentat, generos, intelept, profesionist se  transforma rapid in dezamagirea demascarii unui prapadit; un om increzut, orgolios, curvar, betiv, razbunator, egomaniac, care deprinsese arta predatului, dar nu arta aplicarii invataturiilor sale.

Dezamagit si darimat, tinarul isi spuse in sinea lui, ca si cind s-ar fi trezit dintr-o anestezie in mijlocul traficului:

“Asa-ti trebuie! Daca ii lasi pe ceilalti sa fie ochii si urechile tale, inima si mintea ta! Te inseli si ratacesti mai mult decit daca tu insuti ai vedea si auzi, gindi si simti! Urechea plecata prietenii ti-i taie!”

Isi puse cap la cap gindurile, realizind ca emotiile de teama, groaza, frica de decadere, il defineau de fapt dintotdeauna, fiind proiectate spre prietenul sau printr-un mod gresit de a pune problema; se identifica atit de mult cu prietenul sau incit nu dorea decit sa ii semene cit mai bine.

Desi trecusera ani destui, tinarul isi regasi duhovnicul asteptindu-l, ca de obicei, cu bucuria sincera a fiecarei intrevederi, in biserica mica, de lemn. Era asa cum si-l amintea, dar incaruntise: cuviincios, infrinat, darnic, curat la minte si bun la suflet, intelept, echilibrat, ce-i drept cam stringator-dar nu numai pentru sine, si mai ales taios de sincer. Duhovnicul nu pe el se cauta in prietenia lor de suflet, ci il reflecta pe tinar, cel care venise sa-i ceara ajutor, ajutindu-l sa isi gaseasca linistea sufleteasca si sa se impace cu Dumnezeu.

Tinarul acesta a venit la cabinetul psihologic, trimis de duhovnic, dorind sa fie ajutat sa se impace si cu sine.