In loc sa trag obloanele, am schimbat sabloanele!

Experienta unei bucurii o vad structurata ca o cetate medievala, in jurul careia s-a construit in timp o cetate mai noua.

Cetatea de Sus, mai veche, este inconjurata de ziduri puternice, dincolo de care se inghesuie batrinele case, biserici si turnuri de aparare, ulite intortocheate si arcade in stil neogotic venetian. Cu cit este mai timpurie cetatea, cu atit mai de pret este nevoia de a o conserva, amintirea ei.

Cetatea de Jos, mai noua, se afla dincoace de ziduri, dar are si ea farmec; strazi mai aerisite, piete mai mari, este actualizata si corespunzatoare nevoilor mele prezente. Noutatile ivite la tot pasul, suflul nou nu conteneste sa ma faca sa inteleg de ce sunt fericit eu aici si acum, cel care gindesc, simt, actionez si exist in acest moment in afara sabloanelor.

Daca as locui doar intre zidurile vechii cetati as continua sa imi locuiesc trecutul, ba chiar as imprumuta istoria altuia, as invata sa ma confund cu el, inventind astfel un anestezic pentru trecerea implacabila a vietii pe linga mine. Asta pina intr-o zi, cind m-as aseza in fata unei oglinzi si as observa o figura instrainata de sine, ce nu mai poate evita cu nici un chip prezentul. As realiza, poate, ca am trait atita vreme in trecut, desi corpul meu continua sa existe in prezent, disociere care mi-ar oferi confruntarea cu ce am pierdut in tot acest timp, cu ce as fi putut trai si deveni, cu nevoile mele actuale. Sau as vedea ca am nevoie sa imi asum libertatea facind chiar si alegeri gresite, sa infrunt singuratatea, sa imi ofer un sens, sa imi calmez anxietatea mortii, sa accept ca trei idei pure ale intelectului, ca trei magi vestitori, imi aduc daruri la nastere, si acestea ma ajuta sa actionez moral: Dumnezeu, Libertatea si Nemurirea.

Colorata ca un rozariu, aceasta Triada ma ajuta sa accept ca orice sfirsit nu e al meu, ci al sabloanelor prin care filtrez lumea. Orice moarte as anticipa si trai – aceea a vreunei intimplari fericite, a lumii sau chiar a vietii mele, aceasta Triada ma va insoti sub forma setei de infinit, a nevoii de explorare si a necesitatii unei misiuni personale.

Dureroasa confruntare! Ea ma face sa ies dintre zidurile sigure, sa plec de sub arcadele turnurilor de aparare, sa las in urma saltimbancii, truverii cheflii, nebunii frumosi, cavalerii tristi si caii lor inveliti in zale ruginii; ma simt coplesit si nevoit sa abandonez durerile si fricile in piateta medievala a cetatii, legate strins de un stilp al infamiei, atit de familiar, sa parasesc baritonalele voci critice, sa o urmez pe cea mai firava, a iubirii. Iesind dintre zidurile vechilor experiente, dintre sabloanele labirintice ale gindurilor mele automate si dezadaptative, in Cetatea de Jos a prezentului imi regasesc prietenii imbracati in blugi, si, mai presus, un nou mod de a ma intelege si iubi, luindu-mi de mina nevoile de acum. Renunt la sabloane, le schimb cu filtre mai adecvate, si astfel ma simt mai bine pe mine insumi, ma accept, ancorindu-ma autentic in prezentul personal, traiesc mai implicat in Cetatea unei realitatii subiective, dar actualizate. Doar astfel ma pot bucura de viata mea unica, de realitatea fericirilor, doar astfel ma pot contine mai bine. Pentru aceasta insa, am iesit din Cetatea de Sus, cea a copilariei si experientelor trecute, m-au petrecut pina la poarta iar eu le-am prefacut in experiente subiective actualizate, in Cetatea de Jos, a experientelor noi.

Azi ma simt fericit, pentru ca, in loc sa trag obloanele, mi-am schimbat sabloanele.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Fobiile sociale

1. Ce este fobia sociala?

Inscriindu-se in conceptul mai larg de fobie – definit ca “teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata sau anulata, chiar daca persoana in cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala” (Dictionar de Psihologie, coordonator Ursula Schiopu-Ed. Babel, Bucuresti, 1997, p.297), sociofobia este o tulburare de tip anxios, manifestata ca teama nejustificata de a anticipa si initia, de a parcurge si intretine situatii si raporturi interpersonale concrete, intr-un cadru social definit.

In DSM IV fobia sociala este enuntata ca “teama puternica si persistenta de situatii sociale care presupun realizarea unor performante si in care persoana se poate simti stinjenita”.

2. Diagnostic

Spre deosebire de multe alte fobii, fobia sociala se remarca prin dificultatea descoperirii si incadrarii sale diagnostice. Odata identificata psihodiagonostic, verificarea existentei unei fobii sociale se realizeaza prin expunerea la stimulul fobogen, in imaginar sau intr-un mediu virtual controlat (simulator), ori daca este posibil direct in vivo – aceast fapt conducind la aparitia imediata a unei puternice anxietati specifice, asociata stimulului fobogen.

3.Cauze si mecanisme psihologice specifice

Conform teoriilor behavioriste – fobiile sunt conduite dezadaptative invatate; in schimb, psihanaliza freudiana sustine ca fobiile sunt forme de manifestare ale isteriei.

In mod obisnuit fobiile sociale sunt asimilate traumelor si conflictelor originate in copilarie; teama de a fi respins conduce spre evitarea situatiilor in care ar putea aparea pericolul de a fi judecat, criticat, batjocorit, evaluat negativ etc. In mod similar teama de singuratate conduce spre o viata aventuroasa si instabila, in care ceilalti sunt tratati drept un companion, o prezenta care tine de urit sau satisface anumite nevoi, persoana ce se teme de singuratate producind si intretinind in acest mod vicios singuratatea de care se teme.

Mecanismul cognitiv al fobiei sociale este unul de tip automat, inconstient. Stimulul fobogen, odata initiat, produce aparitia imediata a anxietatii resimtita ca distress fata de o situatie sociala perceputa ca amenintare, sunt declansate cognitii automate care prelucreaza negativ egoul social al individului, urmate de reactii de evitare sau fuga si de trairea intensa a fricii la nivel psiho-somatic. In situatia in care evitarea sau fuga sunt imposibile sau impiedicate, apar reactii de anxietate ridicata, supraincordare, culpabilitate, furie, resentimente, depresie, chiar si agresivitate. De obicei mediul sau oamenii reactioneaza la fobia subiectului, fapt care complica situatia si intretin fenomenul profetiei autoimplinite. De exemplu, teama de respingere are ca reactii automate evitarea contactului cu persoanele sau manifestarea unui disconfort evident, ceea ce conduce la o pierdere a interesului fata de persoana evaziva sau evitanta.

Sociofobia este traita subiectiv ca o frica nejustificata fata de persoane si situatii sociale concrete, pe care subiectul o explica si intretine prin conceptualizari ilogice si ideologice. Fiind anticipata catastrofal, frica are implicatii bulversante asupra vietii de relatie a fobicului; comportamentele de evitare a anumitor situatii sociale, produse instantaneu si automat, nu supun cimpului constiintei individuale lipsa de justificare a fricii, persoana nerealizind ca de fapt se teme de situatia respectiva; evitarea in sine a unei situatii sociale fobogene primeste argumentari mitizate, ce nu au legatura cu motivul sau real; astfel, din perspectiva persoanei cu fobii sociale, teama sa pare chiar hiper-justificata prin explicatii ce au rolul de a proteja stima de sine, fapt intilnit in special la indivizi educati in culturi unde curajul este intens valorizat, iar lipsa lui – blamata.

Conceptualizarile ilogice ale fobiei sociale sunt modele explicative mitizante ale acesteia (origineaza un mit), reprezentind modul nerealist prin care subiectul a invatat sa isi construiasca, pe baza unui numar limitat de experiente personale traumatizante, propria teama dar si propria explicatie; subiectul cu fobie sociala isi constientizeaza adesea frica de situatiile interpersonale, intretinind-o prin argumentari sofiste, creeate in jurul unor cognitii disfunctionale neconstientizate, automate. Acestea sunt adesea regasite ca atare in explicatii subiective ce iau forma unui monolog interior, de constientizare a propriei frici, pe parcursul producerii si trairii acesteia. Acest monolog interior este generat de subiect in situatia sociala specifica de care se teme si are valenta unei disocieri hipnotice (interior-exterior) cu dubla functie; una slab-anxiolitica, de explicatie care reduce distressul (ma simt asa…cind mi-e teama sa…pentru ca…) si una puternic-anxiogena, de pregatire a comportamentelor de aparare fata de consecintele nefaste dar improbabile expectate (focalizare interioara, reorientare spre trauma initiala), conducind in final subiectul spre actiuni dezadaptative ce intretin fobia sociala – fuga din situatie sau evitarea acesteia (focalizare exterioara, orientare spre comportamente evazive).

Conceptualizarile ideologice ale fobiei sociale sunt modele explicative ritualizante ale acesteia, explicatii ilogice extinse arbitrar asupra unei intregi clase de probleme (origineaza un ritual explicativ, ce devine in fapt reiterarea inteligibila si falsa unui mit terapeutic, preluarea unei conceptualizari mitizante pentru o situatie analoga, dar traita de altcineva intr-un alt context). O explicatie ideologica este preluata si articulata unei situatii fobogene specifice, de obicei pentru functia sa anxiolitica imediata; o explicatie pentru o stare de frica nejustificata, este de preferat lipsei oricarei explicatii – iata de ce, o inlantuire de bazaconii oferite de o persoana investita cu incredere sau autoritate, devine adesea cea mai credibila explicatie. (De exemplu, in cazul supravietuitorilor gulagului comunist, reactia de frica organica la vederea unui tortionar comunist care ii aduce cafeaua dupa ani si ani de temnita grea, poate capata ca explicatie inclusiv faptul ca intr-adevar fostul detinut chiar ar putea fi dusman de clasa – unii chiar asa au fost convinsi ar fi – si adoptarea acestei explicatii este mai credibila prin efectul sau anxiolitic imediat, chiar daca motivul real il reprezinta, printre altele, evocarea suferintei indurate, produsa de fiara care aproape l-a ucis in bataie).

Acestea nu tin cont nici de specificul si nici de realitatea psihologica individuala, mecanismele psihologice sau experientele personale specifice care genereaza fobia fiind in genere constructe cognitive de tip sofist, preluate cliseic din folclor (superstitii, misticism, ocultism) sau din alte vehicule culturale (ideologii, ritualuri, stiintisme). Conceptualizarile ideologice sunt credinte nerealiste cu functie explicativa si anxiolitica si sunt deseori asociate tendentios si secularizant credintei in Dumnezeu de catre institutiile ideologice ale oricarei structuri politice ce doreste sa manipuleze eficient.

4. Cele mai des intalnite fobii sociale

Fiind rezultatul unei bune capacitati de invatare exersata in timp, simptomele multor fobii sociale sunt identificate cel mai adesea impreuna, caz in care  psihologii clinicieni si psihoterapeutii se confrunta de fapt cu o pantofobie sociala, adesea denumita, din nevoia terapeutica de a nu focaliza pacientul pe problema – sociofobie, sau fobie sociala.

Pentru a parcurge discursiv cele mai cunoscute subtipuri ale sociofobiei, mentionam succint:

Erthyrofobia – teama de a vorbi si de a aparea in fata unui public

Ertyrofobia este originata in teama de a fi privit. Persoanele cu aceasta fobie reactioneaza defensiv-evaziv si anxios atunci cind sunt privite, iar daca acest lucru se intimpla atunci cind vorbesc, anxietatea resimtita este argumentata de acestia prin faptul ca anticipeaza o reactie critica sau o evaluare negativa din partea auditorilor. In fata unui asemenea disconfort psihologic si fiziologic se instaleaza puternice si persistente reactii de evitare a situatiilor in care fobicul este nevoit sa vorbeasca unui public.

Eritrofobia (sau ereutobofia) – teama de a rosi in public, teama de a trada emotii

Este o teama nejustificata de dezvaluire a emotiilor, de tradare sau lecturare a acestora prin inrosirea involuntara a fetei; in extenso, subiectul eritrofob se teme sa isi exteriorizeze sau sa tradeze la nivelul limbajului corporal emotii care l-ar putea supune judecatilor si prejudecatilor celorlalti. Tremurul mainilor in situatii cu o puternica incarcatura emotionala, inrosirea sau paloarea fetei, tresarirea muschilor de expresie, dilatarea pupilelor si forma buzelor, postura, toate aceste semne ce dau expresivitate comunicarii, ancoreaza situational stari emotionale pe care eritrofobul se teme sa le afiseze pentru a nu fi considerat anxios, prea emotionat sau “slab de inger”.

Teama de implicare in relatii profunde (gamofobia, frica de esec in cuplu sau frica de relatii inchise)

In 1977 Herbert Fensterheim si Jean Baer lansau ipoteza ca teama de implicare in relatii profunde este de fapt o extindere la nivel social a fricii de captivitate, o “generalizare a claustrofobiei la relatiile sociale”. Aceasta teama se manifesta specific prin frica de a fi inchis, claustrat, luat prizonier, prins, capturat, ”imbelciugat” sau inlantuit in relatiile sociale. Persoana cu o astfel de teama nu se implica in relatii intime decit pina la nivelul in care acestea incep sa ii afecteze “libertatea de miscare”, si, de obicei, relatiile de cuplu ale persoanelor cu o astfel de fobie dureaza putin. Aceste persoane se considera incapabile de relatii pe termen lung chiar daca in mod paradoxal ele reclama nevoia unei implicari mai profunde. Teama de implicare cunoaste un polimorfism spectaculos, prin fobii secundare pe care le origineaza; mentionam gamofobiasau frica de casatorie, frica de esec in cuplu, frica lipsei de timp personal, teama de sarcina sau teama ca o relatie “inchisa” va disloca beneficiile unei relatii “deschise”.

Teama de demascare (teama de psiholog sau teama de a fi descoperit)

Anumite persoane se tem ca ceilalti isi vor da seama cine sunt ele de fapt; ca aspecte criticabile ale personalitatii lor vor iesi la iveala, descoperind astfel cum sunt cu adevarat, fara masti. Persoanele cu astfel de temeri isi construiesc fatete si identitati menite sa ascunda presupusele tendinte ale celorlalti de a-i descoperi si ulterior pedepsi sau respinge. Cei care se tem de demascare se tem de fapt ca nu vor fi acceptati pentru aspecte clare, care le sunt cunoscute, sau pentru particularitati slab constientizate, ce constituie de obicei miezul complexelor de inferioritate. Teama de a nu fi descoperit cunoaste compensari interesante, precum complexele de superioritate, masti construite minutios pentru a ascunde de fapt sentimentul unei inferioritati reprimate, senzatia invulnerabilitatii si mitul persoanei puternice – ce nu are nevoie sa solicite ajutor, teama de psiholog sau de discutiile mai profunde ce ar putea implica vreo autodezvaluire. Consecintele unei astfel de fobii sunt evitarea relatiilor cu ceilalti, adoptarea unor prietenii de suprafata ce conduc de obicei spre alienare si accetuarea acestui tip de fobie.

Teama de esec in comunicare

Este frica de a nu fi considerat dezagreabil ori gresit inteles. Cei care au aceasta fobie se tem sa nu displaca si in consecinta vor sa placa tot timpul. Cel mai mic semn de dezaprobare sau tensiune perceput in cadrul relationarii alimenteaza autoculpabilizarea si genereaza acute sentimente de vinovatie, pentru culpe ipotetice; ideile de vina se creeaza in jurul unor presupuse defecte personale ce devin, in opinia fobicului, cauza starii de tensiune sau a instabilitatii si iritabilitatii celorlalti. Una dintre obositoarele consecinte este aceea ca persoana cu aceasta fobie se straduieste din rasputeri sa fie amabila cu tot dinadinsul, pina la depersonalizare si absurd. Dorintele si tendintele sale naturale sunt reprimate, subiectul traind trauma unui obositor autocontrol ce este orientat artificial spre inhibarea reactiilor de exteriorizare a nemultumirii; autocenzura nemultumirii ingreuneaza invatarea asertivitatii, resursa importanta a comunicarii eficiente ce ar impiedica inevitabila diminuare a stimei de sine si exacerbare a stimei pentru altii. O alta consecinta negativa a acestei fobii o reprezinta complexele de inferioritate si tulburarile emotionale cu impact major asupra vietii echilibrate si a demnitatii personale; cei care se tem mereu sa nu fie gresit intelesi renunta repede la drepturile personale, demnitate sau onoare si considera ca a placea tuturor este o datorie. In cazul respingerii, acest lucru este pus in legatura cu vreun defect personal, aparind autodevalorizarea. La nivel cognitiv, eroarea de gindire cel mai des observata inca din timpul interviului clinic, ce reiese din clarificarea metamodelului lingvistic, este deformarea prin echivalenta complexa -cind un comportament exterior devine in mod arbitrar sensul unei stari interne.

Ensiofobia – teama de a gafa, teama de penibil

Teama de a nu parea ridicol sau de a nu fi ridiculizat a celor care se tem sa nu gafeze – se manifesta printr-un exagerat autocriticism, si hiperprudenta, comportamente cu rol restaurator fata de un ipotetic prejudiciu de imagine, pe care ceilalti il alimenteaza prin simpla lor prezenta. Persoana cu aceasta fobie se considera permanent subiectul unei critici; traind intens sentimentul ca orice actiune personala ar putea sfirsi lamentabil cel ce se teme de penibil evita sa se manifeste in public, isi inhiba reactiile si are tendinta de a-si aplatiza pina la monoton expresivitatea; pornirile sunt de asemenea reprimate din teama de a nu comite vreo gafa compromitatoare.

Teama de a fi respins

Persoanele cu acest tip de fobie sunt hipervigilente si hipersensibile la cele mai mici semne ale aprobarii si mai ales ale dezaprobarii interlocutorului, aceastea din urma capatind automat sensul respingerii. Teama de respingere impiedica relatiile adecvate, autentice si armonioase cu ceilalti, fobicul preferind sa evite pe cit posibil socializarea cu persoane noi precum si situatiile de evaluare (examene, concursuri, provocari). De obicei acest tip de fobie origineaza anxietatea de performanta, o situatie de confruntare in care succesul conditioneaza acceptarea si dragostea, iar esecul contine amenintarea respingerii.

Fobia de gradinita si scoala

Aceasta este o forma particulara de fobie sociala, experimentata in special de copiii de virsta prescolara si virsta scolara mica. Se manifesta ca teama de a frecventa gradinita sau scoala (frica fiind asociata adesea cu profesorii sau reprezentantii scolii), anxietate de performanta si atacuri de panica insotite de refuzul de a merge la scoala sau de a desfasura activitati in timpul lectiilor, accese de plins, dureri de cap, vomismente si greturi inainte sau dupa ore (Ursula Schiopu). Insuficienta pregatire emotionala a copilului, experietele personale traumatice (ridiculizare si alte forme de hartuire emotionala, bataie).

Homilofobia – teama de ceremonii religioase si predici

Este o fobie sociala manifestata ca frica nejustificata fata de ceremoniile religioase, teama de a asculta, de a tine predici sau de a fi prezent la astfel de ceremonii. Homilofobia isi are originile in teama de moarte, cu care este dealtfel intens conectata. Persoanele cu aceasta fobie prezinta simptomele specifice de disconfort ale agorafobicilor, pe care le traiesc insa intr-un grup format pentru o ceremonie religioasa, fata de care resimt teama si un puternic disconfort (panica, senzatii de gura uscata, greata, ameteala, aritmii cardiace, transpiratie, imposibilitatea temporara de a vorbi coerent, tremor, respiratie accelerata si superficiala). O serie de consecinte pe care homilofobia le are asupra fobicului, dincolo de disconfortul somatic, este generata de separarea de familie atunci cind aceasta traieste momente de grup importante (aniversari, nunti, botezuri, inmormintari sau alte ceremonii cu continut religios); izolarea, sentimentul inadecvarii la context, instrainarea, blamul si uneori etichetarea ca necredincios.

Haptofobia – teama de a fi atins (cunoscuta si sub denumirile: afefobie, afofobie, hapnofobie, haptefobie, haptofobie, tixofobie)

In ciuda raritatii cu care este intilnita clinic – prin comparatie cu restul fobiilor, haptofobia are nu mai putin de 6 sinonime, ce desemneaza in fapt acelasi tip de problema; este teama de a atinge pe cineva sau de a fi atins. Provenind din exagerarea nevoii de respectare a spatiului intim sau dintr-o trauma traita in copilarie (abuz sexual, sau alte abuzuri fizice si emotionale), aceasta frica este adesea experientiata ca teama de a fi atins de o persoana de sex opus, teama de a fi invadat in spatiul personal, sau chiar teama de a fi contaminat.

5.Terapia fobiilor sociale

Hipnoza clinica precum si tehnicile cognitiv comportamentale si de NLP au rezultatele cele mai eficiente in psihoterapia fobiilor sociale, si sunt practicate in cadrul acestui Cabinet de Psihologie din Constanta. Un psiholog clinician si un psihoterapeut iti stau in acest sens la dispozitie.

Distragerea de la propriul sens – un factor de imbolnavire

Aminarea proiectelor pe termen lung ne suspenda si ne dizolva sensul existentei intr-un orizont indecis, ambiguu, cetos, distrugindu-ne in timp abilitatea de a planifica si mobiliza resurse pentru aflarea si implinirea propriului sens. Acest mod de distragere de la propria devenire, prin aminarea proiectelor personale pe termen lung, reprezinta un factor de risc pentru majoritatea bolilor contemporane cu etiologie originata in stress. Fara un orizont clar definit si asumat devenim stingaci in miscari, ezitanti si distrati, spectatori ai unei lumi careia parca nu-i apartinem, invatind ca neputinta de a amina confortabilul in favoarea sentimentului de implinire personala e ceva firesc. E chiar o datorie sa raminem neimpliniti cit timp vinatoarea confortului ne face sa uitam de aceasta, gratificindu-ne drept “oameni de succes”; iar daca sentimentele de frustrare si neputinta iau forma revoltei atunci cind realizam cum stam de fapt, vinovatul e vesnic in afara. Putem atunci sa blamam ideologia unei guvernari sau a unui regim politic a caror functie esentiala ramine nu guvernarea in sine, cit obiectivarea unor tinte necesare defularii atitor milioane de esecuri in plan personal.

Sporirea sensului existentei personale, nu aminarea ei

E admisibil sa fim bolnavi cit timp ni se ofera leacuri nespecifice, doctorii care ne ascund simptomele – in acest fel uitam de boala care este totusi acolo, intretinuta de ignorare si ignoranta; cind cautam un leac si ni se ofera aparenta unui leac, boala este intretinuta; vindecarea devine profitabila doar pe termen lung. In industria bolii miracolele sunt marfuri de lux; in propria noastra viata gasirea unui sens sau sporirea sensului prin implicarea in planuri personale se opune miraculos  distressului si imbolnavirii consecutive.  Se observa lesne faptul ca in consumerism dizolvarea sensului existentei este in sine un factor profitabil si ca atare incurajat, iar aminarea proiectelor personale pe termen lung este principalul solvent, administrat cuviincios de noi insine.

Loisirul creeaza dependenta

Concentrindu-ne constant pe aici si acum, aflam ca timpul astfel masurat e scurt, viata limitata; orice zi sfirseste prea repede, amintindu-ne alegoric de propria moarte, cu fiecare apus, cu fiecare respiratie; regretele autoexilarii in inactiune, impostura  si spectatorism adauga fixarii in prezent doze mari de melancolie.  Ziua de maine e o noua zi, dar ziua de ieri ar fi putut fi ocazia de a fi fericiti. Astfel meditind, adaugam viitorului apropiat distressul celor nefacute ieri si prezentului ocazia de a ne detensiona compulsiv. Datoriile fata de noi insine ne cresc anxietatea de performanta- si ce este mai anxiolitic, ce ne calmeaza mai urgent decit distragerea de la actiunea de care am invatat sa ne temem, aminind rezolvarea problemei, si permitindu-i acesteia sa devina puternica? Astfel insinuata, dependenta de distragere, dependenta de loisir devine un fenomen profitabil pentru industriile de profil. Fixarea pe prezent e consecinta unei perceptii orientale a timpului. Planificam mai putin si actionam mai mult, consumindu-ne resursele dintr-o data.

Hai salut, ce mai produci?

Temindu-ne de cosmarul muncii in zadar evitam autoanaliza si implicarea autentica in devenirea personala, pina ajungem sa autoimplinim aceasta profetie;  sa muncim aderind cu harnicie la ideea de om de actiune, pentru scopurile altora, din care se pot desprinde doar marunte scopuri personale de subzistenta, arondate nevoilor primare. Nici nu e de mirare ca munca astfel facuta devine o corvoada. In absenta unui ideal personal nascut dintr-o nevoie profunda si caruia sa-i serveasca constant, truda e o povara, iar prin lipsa unei imagini de ansamblu asupra propriei noastre vieti, munca pentru noi insine se transforma treptat intr-o binecuvintare inaccesibila. Ajungem la concluzia ca munca este salvatoare, insa nu munca pentru ceilalti.

Cei care, desi initial sunt motivati extrinsec, reusesc sa isi conserve stima de sine si atentia pentru destinul personal nefracturate, sunt persoane cu un optimism exersat, reziliente, ce descopera sensuri personale in orice ar experimenta. Voluntariatul este un exemplu. Nu oricine poate fi voluntar. Corporatiile acorda o atentie deosebita acestor persoane pentru ca ele reprezinta o resursa umana profitabila; cei care manifesta o atitudine pro-helping, fiind dispusi sa ajute si sa se implice gratuit, pot gasi in aproape orice scop fixat din exterior prilejul de a-si etala aceste calitati, de a adera la un proiect, de a interioriza acest scop. Daca li se da avantajul unui job platit mediocru, cu atit mai mult acesta va fi perceput ca dezirabil, fidelizant.

Cit timp suntem furajati cu distragere si spectatorism, uitam de noi insine si de remuscarile propriilor aminari. Ne uitam, iar astfel intelegem putin despre conditia noastra. E drept, prezentul ne serveste preponderent pentru a ne aminti de noi in trecut si pentru a uita de noi in viitor. Ramine senzualul obositor si lacom al oricarei ancorari dezechilibrate in clipa prezenta, hedonismul clipei alimenteaza filosofard aforismele de club, devenind cheia cu care ratacim de git pe traiectorii prestabilite de altii, cit timp parintii spirituali, modele de intelepciune, dascalii si mentorii ne-au plecat; noii parinti adoptivi, parintii comuni, sunt mode in slujba consumismului. Inlocuind modelul cu moda, si a fi in a consuma, ne surprindem deviind de la o existenta prea personala, cu care ne simtim neconfortabil pentru ca ne-am obisnuit sa-i dam Cezarului si ce nu-i al Cezarului. Pe noi insine. Nu e de mirare ca ne simtim abatuti. O viata a carui sens e suspendat intr-un orizont de mall, coagulat in jurul unei clipe de placere, e o viata consumata, de consum, cotidiana, un a exista pentru cum suntem, nu pentru a ne minuna ca suntem.

Terapia depresiei sezoniere prin hipnoza si relaxare

Cum apare depresia sezoniera – de iarna ?

In ianuarie, mirajul relaxant si feeric al sarbatorilor de iarna este lasat in urma si odata cu el o intreaga lume a emotiilor vechi si profunde, cu misterele, visurile, planurile si povestile de care suntem adesea sfatuiti sa ne despovaram, in numele “realismului”. Confruntarea trecut-prezent, programata oficial prin zile libere si simboluri de sezon, ne ofera ragazul unei permisive intoarceri spre noi insine, spre culcusul interior al copilariei, abatindu-ne atentia de la asperitatile prezentului.

Oficializarea acestui sezon al “sarbatorilor de iarna” si al intoarcerii spre noi insine, spre Dumnezeu, valori comune sau personale – se realizeaza in Romania – deloc intimplator – prin celebrarea zilei Nationale pe 1 decembrie; urmeaza Mos Nicolae, Hanuka (la evrei) Craciunul (unii serbeaza venirea lui “Craciun cel Batrin”, sarbatoare pagina precrestina), Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos, Sfintul Stefan, Revelionul, Sfintul Vasile, Craciunul si Anul Nou pe vechi (in comunitatile de lipoveni, rusi haholi, ucrainieni si hutuli), sarbatori ce declanseaza psihologic asumarea si trairea unui timp sacru, magic, un rastimp in care visarea, relaxarea, frumusetea, exersarea virtutilor, dragostea si indragostirea, planurile pe termen lung – sunt permise si au efecte terapeutice; fuga de problemele prezentului este incurajata prin zile libere oficiale, iar visarea cu ochii deschisi devine o indeletnicire sociala.

Odata cu debutul iernii avem ocazia sa experimentam si sa ne bucuram de o veritabila…transa hipnotica de grup, in care plonjam avid si ludic pentru a gasi resurse, si pentru a ne detensiona incordarile.  Nici nu e de mirare ca ne simtim bine -unii dintre noi- fiind incurajati in practicarea generozitatii; empatia si inteligenta emotionala sunt dealtfel calitati ce de-abia asteapta un pretext pentru a surprinde placut. Ne luam un ragaz de odihna, entuziasmul isi drege glasul, prieteniile se leaga si se dezleaga mai hotarit, cit timp e vacanta obiectivele devin mai de clare, metodele de-a le atinge mai ingenioase, anul ce vine “trebuie” sa fie mai bun.

Nu toata lumea se simte bine insa cu acest ritual ce marcheaza psihologic debutul iernii si al cautarilor interioare. Unii se simt in mod inexplicabil tristi, singuri, neputinciosi, nefericiti.

Ce este asadar depresia sezoniera si care sunt cauzele ei?

Atit grabirea intrarii in spatiul sacru al “sarbatorilor de iarna”, (vazuta ca pressing comercial ce stimuleaza consumul si vinzarile) – cit si desprinderea de poveste si revenirea brusca din regresia de virsta indusa colectiv – (ce nu tine seama de ritmurile personale ale intrarii si ale iesirii dintr-o transa hipnotica), alterneaza contrastant realitatile psihologice, declansind parasirea unor strategii de echilibrare si recompensare personala, si indreptarea atentiei spre noi mecanisme de coping necesare problemelor actuale.

Astfel, intoarcerea din vacanta mult visata la vechile probleme de acasa, inceperea serviciului, inceperea scolii si a sesiunilor de examene, adaptarea la prezentul asa cum este el “aici si acum” ne surprind sezonier prin stari de disconfort psihologic, traite ca tristete sau melancolie, iritabilitate, refugiu in somn sau mincare, nevoie de altceva, de altfel.  Acest proces al “trezirii din visul unei nopti de iarna” nu presupune de fapt, nimic altceva decit reajustarea scenariilor personale de dezvoltare – la realitatea lui “aici si acum”, fapt care genereaza adesea un stress de adaptare concretizat prin anxietati si depresii functionale (anxietati de separare si de adaptare, anxietate anticipatorie, anxietati de performanta, dar si depresii de adaptare cu pattern sezonier).

Nu toate persoanele isi pot mobiliza eficient si repede resursele necesare renegocieirii stilului de viata obisnuit; nevoia de schimbare, odata constantata, isi solicita propriile strategii de satisfacere, iar lipsa de moment a solutiilor genereaza adesea cautari interioare dezadaptative-readaptative. Atunci cind contrastul trecut-prezent, vacanta-munca, copilarie-maturitate are ecouri deprimante si anxiogene, acestea sunt cu atit mai suparatoare daca nu este constientizat coflictul dintre proiectia in viitor a scenariilor personale pozitive si lipsa resurselor de concretizare a acestora. Fortarea revenirii cu picioarele pe pamint nu stimuleaza mai niciodata adapatarea eficienta, iar incercarea de acomodare la “crunta realitate” fara resurse si solutii noi, devine ea insasi un factor generator de distress, favorizant al depresiei sezoniere.

Depresia sezoniera este o dificultate de adaptare cu recurenta sezoniera, cu debut la inceputul primaverii-verii sau al toamnei-iernii si o remisie dupa aproximativ 2-8 saptamani. Fiind identificata si descrisa pentru prima data in 1984 de catre psihiatrul sud-african Norman E. Rosenthal si de catre colegii sai de la National Institute of Mental Health, acest tip de depresie se contureaza nozologic prin imbinarea simptomelor tipice ale depresiei cronice recurente cu cele specifice, atipice sindromului depresiv, cu prevalenta acestora din urma.

Lumina scazuta, frigul, evenimentele cu ecou emtional asociate sezonului, epidemiile specifice, singuratatea si felul in care sunt integrate acestea in psihobiografia individuala- se contituie in factori de decompensare, favorizind aparitia atit a simptomelor tipice depresiei cronice recurente (tristete, fatigabilitate, iritare, stima de sine scazuta, lentorare psiho-motorie, libido scazut, fragilitate imunitara) cit si a celor atipice (hipersomnie, dificultati de trezire dimineata, senzatii de ameteala, crestere a poftei de mincare -foamea de carbohidrati- si crestere ponderala, tendinta spre retragere sociala).

Durata depresiei sezoniere este data de timpul personal de adaptare la noile conditii ale mediului bio-psiho-social, timp cuprins intre 2 pina la 8 saptamani. Mentionam ca depresiile sezoniere sunt depresii de adaptare, functionale, aflate in afara psihopatologiei, tulburari de tip emotional generate de stressul de adaptare la scenariile bio-psiho-sociale asociate factorilor meteorologici sezonieri (lumina, temperatura, presiune atmosferica, calitatea si compozitia aerului, alti factori meteo).

Cum se trateaza depresia sezoniera?

In cazul depresiei sezoniere de iarna, cea mai practicata forma de terapie, avind ca mecanism fiziologic supresia secretiei de melatonina, este fototerapia. Terapia prin lumina consta in expunerea controlata, timp de 30-60 minute, cu ochii deschisi, la o sursa de lumina alba (nu se priveste direct sursa), “full spectrum”, cu intensitatea de 10.000 lux, expunerea la lumina albastra cu lungimea de unda de 480 nm la intensitatea de 2,500 lux sau in expunerea la lumina verde cu lungimea de unda de 500 nm si intensitatea de 350 lux.

In Constanta poti gasi ajutor specializat si in acest cabinet de psihologie; ca psiholog si psihoterapeut te pot ajuta sa depasesti depresiile sezoniere precum si efectele lor neplacute cu ajutorul sedintelor de psihoterapie de scurta durata; acestea combina hipnoza si relaxarea cu terapia centrata pe obiective si solutii, pentru a ancora efectele optimizante pe termen lung.

Mami, eu am fost vreodata copil?

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Traieste-ti viata offline!

Invitatie de participare la programul terapeutic “Traieste-ti viata offline”

Primul si cel mai greu pas spre vindecarea oricarei dependente este recunoasterea ei. Viata echilibrata presupune in mod firesc posibilitatea alegerii propriilor dependente, unele dintre acestea fiind utile si sanatoase, altele nocive si inutile; nevoia compulsiva de a fi permanent online si in contact virtual cu ceilalti- ne confisca timpul si echilibrul, transformindu-ne in niste absenti din propriile vieti reale. Te invit sa iti recunosti dependenta de “online” (incluzind aici: dependenta de internet, de facebook si de alte platforme de socializare, de smartphone-uri si alte gadget-uri, prornografie si alte continuturi psiho-contaminante) si sa te inscrii astfel in programul terapeutic pe care il desfasor in cadrul “Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig”, aflat in Constanta. Programul presupune 15 intilniri terapeutice dintre care trei intilniri sunt gratuite; ai parte de un mediu prietenos, sigur si avizat in care iti poti discuta problema si poti gasi solutii pentru rezolvarea dependentei tale de internet, vei intilini si cunoaste si alte persoane care au aceeasi problema. Pentru a participa la acest program terapeutic, te invit sa te inscrii prin telefon, la numarul 0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig), ocazie cu care vei obtine restul detaliilor care te intereseaza.

Traieste-ti viata offline!

Utilizatorii micro si macro blogurilor (twitter si wordpress spre exemplu), dar mai ales ai platformelor de socializare online, traiesc mirajul multiplelor avantaje pe care acestea ti le ofera; te mentii in atentie, devii accesibil, directionezi-manipulezi felul in care te cunosc si percep ceilalti, comunici la distanta ca si cind ai fi in camera de alaturi. Mediile online sunt un catalizator al perceptiei favorabile de care cu totii avem nevoie, dar genereaza dezavantajul unei perceptii incoerente si incomplete, creind asteptari nerealiste si o imagine personala falsa. Utilizarea frecventa (mai mult de 3 ore zilnic) a mediilor online creeaza dependenta de internet si aduce cu sine o serie de tulburari psihice- de obicei reversibile- care circumscriu sindromologic sfera cibernevrozei.

Relationare concreta sau comunicare virtuala?

Cu cit ai un suport social mai bine concretizat in relatii si contacte concrete cu oamenii reali, cu atit te poti considera mai bine ancorat social si poti trai mai intens sentimentul utilitatii tale pentru ceilalti, dat de calitatea si frecventa raporturilor interpersonale; nevoia de dragoste, de apartenenta sociala si de grup, nevoile de recunoastere personala si de autorealizare sunt constientizate si se concretizeaza doar prin socializarea comportamentelor individuale, prin impartasirea lor, prin exprimarea asumata a emotiilor si gindurilor, prin reactii concrete la comportamentele aduse in relatie de un alcineva tangibil.

Virtualizarea comunicarii ne ofera experiente interactive “in absenta”. Relationarea virtuala presupune si o virtualizare a celuilalt, creeaza ritualuri de interactiune noi si inhiba dezadaptant obiceiuri de interrelationare achizitionate in copilarie. Interactiunea fata catre fata, corp catre corp este inlocuita online cu substituentul celuilalt (gadgetul- calculatorul, smartphone-ul), care poate fi oricine si nimeni, in acelasi timp. Daca ne surprinde inca acest paradox, atunci ne poate surprinde in egala masura faptul ca aparenta apropiere “online” sau “in eter” dintre oameni, obisnuinta “scurtarii distantelor” (discutiile pe facebook, yahoo messenger, skype, convorbirile telefonice, emisiunile radio, tv) reprezinta de fapt o fracturare a relatiei cu acestia, o tinere la distanta si o raminere la distanta – generate printre altele de impresia ca “daca stiu acum ce ma intereseaza despre o persoana, atunci cunosc persoana”, pentru ca nimic nu te poate apropia de o persoana decit ceea ce cunosti concret si nemijlocit despre aceasta.

Ori putine dintre persoanele “intilnite virtual” sunt intilnite si concret, in carne si oase. Mediul virtual ne propune, prin suspendarea interactiunilor directe, o transformare a comportamentelor de relatie intr-un pasiv-activism indirect, o pensionare a actionarii prompte din fata intimplarilor reale in favoarea derealizarii afectate fata de scenarii imaginare, ritualizarea idolatra a celor mai banale gesturi in postari si impartasiri ce satureaza periculos paleocortexul, orientindu-ne spre o “afectivitate a secretiilor”.

Comunicarea virtuala e saracita de continutul pe care il ofera prezenta celuilalt, si stimuleaza inlocuirea sentimentelor profunde cu cele mai operante si conditionabile emotii primare: satisfactia, frica si agresivitatea. Este astfel generat astfel un cerc vicios de comportamente conditionate, care intretin dependenta si manipuleaza.

Dependentul de internet se comporta adesea ca un veritabil “zombi”, devine un “teleghidat emotional” ce traieste intens experienta atentiei fracturate de evenimente virtuale, invata neputinta concentrarii pe termen lung, devine incapabil de relationare si respinge relatiile de durata. Sensibil la schimbare si insetat de nou, dependentul de internet isi constientizeaza dezadaptarea in fata interactiunilor umane concrete, se lasa izolat in mode si este usor de antrenat in directii comerciale, traindu-si viata in directii prescrise discret de altii. Feedback-ul virtual primit in mediile online ii creeaza dependentului impresia participarii intense la propriul destin si ii intretine iluzia socializarii, stimulind astfel sociofobia.

Cum recunosti in jurul tau dependenta de mediile “on line” si “on air” ?

Accepta provocarea de a observa cit de multi copii, adolescenti, tineri, si maturi isi asuma postura aplecat-resemnata, de acceptare pioasa a acestei telecomenzi a atentiei, interpunind un display intre ochi si lume; priveste atent in metrou, in autobuz , cafenele sau in spatiile publice cite figuri traiesc absorbite hipnotic intr-o lume albastru-livid impartasindu-si astfel absenta si denumind aceasta ignorare reciproca “socializare inteligenta”.

Oricare ar fi declansatorul emotional al acestui mod de a “socializa” (de la etalarea dispozitivului la evitarea stimulilor fobogeni), consecintele asupra vietii de relatie si asupra dezvoltarii personale sunt vizibile si masurabile clinic, din simplul motiv ca cel putin in privinta satisfacerii nevoilor de relationare, simularea virtuala a relationarii nu produce in plan real efectele comportamentelor reale decit fragmentar, superficial si pe termen scurt (pacalesc si amina); “ca si cind as fi cu cineva” nu poate tine locul lui “in realitate sunt cu cineva”, “ca si cind mi-ar recunoaste cineva calitatile” nu se poate confunda cu “cineva imi recunoaste in mod direct calitatile”.

Vei observa, privindu-i pe acesti “pasageri multimedia”, ca dezvolta comportamente obsesiv-compulsive, agitatia si disconfortul pe care le experimenteaza orice dependent atunci cind este privat de sursa dependentei sale, tristeti sau nelinisti nejustificate contextual, taceri prelungi, tendinta de retragere, ludismul de consum si nevoia de a percepe si trai la scara comunitara…senzationalul unei flatulente. Limbajul sufera si el modificari de dinamica, discursul sarac si incoerent include jargonul platformelor sociale, se observa injumatatirea, prescurtarea sau stilcirea cuvintelor.

Multi dintre utilizatorii site-urilor si platformelor “de socializare”…traiesc astfel iluzia socializarii, si de fapt frustrarea absentei sale, confundind interactiunea virtuala cu interactiunea reala; confuzia dintre o imagine reala a unui obiect si imaginea sa reprezentata se produce instantaneu; creierul nu poate distinge diferentele dintre imaginea unui obiect real si cea a unuia imaginat- studii ale fenomenelor intrahipnotice dovedesc faptul ca subiectii implicati reactioneaza la stimulii vizuali din timpul visului sau a starii de veghe “ca si cind ar fi reali”. Spatiul virtual creeaza acum cu o acuratete HD iluzia realitatii, o iluzie pe care n-o poate impiedica sa fie credibila decit autoobservarea propriului discurs cognitiv, hiperconstientizarea, filtrarea critica a informatiilor si mediilor, precum si o discriminare antrenata a stimulilor.

Daca televiziunea alb-negru si cea color a anilor 60-90 oferea spectatorilor, prin precaritatea si masivitatea aparaturii electronice, o frapanta deosebire intre “realitatea de pe micul ecran” si cea din afara ecranului, (imperfectiunile tehnice -”imaginile in dungi” ori hipo-baleiate avind rolul neanticipat de a echivala realitatea televizata cu “realitatea ca si cum”, lasind loc mai putin amneziei de sursa), astazi prezentarea imaginilor 3D si HD hiperbolizeaza realul, facindu-l sa fie chiar mai de dorit vizual si mai credibil decit “realitatea-la fata locului”.

Nu este de mirare ca dezadaptarea, ajustarea deficitara a asteptarilor la realitate, reglarea emotionala precara, disocierea exterior-interior data de alternarea si suprapunerea surselor (informatia data de un dispozitiv versus informatia data de contactul nemijlocit cu realitatea), carentele formative, autotensionarea nevoilor, exacerbarea reactiilor la frustrare datorate scaderii tolerantei la frustrare, depresiile, anxietatile, tulburarile de personalitate – toate acestea intregesc un inventar psihopatologic ce circumscrie dependenta de mediile online, conturind aparitia unui nou corp sindromologic- cibernevroza.

Ce este cibernevroza?

Cibernevroza este un corp sindromologic ce include tulburari nevrotice si borderline, generate de cognitii dezadaptative inconstiente sau de rationamente constiente eronate, prin care persoana supradimensioneaza importanta socializarii online si in consecinta supradozeaza interactiunea cu dispozitivele inteligente, dezvoltind o dependenta de internet si de mediile online si tensionind-si astfel nevoile de relationare intr-o maniera nevrotica. Persoana se raporteaza episodic la realitatea concreta prin prin ciber-filtrele dobindite online, schematizeaza realitatea disociat (aparenta-esenta) utilizind sensuri, semnificatii, metode de interactiune, limbaje dobindite online-iar acestea au rolul unor proiectii negative cu rol dezadaptativ, creind rezistenta la adaptarea/re-adaptarea la realitate; vechile structurari ale realitatii au tendinta de a bloca noile restructurari, producind si intretinind dezadaptarea.

Dintre simptomele cibernevrozei mentionam derealizarea, dezorientarea spatio-temporala, amnezia de sursa, disocierea dispozitiv-realitate, disocierea online-offline, disocierile esenta-aparenta, adevar-minciuna, conspiratie-transparenta, disocierea interior-exterior, precum si reasocierea “realitatii offline” cu noile semnificatii ale “realitatii online”. Episodic, persoana cu cibernevroza se comporta in situatiile real-concrete ca si cind ar fi in mediul virtual, fata de care se raporteaza ca la un etalon. Cibernevroticul nu este un psihotic, putind insa face distinctia intre virtual si realitate.

Cibernevroza a fost privita initial ca boala profesionala, fiind incadrata nespecific in alte categorii nozologice – nevroza, astenie, burnout; stress- prin faptul ca incidenta se mentinea in rindul categoriilor profesionale. Odata cu extinderea simptomelor si asupra altor categorii sociale, cibernevroza s-a impus atentiei prin citeva simptome specifice observabile la nivelul comportamentelor de relatie a celor afectati: o alterare a modelelor personale de interactiune, o substituire consimtita a comunicarii orale cu cea scrisa, si a celei directe cu cea mijlocita virtual.

Dincolo de aceste simptome se remarca diminuarea atentiei, concentrarea avind loc pe durate de timp limitate, schimbarea grilei de lectura a realitatii- prin acceptarea unitatilor de inteles de tip “pastila” -imagine-explicatie; diminuarea abilitatilor critic-reflexive, operatiile reflexive ale gindirii constiente lasind loc procesarilor inconstiente- informatia se adreseaza mai degraba inconstientului, viteza derularii informatiilor permite un slab discurs interior, o constientizare precara a informatiei parcurse.

Dezadaptarea sociala progresiva pe care o creeaza dependenta de mediul online, in ciuda aparentelor de compensare virtuala a retragerii si izolarii fizice spre care tind dependentii, genereaza depresie si tulburari de tip anxios, tulburari afective ce antreneaza dupa sine de obicei tulburari psihosomatice (anorexie, bulimie, dureri cronice, tulburari de ritm circadian, insomnii, astm, alergii, ticuri, boli ale sistemului gastro-intestinal, boli cardio-vasculare, tulburari de vorbire, tabagism, alcoolism, tulburari sexuale functionale) cauzate de conflicte interiorizate, produse de frustrarea unor nevoi fundamentale regasibile axiomatic in idealul de echilibru functional al fiecarei persoane. Aceste tulburari devin prin somatizare un strigat de ajutor pe care il lanseaza organismul pentru rezolvarea unor conflicte internalizate.

Cum iti poti trata cibernevroza si dependenta de internet?

Dependenta de internet, concret spus -dependentele de platformele online, de facebook, de chat, de jocuri pe calculator, de filme, de pornografie si idilografie (realitatea infrumusetata, foografii photoshopate, kitch), precum si cibernevroza se pot trata si vindeca in acest cabinet de psihologie, sau la orice coleg psiholog din Constanta.

Somnul care si-a regasit somnul.

Iti voi povesti despre un Somn care nu mai avea somn; dealtfel fusese, pina acum citeva seri, un Somn linistit, ascultator si statornic, asemanator cu al multor copii din orasul Constanta. Daca vrei, este o poveste despre Somnul geaman al Ioanei, o fetita care viseaza sa fie balerina.

Somnul o trezeste din somn noapte de noapte, pentru ca nu ii place sa ramina fara sora lui geamana. Ultima data cind  au adormit impreuna, Somnului i s-a facut frica sa nu fie lasat de Ioana singur, intr-un vis urit cit o durere de stomac cu care te duci la psiholog; intunericul o facea pe fetita sa dispara somnoros, ca intr-un joc de-a ascunselea intr-un labirint de plus, in care nici o chemare de ajutor nu se aude. In plus Ioana este singura in stare sa inteleaga cit de frica ii este acum Somnului sau geaman sa o mai insoteasca in visurile ei, acesta avind grija sa o trezeasca inainte sa se rataceasca unul de altul.

Ori de cite ori o trezeste, Somnul incepe sa ii povesteasca Ioanei despre visurile pe care ar dori sa le traiasca daca ar “somnori” impreuna, si simtindu-se ascultat si bine inteles, e ca si cind fata i-ar apride o lumina placuta, sa se vada, sa se observe, sa nu ii mai fie frica de adormire. In intunericul acela luminat de atentia Ioanei, Somnul nu o mai pierde din ochi. Este un Somn special, lucid si supraveghetor, care stie multe povesti dar nu mai are curaj sa le traiasca in vis, alaturi de Ioana.

Si Ioanei ii place sa fie alintata cu povesti si cu lumina de veghe albastru-electirc din camera sidefie, pe care o lasa aprinsa  pentru a-si asculta Somnul geaman, ciufulit si vorbaret ca atunci cind era mai mica.

Daca nu l-ar mai asculta, ostenita sau jucindu-se cu vreun vis mai indreznet, Ioana s-ar trezi speriata, ar aprinde lumina din dormitor, astfel incit toti ai casei sa poata sa ii aduca inapoi Somnul,  trezindu-se din somnul lor si venind obositi sa stinga lumina, sau sa o asculte pe Ioana povestind fie despre ce mai zice Somnul ei fara de somn, fie despre spaima trasa cind a visat ca o doare burtica, si in realitate chiar o durea!

Azi asa, miine tot asa, pina cind intr-o noapte, trezindu-se singura, Ioanei incepu sa i se faca frica si sa o doara burtica, pentru ca Somnul geaman nu o mai trezise, asa cum se obisnuise dealtfel. Daca i se facea iar rau, cine o mai salva? Toti ai casei dormeau si toate luminile erau stinse de somn. Pina si Somnul sau dormea alaturi de ea, obosit si zimbitor. Fata l-a privit nedumerita. Oare ce visa? Isi aminti cum il intilnise in visul sau, dansind curajos si fericit alaturi de ea, cu un bilet misterios in mina dreapta, pe spatele caruia Ioana isi putea citi clar numele. Gasise asadar o cale sa isi cheme Somnul in somnul ei! Somnul sau geaman invatase sa aiba grija de somnul ei!

Din acel moment durerile de burtica ale Ioanei, au disparut, ca un vis rau dimineata. Un Somn odihnitor si protector o insoteste in visurile sale, noapte de noapte, aidoma unui inger curajos. Este Somnul sau geaman, care acum stie cum sa o ajute, daca o durere trecatoare i-ar rataci pentru un moment unul de celalt. Este Somnul care citindu-i biletul, si-a regasit fericit somnul.

Tulburarile de dinamica sexuala ale femeii

Vaginismul

Sunt de 2 ani casatoriti dar ei nu au avut nici o relatie sexuala pina in prezent. Nu pentru ca nu s-ar simti atrasi sexual unul de celalalt, sau pentru ca nu ar indrazni sa faca dragoste, ci pentru ca, practic vorbind, le este imposibil. Nu este ceva rar, ci o afectiune specifica femeii, vaginismul, care afecteaza viata de dormitor a multor cupluri.

Ce este vaginismul?

Ginecologul isi incepe examenul medical intrebind-o pe pacienta venita la consult daca aceasta sufera de malformatii genitale. Totul are aspect normal. Dar cind specialistul incearca sa introduca speculum-ul pentru a face o examinare vaginala, observa ca pacienta isi inclesteaza pumnii, si o grimasa de durere acuta se suprapune expresiei de incordare deja existenta. Muschii din jurul vaginului sunt hipertensionati, in ciuda dorintei pacientei de a se relaxa pentru a fi consultata, iar examinarea devine astfel imposibila. In acel moment in mintea specialistului ginecolog se contureaza ideea unui prim diagnostic; vaginismul. Si daca acesta este unul primar-sau psihogen, fiind confirmat si de lipsa unor tulburari organice sau functionale ale aparatului genital-cum este cazul vaginismului secundar, pacientei i se va recomanda in cel mai fericit caz un psiholog, pentru rezolvarea problemei sale.

Vaginismul este un reflex de contractie, involuntar si incontrolabil al muschilor din jurul vaginului. In exemplul de mai sus vaginul refuza penetrarea, motiv pentru care a face dragoste in acest fel, chiar si imperfect, devine imposibil. Cuplurile cu astfel de situatii fac dragoste in felul lor propriu, dar fara penetrare vaginala, motiv generator de frustrari.

Care sunt cauzele vaginismului?

Cauzele majore ale vaginismului primar (psihogen) se pot grupa in doua categorii dominante statistic: educationale  si  psihotraume.

Cauzele educationale sunt descrise de lipsa educatiei sexuale in familia de provenienta a femeii; evitarea discutiilor despre sex-sexualitate, dublata de atitudini pudibonde ale parintilor, sau printr-o educatie sexuala negativa, axata pe teama de agresiune din partea barbatilor, insotita de incurajarea reprimarii dorintelor sexuale (din motive religioase gresit intelese si dezastruos transmise, si anume castitatea pina la casatorie obtinuta fortat de parinti prin inducerea fricii de penetrare, sau prin clisee de tipul ” e pacat sa te culci cu un barbat daca nu te casatoresti cu el”-care trasnmise fara o argumentare explicita capata forma unor reguli absurde, conflictuale) precum si de valorizarea negativa a nevoilor sexuale (sexul si sexualitatea sunt lucruri necurate, reprezinta ceva murdar de care se folosesc barbatii pentru a-si satisface poftele, etc.)

Cauzele psihotraumatice ale vaginismului isi au originea in abuzurile de orice fel si in fobiile conexate sexualitatii: viol, abuzuri sexuale, atentat la pudoare, hartuire emotionala, hartuire sexuala, atitudinile autoritare si agresive ale parintilor sau prietenului in legatura cu sexualitatea tinerei fete, presiunea psihologica de a incepe viata sexuala atunci cind tinara nu este pregatita, situatiile complexuale, insecuritatea si respingerea,  teama de sex sau de ranire indusa de discutiile despre cum este prima data si despre durerea pe care ar produce-o ruperea himenului, etc. Aceste situatii puternic conflictuale genereaza nevroze si frustrari ce duc la aparitia vaginismului.

Terapia vaginismului

Tratamentul vaginismului implica o etapizare a terapiei, necesitind colaborarea unei echipe profesionale formata din medic ginecolog si psiholog.

Psihhologul are in acest caz rolul de a suplini lipsa educatiei sexuale, dar si de a deescalada anxietatile de performanta si de contact sexual, prin conceptualizari exprimate pe intelesul pacientului, menite sa ofere acestuia o educatie sexuala pozitiva si posibilitatea restructurarii acelor cognitii disfunctionale referitoare la propria sexualitate, care induc tulburarea de dinamica sexuala.

Psihoterapia vaginismului axata pe tehnici cognitiv-comportamentale da rezultate bune, avind o durata medie de 36 de sedinte, dintre care o treime o reprezinta terapia de cuplu, si doua treimi terapia individuala. De aceea e important ca acele femei sau cupluri care au astfel de probleme sa se adreseze unui psiholog.

Etapa I-a sau << Ce am eu, pasarica sau “parasica” ? >>

Tratamentul vizeaza intr-o prima etapa “imblinzirea vaginului”, acest lucru debutind cu recunoasterea existentei lui. Pentru ca la nivelul reprezentarii propriei imagini corporale, multe femei cu vaginism au impresia ca nu au vagin. Unele femei isi urasc vaginul, avind probleme de acceptare a imaginii lor de adult; cind sunt rugate sa isi denumeasca propriul organ genital, vaginul devine brusc:” acolo jos”, “nu inteleg la ce va referiti”, “organul meu genital”, “chestia aia”, si mai rar substitutele metaforice “veverita”, “floricica”, sau “pasarica”. Aceste femei care au dificultati de denumire a propriului vagin dar si de integrare a lui in propria imagine corporala spun despre “pasarica” lor, atunci cind sunt rugate sa o descrie ca: “nu exista”, ca “este urita”, ca este “o entiate straina” care “nu imi apartine”, ca este “o parasica”, separata de restul corpului. Ori “imblinzirea vaginului” incepe tocmai cu aceste exercitii de integrare a imaginii propriului sex in imaginea corporala de ansamblu, prin exercitii de vizualizare, de reprezentare mentala, de intelegere a anatomiei sale. Plansele anatomice explicative si autovizualizari in oglinda sau cu ajutorul unei camere video a vaginului, o ajuta pe pacienta sa constientizeze si sa accepte existenta de facto a propriului sex.

Etapa a 2-a sau << Cum sa invat sa te accept in mine? >>

O alta etapa a psihoterapiei vaginismului se adreseaza cuplului si are in vedere reducerea anxietatii de performanta, hipervigilentei si autoobservarii, dar totodata si cresterea controlului muschilor vaginali, cresterea progresiva a senzatiilor corporale si a placerii senzoriale. Pentru reducerea anxietatii asociate penetrarii (teama de coitus), unul dintre exercitiile cu rol major in tratament consta in incurajarea partenerilor pentru realizarea unei penetrari de 1 mm., lenta, fara graba.

Acceptarea prezentei “celuilalt”  in propriul vagin, este declansatorul vindecarii vaginismului. Exercitiile Kegel si exercitiile de dilatare progresiva a vaginului constituie tehnici terapeutice ce permit terapiei sa se orienteze ulterior spre urmatorul scop terapeutic, constind in depasirea anxietatii asociata contactului sexual in sine. Pentru ca vaginismul se intensifica si persista la unele femei direct proportional cu cresterea dorintei actului sexual, barbatul poate contribui la aparitia acestei tulburari de dinamica prin atitudini brutale, nerabdatoare, care induc femeii un fond anxios; teama de a nu fi ranita la penetratia penisului, in contextul hipersensibilitatii mucoasei vulvare si a sentimentelor preexistente de jena si pudoare exagerate pe care le traieste femeia cu vaginism fata de actul sexual. De aceea, o atitudine rabdatoare a partenerului, tandretea si mentinerea unor sentimente de siguranta si dragoste sunt conditii sine qua non ale pregatirii femeii cu vaginism, inaintea trecerii la intromisia propriu zisa a penisului.

Aceste exercitii de deescaladare a anxietatii generata de apropierea sau intromisia penisului in vagin se desfasora etapizat, cu concentrarea atentiei pe muschii incordati ai vaginului si pe relaxarea lor treptata. Deasemenea, partenerii sunt rugati sa urmareasca o mentinere a nivelului de “chef”, de dorinta si de placere sexuala obtinute in fazele anterioare.

Exercitiile de penetrare sunt treptat inlocuite cu exersarea progresiva a actului sexual complet, un alt scop al acestei etape terapeutice fiind obtinerea unui nivel de placere specific fazei de platou.

Etapa a III-a sau << Cum sa imi invat pasarica sa zboare ? >>

Aceasta etapa terapeutica vizeaza descoperirea si dezvoltarea progresiva a placerii autoerotice si a erotismului in cuplu, placere dezvoltata de stimularea sexuala. Sunt recomandate exercitii de descoperire a zonelor placerii, auto-explorarea erotica, masturbare, hetero-masturbare (masturbare cu ajutorul / sau impreuna cu un partener) si sex cu un partener fata de care este important sa nu apara teama de respingere pe care aceasta problema o declanseaza in mod uzual. Se intervine si la nivel social, cuplul invatind sa exprime emotii si nevoi. Tehnicile acestei etape de tratament constau in antrenarea aptitudinilor de asertivitate si exprimare a emotiilor, pentru optimizarea comunicarii dintre partenerii sexuali sau partenerii de cuplu.

 

 

Clasificarea tulburărilor psihice la copii şi adolescenţi

Atât DSM IV cât şi ICD 10 recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată, iar cel de dispoziţie pentru cele prelungite. În practica clinică obişnuită cele două sensuri sunt adesea interschimbabile.

În tulburările mintale, afectivitatea poate fi alterată în trei moduri:

  • în ceea ce priveşte natura sa,
  • în privinţa fluctuaţiilor, reduse sau exagerate în raport cu normalul,
  • ca lipsă de concordanţă, fie cu gândurile şi acţiunile pacientului, fie cu ceea ce se petrece în jurul său.

1.Natura afectivităţii poate fi modificată în sensul anxietăţii, depresiei, euforiei, sau furiei. Toate acestea pot fi asociate unei cauze evidente din viaţa persoanei sau pot apărea fără un modiv evident. De obicei, tulburările emoţionale atrag după sine şi perturbări la nivelul altor funcţii. Astfel, anxieteatea este însoţită de creşterea activităţii nervoase vegetative şi a tonusului muscular, iar depresia cu lentoare psihomotorie şi cu idei sumbre. Aceste trăsături asociate conturează deja sindroamele din tulburările anxioase şi depresive.

2.Fluctuaţiile afective anormale pot lua forma extremă a lipsei totale de emoţie şi a incapacităţii de a resimţi plăcere. Acestă stare este numită şi apatie, adică lipsă totală a sentimentelor. Când variaţiile normale ale afectivităţii sunt doar reduse, nu pierdute, se descrie tocirea sau aplatizarea afectivă. Când aceste variaţii sunt extrem de rapide şi de abrupte, se descrie labilitatea afectivă. Când aceste schimbări sunt foarte pronunţate, este folosit termenul de incontinenţă emoţională.

3. Lipsda de concordanţă în exprimarea emoţiilor poartă numele de disociere (discordanţă afectivă).

Perturbări ale afectivităţii sunt întâlnite în toate tipurile de tulburări psihice, ele constituind elementele centrale ale tulburărilor afective (depresia şi mania) şi ale tulburărilor anxioase. Sunt, de asemenea, trăsături obişnuite în nevroze, în tulburările organice şi în schizifrenie.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mai mult cu relaţia dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982).Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983).

Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de către psihopatologi şi sunt susţinute de studii ce folosesc analiza multivariată (Quay şi Werry, 1986). Acestea sunt:

  • Reacţiile de adaptare
  • Tulburările de dezvoltare (psihozele copilăriei)
  • Tulburările de dezvoltare specifice
  • Tulburările de conduită (antisociale sau de exteriorizare)
  • Tulburările hiperkinetice (cu deficit al atenţiei)
  • Tulburările emoţionale (nevrotice sau de exteriorizare)
  • Tulburările simptomatice

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 9.08.2011