Macul si Maracinele – alegorie terapeutica

obsesia de a fi fericitUn pui de maracine se lipi de mineca lui Ionica. Fu zvirlit intr-o sfarghie de uluc, unde se hotari sa creasca mare si statornic ca stejarul.

Se desira in trei zile cit altii in zece, umbrind totul in jur, asa ca plantele vecine il cam evitau, zgaindu-se la el ca la un ciudat. Altele ii facura loc sa creasca linga ele, dar se ofilira repede, spre uimirea babelor sfatoase. Maracinele se credea urit dar destept, incit nu ii mai trebuiau confirmari si nu lasa pe nimeni sa se apropie si sa il atinga, pentru ca toti spuneau “au!” doar cit il vedeau. Se satura sa fie respins asa ca decise sa fie tepos ca trandafirul…inalt ca floarea soarelui…setos ca dovleacul, pina una-alta. Frunzele sale moi facura tepi si curind nimic in jurul sau nu mai ramase neofilit si neintepat. Crestea fara nimeni in preajma…puternic…tepos, cu flori violacee, mari si grele. “Sunt cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai bine hranit, si cel mai independent …” gindea despre sine maracinele, privind pustiul si uscaciunea din jur.


La numai cativa metri, intr-o palma de grau aruncat intr-o poarta, crestea un mac rosu, fragil si frumos. Se simtea bine impreuna cu prietenii sai. I se spunea ca e frumos, se simtea admirat si nu lua asta prea in serios. Floarea lui era stralucitoare ca o hartie colorata de un pictor prea obsedat de rosu… perii fini ai tulpinii suple si verzi aratau, de la nivelul furnicii, ca o scara spre cer- nicidecum ca niste tepi de arici sperios.

Vazindu-l pe ciulin de la distanta, macul ii dadu binete, asa cum se cuvine cu cei mai mari. Rusinos dar vorbaret el stia povesti de adormit spicele, griul devenea copt si unduios in jurul sau. Impovarat de bondari betivi, maracinele se simtea singur si trist. “Macar sunt puternic daca suport atitea”…gindea acesta despre sine. Fetele il ocoleau, caii nu-l pasteau, doar mustele il bazaiau si citeodata…vreun fluture, ruda cu Vanessa, ii gadila maciuliile mov.

Intr-o seara Lenuta fu chemata la poarta de Ionica. O saruta si ii prinse dupa ureche o floare de mac. Ciulinele fu calcat cu cizma la pamint.

O batrina sfatoasa venea pe drum. Aceasta culese floarea ciulinului si-si facu din ea ceai de guturai. Floarea macului sfirsi intr-un album cu amintiri de nunta.

Cu totii suntem frumosi si folositori, dar nu toti traim la fel. Adesea, ceea ce credem ca ne apara, ne insingureaza. Singuratatea incepe prin respingerea feedbackurilor celorlalti, sau prin neacceptarea noastra ca fiinte imperfecte. Agresivitatea excesiva atrage agresivitate, frumusetea – admiratie. Cativa tepi insa nu strica nimanui. Povestea aceasta o stie cel mai bine un trandafir.

Despre frumusete ca povara

Privindu-se in oglinda ea gindeste despre sine ca e mai degraba urita, de vreme ce oamenii o privesc uimiti minute in sir si uita adesea sa ii mai spuna cite ceva, prizonieri ai unei perplexitati admirative, stinjenitoare.

Ea crede ca cei care o vad frumoasa isi fac adesea o parere gresita, rapindu-i sansa de a fi si dupa parerea lor ceea ea deja este dupa a ei, mai degraba un copil mare decit o femeie senzuala, rapitoare. Aceasta diferenta intre criteriile autoperceptiei si perceptia celor din jur o confuzeaza. Ea este in realitate foarte frumoasa, dupa standardele actuale ale frumusetii; frumoasa fizic, cu preocupari artistice, sensibila, iubeste si este iubita. De aceea, intilnirea cu oamenii este pentru ea un prilej de tristete si insingurare neasumata, ceilalti fiind mai mult spectatori decit oglinzi. Ea nici nu are prieteni, si se simte singura, izolata. Isi uraste frumusetea, pentru efectele ei de bumerang.

Frumusetea sa fizica se intoarce ca un calau impotriva sa, in asa masura incit tendinta ei este sa o diminueaze mereu in proprii ochi mai ales, numind-o intr-un final uritenie. Ea isi neaga imaginea exterioara, a carei reflexie dinspre ceilalti o izoleaza in unicitatea contradictorie a imaginii de sine. Fiind sinceri, ceilalti devin neprietenii sai, oferindu-i o imagine inacceptabila, aceea a unei fete rapitoare, frumoase, destepte, imagine pe care ea o respinge ca pe un exces de familiaritate; oglindirile ei in interlocutorii ocazionali devin suportabile si de acceptat  atunci cind aceastea tind sa ii reflecte mai degraba interioritatea; desi inselatoare, avind sansa de a fi cel mai adesea proiectii ale celorlalti orientate spre sine decit realitati observabile, ele ii intretin iluzia unei imagini interioare pe care ea nu o detine decit fragmentar. Acest joc de-a diminuarea o destabilizeaza emotional.

Atunci cind frumusetea celuilalt te lasa mut de uimire, il privezi pe acesta, prin lipsa unor feedback-uri cit mai explicite, de reflexiile de care are atit de multa nevoie pentru a se regasi impreuna cu tine, pentru a isi gasi apartenenta, recunoastere, intelegere si echilibru. Aceasta timiditate de compensare a oamenilor frumosi le sporeste acestora frumusetea, dar prin sentimentele de inaccesibilitate provocate celorlalti ii izoleaza.

Propria frumusete se intoarce impotriva lor intocmai unei arme, devenind in fapt un dezavantaj, acela al consecintelor pe care le genereaza in plan social reactiile de aparare fata de proiectiile stereotipe ale semenilor; frumosii sunt perceputi ca fiind mai destepti, mai inteligenti, mai descurcareti, mai merituosi, mai indreptatiti, cu un nivel de reusita mai mare, prejudecati care supraorienteaza asteptarile celorlalti fata de acestia, provocind in final dezamagire, surprindere si frustrari, la intilnirea cu structura lor reala.

Spaima de ideea de a nu fi inteles gresit, dublata de lipsa feedback-urilor poate genera o situatie complexuala specifica, care-i izoleaza pe oamenii frumosi, situatie care poate fi rezolvata eficient in cabinetul de psihoterapie.

Despre aparenta timiditate

Mergind la pescuit cu tatal sau si citiva prieteni, un tinar, pe care-l vom numi A., din discretie, a trait o aventura despre care toti vorbesc acum in orasul lui.

Fiind usor timid, tacut si aparent retras, putini il stiau cum este el de fapt.

A aruncat undita in apa si astepta, rabdator. In cirlig pusese o momeala simpla, un ursulet-jeleu, din punga pe care o avea mereu in buzunar.

Nimeni nu prinsese nimic in acea saptamina, dar era o balta renumita printre pescari. Cind toti isi luasera speranta, in undita lui A. a venit un peste. Fara sa se grabeasca, l-a tras afara din apa. Era un peste aramiu, cu reflexe solare, mare, cit un copil mare.

Pescarii din jur au inceput sa se agite, propunindu-i baiatului diverse tirguri, bani, favoarea de a se poza si ei cu captura lui. Privind pe rind cind la fetele lor congestionate, cind la pestele stralucitor, A. se gindea.

-Frumusetea nu este de vinzare!“, le-a spus el taios, aruncind pestele inapoi in apa lui.

Tot malul a amutit.
Doar inima lui A. batea tare, gindindu-se la dorintele pe care rabdarea si credinta le transformau in realitate.