Atitudinile educative extreme şi rolul lor în dezvoltarea copilului

Educatia este activitatea de facilitare a adaptării la toate condiţiile de mediu oricare ar fi acesta; mediul social,  cultural, ştiinţific, tehnic, artistic etc.

Aparenţa rolului nespecific al părinţilor în raport cu educatia şi dezvoltarea copilului, poate rezulta din poziţia de anexă a adulţilor faţă de copii, legitimitate-nelegitimă pe care o propagă anti-pedagogia contemporană. Acest status-rol deviant, acela de părinte anexă a copilului, odată consimţit de adulţi- din ignoranţa pe care numai izolarea în suficienţa unor mode- nicidecum cunoaşterea mecanismelor psihologice ale acestora sau a disfuncţionalităţilor generate-marchează o trăsătură viciată, nefirească şi forţată în manifestarea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Actuala “pedagogie a libertăţii” este pedagogia libertinajului, sau anti-pedagogia. Printre confuziile induse în mentalitatea adultului-educator se numără şi confundarea copilului cu cetăţeanul, lăsînd să se dezvolte relaţii parentale şi pedagogice nevrotice, cu efecte dezadaptative pentru toţi actorii educaţiei; căci sub pretextul lui “a respecta copilul” aceast exces de raportare la obiectul educaţiei în detrimentul mesajului educaţional regăsibil deopotrivă în repertoriul comun atît al educatului cît şi al educatorului, refuză de fapt să-i prezinte copilului lumea aşa cum funcţionează ea în realitate: efort, rigoare, ierarhie, meritocraţie. Pregătirea pentru un astfel de mediu presupune achiziţii dintre cele mai complexe şi diverse iar acestea nu se pot face în absenţa unui sistem pedagogic bazat pe reciprocitatea respectului, şi fără conştientizarea ierarhiei în cadrul familiei şi şcolii.

O altă perspectivă extremă asupra educatiei, la fel ca antipedagogia contemporană, este şi aceea în care copilul trebuie să fie total supus adultului hiperautoritar, cu tendinţe didacticiste, axat pe propriile nevoi, în detrimentul nevoilor de dezvoltare ale copilului. Părintele se poate considera justificat în comportamentul său prin diferenţa de vîrstă, experienţa acumulată, legitimitatea relaţiei cu copilul. Exclusiv în virtutea acestor deosebiri copilul ar trebui să dea ascultare. Dar subliniez faptul că “dreptul celui mai tare” impus prin excese de autoritate este un drept primitiv, de castă. Copilul este astfel lipsit de spaţiul de joc, alegere, reacţie, explicaţii, exercitiul opţiunii sale fiind redus la obedienţă.

Moralitatea este unul dintre principalii factori reglatori al dreptului celui care oferă sfaturi sau face prescripţii în temeiul libertăţii. În sine, constrîngerea nu este morală. Pe de o parte, copilul îi este întru totul supus părintelui, pe de alta parte, el porneşte de timpuriu pe calea “umanizării”, opusă elementarelor determinări biologice, dovadă fiind şi împotrivirea lui spontană faţă de prescripţiile rolului de “cetăţean” care-l depăşesc, copleşindu-l, revolta lui faţă de părinţii care solicită ascultare fără să ofere şi explicaţii, fie ele şi neputincioase.

Deîndată ce copilul se recunoaşte într-o relaţie de subordonare-abuzivă, nefondată pe nici un suport moral sau aptitudinal, el nu va mai dori să accepte subordonarea. Prin această incipientă dorinţă de libertate, copilul îşi confirmă de fapt apartenenţa la regnul uman.

În cazul ambelor atitudini educative aflate la extremă, respectiv anti-pedagogia si hiper-didacticismul autoritar,  se instituie o relaţie între două persoane; una slabă, alta puternică, una prea puţin ştiutoare, alta pretinzîndu-se atotştiutoare. Cînd rolul dominant este descris în exces fie de părinte, fie de copil, atunci sunt favorizate atitudinile educative extreme, în defavoarea unei educaţii sănătoase. Din acest extremism atitudinal rezultă uşurinţa cu care adultul îşi asumă deciziile, împarte drepturile şi datoriile ca un adevărat “tiran”, copilul este constrîns la ascultare oarbă, anihilîndu-i-se astfel voinţa; de cealaltă parte copilul devine “micul prinţ”, părinţii fiind anexe ale acestuia cu unicul scop de a-l servi, unde status-rolul de părinte tradiţional este înfierat ca un dinozaur a cărui singură menire este extincţia. Rolurile evidente ale acestor două extreme în educarea copilului sunt patogene, de gripare a relaţiilor parentale, de nevrozare a acestora, de dezadaptare a copilului şi părinţilor deopotrivă, de inhibare a asimilării şi dezvoltării şi de vulnerabilizant al SPU.

Pe scurt, un bun părinte şi un pedagog nu au nimic în comun cu dezinhibiţia intelectualizată, atitudine postmodernă şi post-traumatică numită imprecis “intelectualism eliberat de complexe”. Prin faptul că este o persoană  morală, cu scrupule, şi adesea înalt-abilitată, un bun părinte sau un bun pedagog îşi pot face cu uşurinţă inamici în sistemul politic şi ideologic, dar şi-i capătă prieteni şi aliaţi -acasă şi la şcoală, pe acei copii de care se ocupă responsabil, în cadrul unor relaţii şi atitudini educaţionale sănătoase, tradiţionale.

Perioada şcolară mică (6-10ani)

Cea de-a treia copilărie, sau perioada şcolară mică, denumită şi marea copilărie, este prima, dintr-o serie de perioade care se caracterizează prin faptul că dezvoltarea psihică are loc sub influenţa foarte puternică a vieţii şcolare.

Trecerea de la starea de preşcolaritate la starea de şcolaritate presupune o modificare bruscă a regimului de viaţă, modificare care nu este secondată de transformări tot atât de radicale ale sistemului nervos sau ale conştiinţei şi personalităţii copilului.

Această perioadă se caracterizează prin adaptarea copilului la condiţiile şcolare, condiţii cu totul noi pentru el.

Între 7 şi 8 ani, dezvoltarea psihică se găseşte într-un stadiu de echilibru, care favorizează activităţi de concentrare, prilejuind astfel situaţii adecvate pentru asimilarea şi completarea de cunoştinţe;  copilul are momente de reverie, momente cu funcţii foarte importante în ordonarea şi stocarea noţiunilor sale.El judecă, se interesează de sensul logic al situaţiilor problematice în care este pus.

Tot în această perioadă, în privinţa atenţiei, fenomenul cel mai semnificativ constă în creşterea capacităţilor de mobilizare voluntară a acesteia, în variatele activităţi de tip intelectual. Cu toate acestea, aceste trăsături specifice perioadei manifestă anumite particularităţi în privinţa copilului abandonat.

Cu toate că neatenţia şcoalră este specifică ambelor categorii de şcolari, aceasta este mai frecvent întâlnită la copiii abandonaţi ajunşi la vârsta şcolarităţii mici. În nuele cazuri este vorba despre neateţi activi, agitaţi motor. Ei sunt cei care deranjează, enervează, dezorganizează activitatea clasei. O a doua categorie este cea alcătuită din neatenţii pasivi, care sunt în genere liniştiţi, par atenţi în cursul orelor.

Fenomenul de inatenţie, permanentizat poate să oglindească slăbiciuni ale atenţiei voluntare, ale intereselor cognitive, dar mai ales lipsa unei atitudini conştiente faţă de învăţătură.Deficitul de inatenţie al copilului instituţionalizat are cauze variate; carenţe ale educaţiei generale, un mediu “familial” de substituţie care nu oferă condiţii propice dezvoltării psihice a copilului, că urmare a unor conflicte frecvente, perturbări biologice, insuficienţe glandulare (hiper şi hipo-tiroidism), că şi unele insuficienţe ale dezvoltării intelectuale.

Tot în aceast stadiu, mecanismele de apărare, conştiinţa, standardele de comportament social se dezvoltă în continuare. Conform teoriei psihanalitice, aceasta este o perioadă în care dezvoltarea psihosexuală stagnează (perioada latentă).

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada şcolară mică

Dezvoltarea afectivităţii în perioada micii şcolarităţi se complică odată cu intrarea în şcolă, într-un mediu restrictiv. Normele sociale şcolare, cu caracterul lor riguros, se opun posibilităţilor reduse ale copilului de a le satisface în mod aptimal, situaţie genearatoare de conflicte externe şi interne, stress şi anxietate. Copilul este încă supus tentaţiilor diverse şi dorinţelor spontane, dispoziţiilor cu caracter capricios şi impetuos. În esenţă, are loc trecerea de la acţiuni dictate de plăcere la acţiuni dictate de ceea ce societatea consideră că este necesar.

De-a lungul micii şcolarităţi, treptat, se modifică şi motivaţia activităţii. Jocul rămâne sursa a numeroase stări afective, pozitive şi negative, dar activitatea şcolară devine activitatea cea mai încărcată de motive modelatoare. Pentru mulţi copii, activităţile în care au eşuat prezintă o încărcătură afectivă negativă şi sunt evitate. Dar sunt şi situaţii în care eşecul provoacă o anumită atracţie, din dorinţa copilului de a-l repara.

Există împrejurări şi condiţii care fac să evolueze aspiraţiile şi autoaprecierea, dar şi situaţii care fac să apară sau să se accentueze autodevalorizarea., în funţie de existenţa unui etalon personal de consideraţie a propriilor capacităţi şi ale altora. În perioada celei de-a treia copilării încep să se pună bazele acestui important compartiment al reacţiilor afective, că o componentă a afectivităţii socializate, morale.

Eforturile implicate în tendinţele de a satisface cerinţele de a atinge anumite performanţe, antrenează şi dezvoltă componentele voliţionale ale personalităţii şi alimentează conştiinţa şi moralitatea. Fenomenul echivalează cu constituirea unor acceptori ai conduitei morale, dintre care cel mai important devine sentimentul datoriei, sentiment care se transformă treptat într-un reglator al activităţii generale a micului şcolar din casa de copii. Dezvoltarea acestui sentiment se desfăşoară în condiţiile în care copilul este corect îndrumat de către inspectorii de educaţie angajaţi ai centrului de plasament şi de către învăţători, pentru a-şi forma deprinderi pozitive şi un regim de muncă raţional.

În perioada cuprinsă între 7 şi 10 ani, expresiile emoţionale devin dependente de succes sau insucces în activitate, de ecoul acestora în conştiinţa copilului precum şi în atitudinea celorlalţi faţă de el.

Emoţiile capătă un caracter mai puţin exploziv, se diminuează frecvenţa manifestărilor emoţionale,  fără a se diminua însă dezvoltarea lor propriu-zisă. În cazul copiilor abandonaţi însă, se remarcă întârzieri şi paradezvoltări în sfera emoţionalităţii. Grosolănia, comportarea răutăcioasă, orgoliul, cruzimea sau lipsa sensibilităţii la suferinţele altora, neatenţie, egoism, dezinteresul faţă de învăţătură sunt câteva cazuri care circumscriu această situaţie. Nedezvoltarea emoţiilor şi sentimentelor intelectuale, insuccesele şcolare, sunt generatori ai negativismului.

Integrarea abandonaţilor în şcolile frecventate de membrii comunităţii locale, favorizează dezvoltarea sociabilităţii, dezvoltarea afectivităţii şi acceptarea acestora de către comunitate, fapt ce contribuie la o mai bună şi mai rapidă reducere a situaţiei de handicap social a acestora.