Paradigma Iov și Sindromul Iov

Cartea lui Iov lansează un model de gindire și o abordare rezilienta a doliului de pierdere. Utilizata impropriu, in contexte laice sau sacre, Paradigma Iov genereaza Sindromul Iov, caracterizat prin destabilizarea unor convingeri profunde (religioase dar nu numai), neputinta personala proiectata in viitor, insecuritate, depresie si anxietate.

Iov intruchipeaza o paradigma a sperantei crestine, un model actual de rezilienta, un mod experiential de validare si asteptare a dreptatii Lui Dumnezeu, atunci cind credintei si incredintarilor personale li se confera justificarea istorica de a fi puse la indoiala prin experiente traumatice. Prin Iov suferinta personala generata de pierdere capata o transcendenta luciditate, suferindul dobindeste experiential mecanisme de compensare adaptative, durerea si boala devin un vehicul de introspectie si de regasire a felui in care Dumnezeu contextualizeaza sensurile existentei personale. Atitudinea de multumire si acceptare dar si revolta capata nuante filosofice si introspective; Iov isi blesteama zilele, nu insa pe Dumnezeu. Tristetea functionala, anxietatea si depresia, ruminatiile interioare si discursul interior de testare a realitatii si de restructurare cognitiva sunt simptome ale imbratisarii de la bun inceput a suferintei personale. Etapele doliului (Negarea, Revolta, Negocierea Acceptare si Depresia) se contrag in acceptare si recunostinta, curiozitate contemplativa si o sublimata interiorizare a revoltei. Iov se autoblameaza, isi blesteama viata, dar nu da vina pe alții. Stima sa de sine este stabila, fapt datorat sinceritatii cu sine in planurile cognitiv, emotional si spiritual. Iov are un bun autocontrol emotional dat de exercitiul confruntarii juste cu psihostresorii sai, ceea ce conduce in final la autoapreciere. Autodevalorizarea este controlata prin constatarea și admiterea unor inegalități justificabile si prin decelarea factorilor controlabili de cei aflati in afara controlului sau; propria sa devenire este esentializata prin “Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie binecuvintat!”. Acest fapt ne da de gindit. Chiar și atunci cînd nu te mai simți tu însuți și îți spui că nu mai ești cum erai înainte, admiți că niciodată nu mai poți fi egal cu tine, chiar si atunci cînd evoluezi. Dar să înțelegi că ești suficient de puternic pentru a te deziluziona de certitudinile unei vieți împlinite și securizate, să îți confrunți disperarea însingurării acceptînd simptomele propriei dispariții, ei bine, aceastea ajung să fie nu doar un exercițiu ontic, dar și o ultimă posibilitate a omenescului din tine de a suspecta o Prezență în spatele contingentului. Nu e o bucurie să pierzi iubirea cînd te crezi iubit, să îți pierzi familia cînd te simți mai fericit, prietenii, averile, respectul soției, speranța oricărei recuperări și totuși…să mulțumești pentru asta, să aștepți un miracol în timp ce îți invoci moartea, acesta reprezintă un model de rezilienta împins la extrem. Să ai speranța atunci când factorii nenorocirilor tale stau în afara controlului tău și nu sunt o consecinta a faptelor, pare mai degraba un semn de nebunie clară, chiar si la o a doua vedere. Tocmai prin aceasta povestea lui Iov este un model de rabdare in suferinta, atunci când suferinta nu declanseaza la nivel moral nicio urma de vinovăție.

Atunci cind acest model este utilizat insă pentru deculpabilizarea propriilor greseli si supracompenseaza stima de sine scazuta, el poate mobiliza rezilienta, dar genereaza dezadaptare pe termen lung, anxietate, depresie și chiar destructurarea credintelor.

Sindromul Iov consta în convingerea că dacă înduri un rău indiferent dacă acesta este sau nu o consecinta a faptelor și comportamentelor tale (o pierdere neasteptata, un prejudiciu moral sau material) fără să te dezici de valorile și credințele tale fundamentale, dacă ești bun pînă la capăt, Dumnezeu te va salva. Devine Iov cel care se simte testat, care acceptă necondiționat că Iubirea Lui Dumnezeu se poate abate asupra-i chiar și în propriile drame; nenorocirile personale și dramele sunt resemnificate ca încercări date de divinitate, ceea ce mobilizează pe termen scurt reziliența, dar pe termen lung crește sentimentul neputintei și lipsei de control asupra propriei vieți. Din punct de vedere clinic, la nivelul credintelor și convingerilor sunt prezente ideile ca Dumnezeu are un plan salvator chiar și când nu ne pune la incercare, ca nenorocirile care se abat nu sunt o consecinta directa a greselilor personale ci o testare a credintei, ca bunastarea este o consecinta a Iubirii Lui Dumnezeu, iar saracia, boala și moartea nu sunt nicidecum o consecinta a propriilor greșeli și pacate. Confruntate cu realitatea traumatizanta, aceste credinte pot genera activari ale egoului social, cautari și conflicte interioare, astfel încât, la nivel emoțional cel care se confrunta cu acest sindrom oscileaza intre autostima și autodevalorizare, mulțumire de sine și autoacuzare, credința în dreptatea Lui Dumnezeu dar și necredinta data de imagoul unui Dumnezeu nedrept, generat de sentimentul de pierdere injusta. Trăiesc acest sindrom cei care în mod forțat resemnifica consecințele negative ale propriilor fapte cu ideea unei testari divine, fapt care genereaza bigotism și ortopraxie, o accentuare contrafobica a frecventei ritualurilor religioase și tendinta de evitare a confruntarii cu pierderea, o întîrziere a înțelegerii aportului personal la propria dramă. Se plaseaza in circa Lui Dumnezeu probe și teste care nu-I apartin, cei care fug de asumare se autoindreptatesc și se considera justificati sa își revedince dreptatea și iluziile salvarii din exterior, pornind de la premiza nevinovatiei și a iubirii necondiționate a Lui Dumnezeu. Cel care trăiește sindromul Iov se identifica în mod nejustificat cu Iov, din nevoia de activare a resurselor de rezilienta, dar devine un fals Iov.

Fara indoiala numele Iov este unul simbolic, pe care autorul necunoscut al veterotestamentarei Cartea lui Iov” il foloseste pentru a atrage atentia asupra patimirii cu rol de testare a statorniciei credintei in Dumnezeu. Etimologic Iov înseamnă cel contestat, cel dusmanit, cel persecutat, cel neliniștit, cel tulburat, iar în ivrit înseamnă „acolo unde este Dumnezeu”. Verbul aiab sau iib inseamnind a dusmani.

Iov era vazut ca drept înaintea Lui Dumnezeu, credincios și fără păcat. Un om bogat și fericit, care traia în armonie cu oamenii, cu Dumnezeu și cu sine. Departe de a fi doar o alegorie despre avantajele credinciosiei si virtutilor in lupta cu Raul absolut, Cartea Lui Iov surprinde un moment existential crucial, momentul in care Iov este pus in conflict cu sine si iubirea sa, cu credinta in Dumnezeu. Acest moment este generat de Satana, care doreste sa ii demonstreze Lui Dumnezeu ca Iov este drept pentru ca nu e sărac, nu a avut necazuri și deci nu are termen de comparație. Premiza este deci aceasta, ca dacă ar fi necajit și sarac, Iov ar fi un păcătos și ar deveni un necredincios care s-ar dezice de Dumnezeu. Dorind sa ii demonstreze Lui Dumnezeu acest lucru, Satana ii omoară familia, ii distruge situația financiara, îl imbolnaveste, fără sa reușească sa îl determine pe Iov să se dezica de credința în Dumnezeu. Dumnezeu intervine salvator, îl reabiliteaza pe Iov, ii ofera de doua ori mai mult decât a pierdut.

Sa te simti iubit de Dumnezeu, si să aștepți smerit să facă El ceva cu tine, in ciuda nefericirilor și suferințelor tale, capătă un sens existential și salavator atunci când nu-ți mai găsești niciun sens, lovit fiind de nenorociri. Dar tu nu ești Iov. E însă comod și parcă motivator să știi că deși ești sărac, bolnav, needucat, nefericit, privit și tratat ca sclav, Dumnezeu te iubește ca pe Iov, punîndu-te de fapt la încercare. Transformarea suferinței într-un precursor al fericirii promise a fost posibila doar prin resemnificarea promisiunii izbavirii, adică prin trasformarea paradigmei Iov în Sindromul Iov. Așteptarea unei izbaviri din exterior și neasumarea e o trasatura dezadaptativa a poporului acesta, pe care multi o confundam cu spectatorismul, multi cu naivitatea, etc. Întocmai unui popor de Iovi romanii așteaoptă să îi facă Dumnezeu parte, să transforme Dumnezeu România într-o grădină. Într-o Românie în care dreptatea se transformă în concept discretionar și un act partinitor, românii așteaptă dreptatea Lui Dumnezeu. Sa li se restituie ce li s-a luat. Sa li se ofere ce li s-a promis, atunci când fără nicio explicație, li se ia tot. Părerea mea este că la nivel de popor suntem afectați de Sindromul Iov, atît la nivel individual cît și în mentalul colectiv. Cei care gestioneaza patrimoniul de idealuril și credințe ale acestui neam creștin au datoria de a le clarifica la Sfînta Liturghie Cuvîntul Domnului, anume diferențele dintre asumarea justificată și funcțională a suferinței produsă de propriile greșeli și asumarea nejustificată a acesteia, atunci cînd suferința e produsă de factori contextuali, ca prim model de reacție față de boala mintală. Sa îl lași pe Dumnezeu sa îți ramina dator e una, sa nu răspunzi la rău cu rău, dar să reacționezi totuși. Să nu confunzi obedienta cu smerenia și sa rămâi smerit atunci când Dumnezeu te încearcă, incredințat ca merita chiar sa mori pentru dragostea ta, pentru idealurile tale, pentru poporul și Patria ta, fără teama ca facind astfel poți pierde ceva mai mult decât alternativa indezirabila a unei vieți duse în mizerie morala și în barbaria civilizata a erei consumist-digitale. Altminteri Instituția Bisericii consfinteste dezastrul la care asistăm.

Teama de moarte (thanatofobia)

Teama de moarte si de tot ceea ce reprezinta aceasta; suferinta despartirii de sine si semeni, pierderea constiintei unui sine unitar si incetarea tuturor experientelor personale – este o frica normala, cu o indiscutabila valoare adaptativa pentru individ, daca este traita in situatii care o justifica (experiente la granita mortii, boli incurabile, razboaie, batrinete). Este o componenta de substrat a majoritatii fobiilor, fiind una dintre emotiile inalt adaptative sau dezadaptante – in cazurile manifestarii sale patologice, frica de moarte avind rolul de a proteja individul de experimentarea situatiilor thanatogene.

In situatiile in care frica de moarte este traita in mod nejustificat, asa cum se intimpla in timpul atacurilor de panica, cind moartea este perceputa ca iminenta in situatii inofensive sau care nu reprezinta un pericol personal real, atunci thanatofobia are un caracter patologic, generind manifestari subiective si comportamente disproportionate, dezadaptative.

Avind de obicei cauze psihogene, acest tip de fobie necesita interventii psihoterapeutice, pentru normalizarea si reglarea vietii persoanei afectate, prezentul cabinet de psihologie putind deveni cadrul terapeutic in care persoanele din Constanta pot invata in siguranta cum sa infrunte si sa vindece teama nejustificata de moarte, consultind un psiholog clinician sau un psihoterapeut.

Cum este perceputa frica de moarte la nivel subiectiv?

Thanatofobia este perceputa intr-o maniera personala unica, de catre fiecare individ in parte, insa toate modalitatile personale in care este experientiata au in comun frica intensa de moarte, angoasa traita disproportionat si nejustificata de vreun pericol real. Traita paroxistic, aceasta fobie genereaza reactii de aparare (grija, evitare, fuga) disproportionate, a caror inadecvare este traita impovarator si stigmatizant de catre fobic, in special atunci cind acestea sunt semnalizate nesuportiv sau sunt ridiculizate de anturaj.

Ca si restul fobiilor, frica de moarte se manifesta specific in plan cognitiv, emotional, comportamental si fiziologic, generind o simptomatica proprie care se autointretine, amplificind si agravind fobia. Avind ecouri in toate componentele personalitatii, in plan subiectiv, fizic si relational, simptomele obiectivate in trairi si comportamente ale fobicului amplifica starea emotionala initiala si modul in care este perceputa moartea, generind simptome noi; perceptia celui mai inofensiv semn de pericol se transforma in aperceptia unui pericol de moarte, fobicul traind negativ situatia, “ca si cind ar experimenta un pericol de moarte” real. Simptomaticii initiale a thanatofobiei i se adauga astfel anxietatea anticipativa fata de declansatorii deja experimentati ai fobiei, apare angoasa si se modifica aprehensiunea “pericolului de moarte”, prin inglobarea eronata (“ca si cum ar fi fost un real pericol”) in sfera acestei categorii a trairii fobice a unor situatii de viata inofensive.

Astfel, in plan fiziologic distingem: supraincordare sau suprarelaxare musculara, incontinenta, tahicardie, tremor al bratelor si picioarelor, accelerarea respiratiei si hiperventilare, senzatia de ameteala sau lesin, senzatie de sufocare, senzatie de greata si furnicaturi la nivel abdominal sau la nivelul fetei, transpiratie abundenta-senzatia de sudoare rece, senzatia de nod in git, dureri de cap, senzatia de greutate in membre, senzatia de presiune in timple, tiuit in urechi, etc.

La nivel comportamental cele mai remarcate simptome sunt: fuga, tendinta de evitare-ocolire a situatiilor evaluate ca “pericol de moarte”, incremenirea in fata pericolului, hiper-reactanta (folclorul abunda de situatii in care cineva “a fugit ca lovit de streche”, “s-a ascuns sa nu-l gaseasca moartea”, “a inlemnit de frica”, “ a sarit ca ars”.)

Subiectiv, in plan cognitiv si emotional simptomele traite de thanatofob sunt: ginduri catastrofice, discurs interior negativist fondat pe ipoteze neplauzibile si contructe cognitive ce imbraca aspectul unei transe negative autoinduse, generalizari pripite, stari afective de frustrare, neputinta, furie, teama, rusine, angoasa, inadecvari la diverse situatii de viata resimtite ca jena.

Care este durata de manifestare a acestei fobii?

In privinta duratei sale de manifestare, teama de moarte este una dintre cele mai persistente frici cunoscute; aceasta dezangajeaza si dezadapteaza individul, generind tulburari afective conexe, precum depresia si tulburarile anxioase, agravate de sentimentul de neputinta, care este intretinut la rindu-i de lipsa confruntarii/ infruntarii acestei fobii precum si a cauzelor sale.

Persoana care fuge sau evita “pericolele de moarte” blocheaza astfel, sustragindu-li-se, acele experientele de invatare din care ar intelege ca ceea ce il ingrozeste nu e de fapt atit de periculos pe cit isi inchipuie.

Moartea perceputa ca iminenta si implacabila ingrozeste, timpul fiind trait de thanatofob in bucle distorsionate emotional, in “clipe de cosmar” ce “dureaza o vesnicie” si ani care s-au scurs intr-o clipa; prezentul este minat de pericole din care moartea pindeste la tot pasul si este anxiogen, viitorul si orice actiune de planificare a acestuia dispare sub povara angoasei care face sa se risipeasca orice orizont linistitor, lasind loc nesigurantei, incertitudinii si intimplarii; viitorul este dealtfel ceea ce il apropie pe thanatofob de sfirsitul amenintator si este de evitat pentru consecintele sale fatidice, astfel incit trecutul lipsit de pericole devine singurul refugiu linistitor, pe cind prezentul-singurul timp ramas, un cimp al conflictelor interne, al fugii, evitarii si aminarii.

Refugierea in trecutul personal si neasumarea viitorului confera subiectului o dispozitie de fond depresiva, cu episoade anxioase epuizante- datorate in special credintelor ce supra-valorifica prezentul si “trairea clipei”, dar subestimeaza viitorul. Prezentul tine dealtfel pentru un thanatofob si locul viitorului, motiv pentru care senzatia “pierderii timpului” prin refugierea in trecutul anxiolitic adauga angoasei mortii un puternic conflict existential, generind un stil de viata cu aparente proactive dar dezimplicat si neplanificat, dispus manipularii si intens speculat in directii consumiste.

Care sunt cauzele declansatoare ale thanatofobiei?

Daca psihanalistii considera conflictele de natura inconstienta drept cauza fundamentala a fobiilor, comportamentalistii considera ca fobiile sunt consecinta unui proces de invatare.

Experienta clinica demonstreaza ca thanatofobia este fundamentata de convingerile si credintele personale referitoare la moarte si la consecintele sale, convingeri care se formeaza, ajusteaza si se adecveaza realitatii doar in timp, de-a lungul experientelor de viata ale subiectului.

Desi moartea incepe sa fie perceputa prin consecintele cele mai evidente inca din copilaria timpurie, remarcate fiind semnele mortii, absenta fizica si angoasele de separare (moartea animalului de companie, moartea unei rude sau a unei persoane investite afectiv de copil), constientizarea mortii prin consecintele sale mai putin evidente precum si acceptarea naturii de muritor ce se aplica si propriei persoane au loc la maturitate, in jurul virstei de 30 de ani, odata cu constatarea primelor semne ale imbatrinirii fizice.

Teama de moarte si de consecintele acesteia produce primul salt metafizic al gindirii dinspre logic catre psihologic, dinspre trup spre suflet, marcind o etapa importanta in dezvoltarea psihologica a individului, si fiind cheia de bolta a constiintei de sine. Blocarea in aceasta frica genereaza insa un mod de raportare patologic la anumite situatii de viata ce o activeaza, iar evitarea confruntarii acestei angoase existentiale contribuie la aparitia si mentinerea thanatofobiei, dealtfel a majoritatii fobiilor.

Remarca potrivit careia ceea “ce nu cunosti nu iti poate provoca teama” se regaseste in acest context al constientizarii propriei conditii de muritor. Insa ceea ce se cunoaste insuficient sau lacunar poate provoca groaza. De-a lungul vietii cunoastem moartea atunci cind incepem sa ii constientizam efectele si ne confruntam cu ecoul lor subiectiv, cu suferinta produsa celorlalti.

Contactul copilului cu imaginea suferintei provocata de moartea apropiatilor, odata interiorizata, devine o componenta de nedespartit a felului in care ulterior, la maturitate, este inteleasa moartea personala, care capata astfel o extensie relationala, a suferintei produse celorlalti prin propria disparitie. Moartea personala devine astfel ultima forma de relationare a cuiva si capata semnificatia transmisa de efectul sau emotional (devastare, tristete, indiferenta sau inveselire-la anumite popoare) asupra celorlalti. De aceea ritualul de inmormintare angreneaza familia extinsa a decedatului si comunitatea, capatind uneori proportii publice si fiind ancorat simbolic in jurul semnificatiei de sfirsit definitiv: “ultimul drum”, “ultima dorinta a defunctului”, “ultimele momente”, etc.

Aceasta semnificatie a sfirsitului definitiv pe care il capata moartea in anumite ideologii adauga absentei fizice si angoasei despartirii sensul inept al “trecerii in nefiinta”, sensul neantizarii, al disparitiei bruste, totale, definitive, al trecerii in “neant”- adeseori teama de moarte nefiind decit teama de aceste semnificatii profund ideologizate.

1. Conceptualizarea prin efecte negative si constructe irationale

Teama de moarte este de fapt teama de felul in care o conceptualizam; este frica de consecintele sale, de suferinta si durerea fizica, de suferinta provocata altora, teama de consecintele metafizice, spirituale, pe care aceasta le aduce cu sine. De aceea felul in care intelegem moartea influenteaza si modul in care ne raportam la ea cognitiv-emotional-comportamental; se poate spune ca o buna pregatire pentru moarte conduce spre o mai buna gestionare a vietii.

Sentimentul pierderii de sine, a celor dragi si a oricarei posibilitati de a mai influenta in vreun fel destinul personal-declanseaza un travaliu al refuzului revoltat, al negarii, acceptarii, resemnarii, abandonului sau pregatirii intelepte in fata acestui proces inteles ca implacabil si ireversibil, erijat astfel printr-o periferica afectivitate in unica certitudine postnatala, prin faptul ca sperie. Deasemenea, ideea unicitatii acestei vieti tensioneaza emotional, dramatizeaza si intensifica trairile celui care decide sa isi confrunte moartea.

Moartea in sine produce mai putina suferinta decit semnele ce o anunta si decit semnificatiile acestora in mintea celui ce le observa; boala, durerea, pierderea unor capacitati si a demnitatii personale, imposibilitatea controlarii unor functii ce asigura autonomia si stima de sine – toate acestea produc mai multa suferinta decit procesul “marii treceri”. Imaginea suferintei amplifica semnificatia, importanta si intensitatea evenimentelor asociate, cel ce sufera traindu-le exacerbat.

Conceptualizarea mortii ca pe un eveniment personal ultim, total, complet si definitiv, care reprezinta sfirsitul brusc al fiintei umane si al fiintarii, precum si ecoul afectiv al acestei conceptii nihiliste a mortii, circumscrie intregul portential de suferinta asociata ce-si gaseste ecou in plan emotional, conferindu-i mortii dimensiunea sa tragica.

Fortarea acceptarii non-existentei, in contrast cu existenta actuala este un generator de suferinta prin insasi lipsa adecvarii la realitate si un premergator al tanatofobiei.

2. Lipsa pregatirii spirituale

Nivelul de pregatire spirituala a celui care se teme de moarte este un variator al tanatofobiei; calugarii crestini care se impaca cu “moartea” inca din timpul vietii – rasa calugareasca fiind neagra si cuprinzatoare pentru a simboliza mormintul – afirma ca teama de moarte este direct proportionala cu distanta fata de Dumnezeu; nu se confunda decesul corpului cu moartea; teama de moarte devine un nonsens, daca intelegi ca si tu ai fost rascumparat din moarte prin jertfa Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Moartea este rasplata pacatului si este firesc sa te temi de ea, dar nu sa o confunzi cu decesul trupului. Asadar in cazul unui thanatofob, interogatiile “de care moarte te temi?” si “de a cui moarte te temi?” reprezinta un prim gest al initierii unei restaurari terapeutice a credintei in Dumnezeu si a unei sanogene aperceptii a mortii.

Cit de repede se vindeca thanatofobia?

Multi pacienti cu thanatofobie se adreseaza psihologului, obisnuiti fiind cu modelul medical de interventie; (medicul asociaza o substanta oricarei categorii nozologice, pilula reprezentind garantia vindecarii) se asteapta la un ritual asemanator macar prin “rapiditatea” terapiei. Este si normal, pentru ca nu este foarte placut sa iti vezi moartea la tot pasul. Acesti pacienti aduc cu sine in terapie asteptarile de vindecare ale modelului medical, asteptari false, pentru ca multi constata ca in urma administrarii medicatiei anxiolitice care tineste simptomele ei isi “conserva” fobia, care continua sa se manifeste dar mai putin zgomotos.

Terapia oricarei fobii, cu atit mai mult a thanatofobiei reprezinta un preces ce arareori are loc instantaneu, vindecarea fiind o dezvatare si reinvatare a unui alt model de raportare la stimulul fobogen, dublu deci ca durata daca il raportam la timpul cit i-a fost necesar cuiva sa invete sa se teama. Raportindu-ne iar la experienta clinica, este necesar un numar de minim 15 sedinte pentru a trata thanatofobia.

Vindecarea thanatofobiei este pe atit de scurta pe cit de repede isi poate reevalua si restructura pacientul convingerile false. Ca in orice alt proces psihoterapeutic, vindecarea fricii de moarte presupune o intensa implicare personala a pacientului in procesul psihoterapeutic, invatarea si exersarea confruntarii propriei temeri, initial in cadrul terapeutic asigurat de cabinetul psihologic si ulterior in experientele sale zilnice.

Greşeala definitivă

Să ceri iertare presupune să îţi recunoşti greşeala în relaţia ta cu celălalt.

“De ce să o recunoşti cînd poţi atrage atenţia tocmai prin greşelile tale, devenind vizibil  şi <<la modă>> astfel?”

Pentru că neiertarea unei greşeli orientează spre tine cel puţin acelaşi tratament, greşeala devenind teologic spus, păcat, o existenţă sub semnul greşelii – adică cel mai sigur mod de a deveni invizibil mai întîi pentru alţii, apoi pentru sine, într-un joc de-a reprimarea jucat cu propria conştiinţă. Păcatul atrage după sine moartea, dar moartea nu înseamnă numai constatarea unei absenţe.

Să îţi recunoşti greşelile presupune mai întîi o preocupare pentru propria ta igienă mintală. Înseamnă că vrei să rămîi sănătos spiritual şi fizic. Le poţi vedea atunci cînd îţi priveşti onest faptele, cînd atenţia ta se orientează dinspre relaţie spre tine, dinspre felul altora de a te privi spre felul tău de a te privi. Doar fiind atent la reflexii poţi să înţelegi cum te văd alţii;…“Cine ţi-a spus că eşti gol ?” îl întreaba Dumnezeu pe Adam, ascuns pe sub copacii Edenului. Sentimentul de vinovăţie prin care conştiinţa ta iţi semnalizează o problemă este prima invitaţie la confruntarea comportamentului cu reflexia lui, la judecată. Vinovăţia este primul sentiment care te orientează spre un etalon moral reglator, care îţi arată la ce te raportezi cînd faci ce faci, pentru a vedea unde apare greşeala şi unde apare deformarea; îţi aparţine greşeala sau eşti învinuit degeaba? Te auto-învinuieşti justificat sau nejustificat? Să admiţi cum, cînd şi cui i-ai greşit, să înţelegi, să observi consecinţele greşelii tale şi să iniţiezi o restaurare, înseamnă nimic altceva decît să fii religios, adică să îţi menţii raportarea la Dumnezeu.

Evitînd neplăcerea acestei confruntări de conştiinţă, conştientizarea propriei vinovăţii – nu anestezierea ei, nici măcar nu poţi îndrepta spre tine iertarea celuilalt, atunci cînd celălalt totuşi te iartă. Trăieşti împleticit în tehnici de apărare, te aperi dar nimeni nu te atacă, trăieşti cu această coajă a unor conflicte profunde, provocîndu-ţi durere şi boală, modul constant prin care corpul tău îţi aminteşte de vreo greşeală, pe care îngropînd-o în tine, să n-o mai vezi, o transformi în suferinţă.

Iertarea de sine este posibilă doar ca o consecinţă a iertării profunde, complete, pe care celalalt şi Dumnezeu ţi-o oferă. In abasenţa iertării solicitate celuilalt, auto-iertarea este o revendicare injustă, o nedreptăţire secundară şi programată ce se adaugă greşelii iniţiale, o tristă iluzie a iertării, pentru că asta ar însemna reprimarea, ascunderea unei greşeli făcută faţă de tine şi aproape, fuga de conştientizarea consecinţelor sale: ai acţiona atît împotriva unui sentiment comun al dreptăţii, împotriva legii morale, martorul stării tale de luciditate şi a funcţionării optime conştiinţei tale- cît şi împotriva celui pe care-l nedreptăţeşti. Consecinţele anestezierii stărilor de vinovăţie ar putea fi anestezierea conştiinţei ca instanţă morală, fără de care te condamni la dezechilibru.

Cînd cineva te iartă, arareori ai nevoie să te mai ierţi şi tu. Tristeţa inerentă conştientizării propriilor greşeli, sau căinţa, care te adaptează pentru a nu mai repeta greşeala – este un doliu necesar al restaurării tale interioare, un martor însămînţat de Dumnezeu al constatării unei stări de cădere, din care numai prin iertarea Sa te poţi ridica. Dar mai înainte împăcarea cu ceilalţi este primul pas necesar, pe care poţi să îl faci tu!

Nici o greşeală nu este definitivă atît timp cît mai găseşti iertare pentru ce ai greşit. Iertarea primită te vindecă de anti-iertare, un blocaj în starea de condamnare de sine şi de contra-judecare a celuilalt, sîmburele morţii definitive.

Cum să îţi conştientizezi greşelile, cum să găseşti curaj pentru a-ţi cere iertare, cum să îndrăzneşti să te accepţi aşa cum eşti tu acum, pentru a-ţi da voie să te dezvolţi, de acum încolo,  în direcţia cea mai bună pentru tine- ai putea experimenta şi în cadrul Cabinetului de Psihologie, în Constanţa,  unde îţi stau la dispoziţie,  în calitate de psiholog.