Iluzii si deziluzionare in cuplu

Atunci cind ma indragostesc si ii ofer iubirii ce-i al iubirii, un prilej de a-mi schimba perspectivele alaturi de cineva, ma pot lesne abandona in voia unor fantasme cu care relatiile vin la pachet. Una dintre ele este iluzia implinirii prin celalalt. Iubind sunt motivat sa accelerez pasul si sa devin mai aproape de ce sunt eu- alaturi de cineva, integrind experientele cu acesta, conferindu-le sansa de a fi modelatoare. Modelatorul ramin insa eu insumi-prin constientizarea sentimentelor mele, efortul reflexiv si punerea lor in act. Si totusi, desi stiu asta, e posibil ca partenerul meu sa nu stie, si sa vrea sa ma schimbe el, conform nevoilor si viziunilor sale. Eu devin un iluzionist iar el un iluzionat, daca eu, intelegind, nu ii explicitez iluzia. Ajung sa simt dorinta sa de realizare prin mine, ca pe o presiune deformatoare, intruziva, ca pe un sens prost inteles al relatiei sale cu mine. Ajung sa simt ca el ma utilizeaza, sperind ca de fapt ma iubeste.

In acest caz, primii 2-3 ani ai relatiei merg struna, ne casatorim, facem planuri, dar la trezirea din visare partenerul traieste dureros deziluzia ca pina la urma lucreaza la implinirea sa tot de unul singur; ca nu e nimeni mai responsabil pentru sine decit el insusi, ca nu vrea nimeni sa-i traduca lectiile de viata, sa munceasca pentru el, sa traga sa se dezvolte, sa ii dea raspunsul la intrebarea despre sensul propriei vieti. Pe marginea patului oricarei idile in doi se afla fie regindirea relatiei, fie mormintul ei.

Remodelez atunci cu partenerul parcursul casniciei, in incercarea de a ne salva povestile de dragoste, ne confruntam dezamagirile si, in situatiile fericite, le intelegem ca pe niste vindecatoare puneri in acord a realitatilor noastre psihologice. Devenim de acord ca nu suntem de acord in tot si toate si ca incompatibilitatea partiala e sursa unicitatii noastre. Conchidem ca obiectivele individuale sunt vitale, primeaza celor de cuplu, ne privesc direct, iar dragostea si relatia nu-s justifica reprosurile facute celuilalt, mai mult decit propria apatie. Sau, dimpotriva, fugim direct la notar si cocotam in circa partenerului vina de a nu ne fi lasat sa utopizam mai departe; “nepotrivirea de caracter” devine cel mai adesea sintagma absentei celei mai elementare forme de interactiune in cuplu, semnul prin care recunoastem usor o pereche de nevrozati; transmiterea asertiva a nemultumirilor.

In plina cariera consumista echivalam insa viata unei relatii cu garantia unei piese auto, imprumutind explicatii-cutie, de genul “dragostea dureaza 4 ani”, pentru a refuza ce nu vrem sa intelegem. Evitam astfel orice confruntare cu noi insine. Ne abandonam foarte repede durerea care ne-ar fi invatat ce sa nu repetam si ne punem evolutia intre parantezele convenabile ale unor clisee…”Lumea e mare, partenerii trebuie schimbati, la ce bun atita fidelitate si devotament daca cercetatatorii englezi spun ca suntem conceputi poligami, relatiile sunt obiecte cu termen de expirare”…etc.

Dupa o despartire dureroasa – un divort terapeutic sau unul definitiv – cautam distantare, echilibrare, ventilarea suferintei si, cumva, reasigurarea ca vom mai fi in stare sa iubim vrodata. Intr-un fel, indiferent daca alegem sa raminem impreuna sau ne continuam drumul singuri, pricepem ca din nevoia de a ne mentine iluziile fundamentale ne-am indragostit de iluzionist si am sfirsit prin a-i reprosa ca trucurile sale sunt proaste, mai ales atunci cind el insusi a decis sa ne dezvaluie misterul. Nevoia de a crede in existenta unei pasiuni mari aflata dincolo de farmecul indragostirii nu se spulbera odata cu trezirea din aceasta transa umorala, dar iluzionistul, cel caruia ii descoperim intre timp si defectele personale, este demascat ca impostor, iar vraja iubirii isi pierde puterea. Ajunsi in acest punct de trezire, majoritatea partenerilor divorteaza, intelegind ca relatia lor e un circ fara clovn, nestiind cum altfel sa se igienizeze emotional si cum sa scape de socul readaptarii.

In ciuda despartirii formale, desprinderea partenerilor debuteaza cu mult inaintea divortului propriuzis. Negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea sunt secvente ale doliului pe care le ragasim uneori intr-o avalansa naucitoare, adesea concomitent.Cind celalalt se simte dezamagit prin faptul ca nu-i mai impartasim iluziile, reflexul este sa se plonjeze in diatribe ce infesteaza relatia. Vehementa dezamagitului este alimentata de fapt de lipsa de sens a propriilor proiectii, momentul constientizarii acestei autopacaleli fiind, din motive de protectie a eului, cel mai adesea, aminat. In aceste momente conflictul etic al diadei devine aceasta: fie eu am fost un iluzionist de la bun inceput intretinindu-i delirul utopic, pentru a-l face pe partener sa creada in magia iubirii, fie el a fugit cu lasitate de consecintele propriei asumari, intr-o poveste ce spera sa il salveze de sine, si de la care astepta confirmarea unor iluzii. Iluzia refacerii androginului din jumatati, celalalt devenind un fetis si garantul fericirii si desavirsirii personale, in lipsa caruia sunt condamnat la vesnice cautari si tristeti; iluzia ca viata e lipsita de sens si poezie in afara cuplului marital; iluzia ca nu as sti cum sa iubesc sanatos si fara amor propriu, intr-un raport de cunoastere si iubire de sine echilibrata; iluzia trainiciei cuplului prin casatorie, toate aceste asteptari nerealiste si dezadaptatante culminind prin a ne condamna la un esec existential la care sunt invitate sa fluiere neamurile.

Traim fiecare in parte doliul desprinderii de partener la temperatura emotionala a propriei implicari in relatie, explorind adesea intreaga plaja a emotiilor de pierdere ce descriu intesiunea deziluziei. Ne impotrivim exilarii in extremele dezamagirii, si, prin evitarea acesteia, ne provocam depresii si anxietati si mai mari. Ne deprimam si stim asta atunci cind tocmai frica de depresie ne surprinde cu gindul “nu ma indragostesc ca sa nu ma deprim iar” si ne panicam atunci cind anticiparea anxietatii ne determina sa dam din lac in put, adoptind comportamente de hiperreactie dezadaptativa, de obicei anuntate de intrebarea “dar daca nu o sa mai pot iubi pe nimeni?”. Ne dorim pe cineva pe masura noastra, suspendati intre exceptie si generalizare, intre devastare si indiferenta, vinind starea de acceptare a prezentului pentru calmul si linistea ce ne-ar permite in final sa intelegem de ce relatia nu a mers nici de data aceasta. E justificat sa nu vrem sa fim insa devastati de pierdere – ca si cind am fi trait impregnati de iluzia vesniciei iubirii, si nici sa fim resemnati si convinsi ca despartirea face parte din fiecare relatie, insa evitarea trairii doliului si plingerii lui ne priveaza de lectia lui.

Surpriza dezarmanta a divortului dar si banalizarea lui printr-o perpetua anticipare preventiva, indica doua tipare toxice si antagonice de raportare la partener. Implicarea profetica – ce urmareste implinirea unei ardente dorinte de confirmare a miturilor personale, vineaza iluzia convietuirii pe vecie, intretinuta de tranzactionari profitabile ale erosului in schimbul nesatioasei senzatii de implinire prin celalalt.

La capatul opus se afla Implicarea fatalista, care vineaza deziluzia in dragoste, anticipind-o inca de la inceputul relatiei, cautindu-i dovezile, pentru a o evita. Ambele tipuri de implicare dezadaptativa in relatie surprind mereu cite o lipsa; a autodeterminarii si impacarii cu sine.

Prima sfirseste printr-o sanogena deziluzionare adolescentina- observam ca dragostea idealizata se incapatineaza sa nu existe, a doua printr-o supracompensare a iubirii, de tip consumist- observam ca orice inceput e un nou sfirsit.

Defocalizarea de pe amorul propriu propune inceputul vindecarii relatiei de cuplu, atunci cind si eu si partenerul observam ca in probleme de suflet nu imi poate da altul ce nu-mi pot oferi singur. De abia atunci vad rolul terapeutic al deziluziilor. De abia atunci deziluzionarea devine zina cea buna, ce desvrajeste relatia, propunindu-mi un stil de raportare asumat si autentic fata de partener.

Daca va regasiti in situatiile descrise mai sus, va invit sa va adresati Cabinetului de Psihologie Eduard Rosentzveig, unde un psiholog si un psihoterapeut din Constanta va stau la dispozitie pentru consiliere si psihoterapie individuala si de cuplu.

Dependenta de droguri si terapia complexa a dependentei

Cele mai importante probleme cu care se confrunta adolescentii si tinerii consumatori de droguri?

Pentru un psiholog clinician si psihoterapeut cazuistica adictiei de droguri, pornografie, jocuri, sex, alcool poate fi provocatoare si dezamagitoare in acelasi timp, daca priveste consumul si consecintele sale nefaste fara resursele clinicianului ce abordeaza in echipa recuperarea din dependenta a persoanei. Spun persoana nu caz, pentru ca psihologul trateaza o persoana nu o boala, un om, nu doar o dependenta, o fiinta ce apartine unui context personal, denumit abstract societate, contextul in sine el insusi fiind o cauza declansatoare si de mentinere a consumului de droguri. Tinerii au tendinta de a consuma cel mai adesea droguri accesibile, artizanale sau experimentale si prin aceasta sunt cei mai expusi disparitiei fizice. Nu prea mai apuca sa isi inteleaga problemele si sa se adreseze vreunui cabinet sau clinici. Intra cu Porche-ul lui tata in stilp sau mor subit datorita imbolnavirii progresive, foarte putin zgomotoase,  a organelor interne. Cei ce au ajuns prin cabinetul meu din Constanta- facusera turul majoritatii clinicilor de dezintoxicare, erau deci hiperinvestigati si tratati si m-au solicitat nu pentru ca isi constizau problema, ci la interventia directa a parintilor sau prietenilor, pentru linistirea si manipularea emotionala a acestora. Convingerea lor era ca daca mimeaza recuperarea, vor sfirsi prin a controla si adictia de substante si resursele de bunavointa ale parintilor. Asadar ignorarea mortii si a dezastrului generat de consum este basmaluta ce trebuie ridicata mereu de pe ochii lor incetosati si zglobii. Poate iar o sa te mire, insa tratamentul de recuperare al unui tinar dependent nu incepe la psiholog, ci debuteaza cu o scurta vizita la ORL a parintilor acestuia. Acolo se desfunda cel mai bine urechile. Copiii lor deveniti “un ratat ca tac’tu, o curva ca ma-ta” ori, mai boem, “ bagabontul vetii mele” nu se simt nici auziti nici intelesi. Au crescut singuri, inconjurati cu obiecte surogat ale prezentei parintesti, si sunt mereu in cautarea acelor semne ca ar fi intelesi si iubiti de parinti. Consumul de droguri devine un semn de “fac ce vreau eu” cu mine, daca tu nu faci, daca tu nu imi dai ce-ti cer; atentie, empatie, caldura, validare, sprijin emotional cind am nevoie.

Probleme sociale cu care se confrunta tinerii dependenti?

Dupa 47 de ani de la revolutia drogurilor din anii ’70, consumul si abuzul de substante este acum cel mai spectaculos si la indemina mecanism de coping impotriva distresului, pregatit, predat si oferit de…societatea romaneasca insasi. Parinti plecati la munca peste hotare, copii crescuti de bunici sau vecini, deculturalizare, depeizare, nivel economic, cultural si educational scazut – ne confruntam la nivel social cu o adevarata pepiniera a extremelor psihologice: moda abandonului sau a suprecompensarii duduie in masinariile media ale propagandei consumiste. Motivele centrale pentru care tinerii se apuca de droguri si mentin consumul sunt stilurile dezadaptative de coping la stress, invatate in familie, scoala, societate. Exista cerere deci si de aceea…oferta. Societatea nu propune alternative decelabile in termeni de comportamente, ocupatii, activitati care sa ii stimuleze pe tineri sa devina dependenti de propriile performante. Cine este insa aceasta societate? Un concept abstract pe care nu poti da vina si pe care il asimilam din reflex formatorilor de opinii, cei care “ne-o arata”. Totusi, societatea e si multimea abstinentilor sau a celor care se adapteaza la distress in maniera adaptativa. Care anume parte a societatii intretine si promoveaza insa consumul ca mecanism de coping? Dezinteresul cui, dezimplicarea cui, spectatorismul cui, lipsa de actiune a cui contribuie din umbra la instalarea factorilor de risc ai consumului de droguri? Ca sa revin, cea mai mare problema cu care se confrunta social cei care consuma sau abuzeaza de substante…este convingerea ca si ei fac parte din societate si chiar ii definesc normalitatea. O credinta dezadaptativa- prin functia de minimizare a problemei, pe care o intilnesc des la persoanele cu dependente de substante este: “fiecare om are o dependenta de substante” Ceea ce este partial adevarat. Suntem dependenti de oxigen, apa, saruri, proteine si lipide, oxitocina, de mincare, cofeina, insa aceste substante nu ne distrug viata. Inconjurati de modele sociale pervertite, de antimodele, cei care abuzeaza de substante sau se drogheaza confunda senzationalul, exceptiile si spectacolul cu normalitatea. In realitate se trezesc marginalizati, instrainati, alienati. Traiesc din plin dezancorarea sociala si profesionala, analfabetismul functional, abandonul scolar, experimenteaza transgresarea regulilor sociale, dezvolta comportamente antisociale sau criminale. Putem asocia, metaforic daca vrei, consumul de droguri cu starea de a fi posedat. Consumatorul se comporta ca un posedat, se abandoneaza initial “in voia” substantelor, neurochimia este total dereglata si creierul devine incapabil de control, insa consumatorul are iluzia controlului, captiv intre doua lumi- ale senzatiei generate de drog si a “societatii” care il rejecteaza sistematic din sistemele sale, stigmatizindu-l. Societatea investeste in mod prostesc dar controlat in campanii si educatie impotriva drogurilor- ceea ce sfirseste a fi, paradoxal o propaganda pentru consumul de droguri. Nu intereseaza pe nimeni educatia impotriva drogurilor. Nu asculta nimeni. Tinerii au nevoie de abilitati de coping, de unelete cu care sa prelucreze aceasta informatie, nu de informatia in sine care devine redundanta.

Recomandari pentru tinerii dependenti de droguri?

E imposibil sa lupti cu dependetele singur. Iesi din izolare. Nu incerca sa te tratezi singur. Nu ai invatat dependenta de unul singur, si nici dezvatul nu il poti invata singur. Recomandarea este sa mergi la medic si psiholog, sa ceari ajutor. Recomandarile pentru cei care abuzeaza de substante (alcool, medicamente, droguri, tutun) sunt valabile si pentru familie si pentru societate. Te intrebi ce solutii ar putea adopta societatea pentru scaderea riscului de consum si depasirea dependentei? Solutiile sunt simple dar tocmai prin faptul ca sunt prea la indemina, nu vor produce adepti. Principiul de capatai al pretiozitatii cu care este inoculat de tv si internet poporul roman, celebrul “ pentru ca meriti” este “ ce nu pot face banii in locul tau..nu merita deranjul”… Sa fie incurajata comunicarea fata in fata, nu online. Sa fie stimulata si incurajata apartenenta la grup, sa se organizeze interactiuni de grup in care tinerii sa se regaseasca pe sine altfel, prin ochii celorlalti. “Societatea” ar putea sa ofere modalitati de adaptare mai bune tinarului, invatindu-l ce vrea el sa invete; va deveni capabil sa reduca anxietatea sau sa se mobilizeze si sa confrunte mai bine problemele. Sa sustina si sa ofere tinerilor un program organizat de desfasurare a activitatilor sportive de 2-3 ori pe saptamina, de dezvoltare a abilitatilor practice de baza, deprinderi utile vietii. Sa il pregateasca pentru viata nu pentru Academia Romana. Sa ii ajute pe tineri sa isi schimbe parerea despre sine, sa se optimizeze, sa incuraje constientizarea consecintelor bune ale unei interactiuni directe si sa inteleaga progresele facute. Parintii ar trebui incurajati si invatati sa petreaca timp de calitate cu copiii lor, in care conectarea autentica si implicata cu acestia sa devina scopul suprem al interactiunii lor. Parintilor le-as spune ..”Supravegheaza-ti copilul si fi parte a programului sau, si asa il poti modela direct”.

Cum pot preveni si stopa eficient Institutiile statului si ONG-urile consumul de droguri?

Educatia impotriva consumului nu este calea. E necesara o schimbare a paradigmei. Orice mesaj orientat spre constientizarea riscurilor este o orientare spre risc. Efectul interdictiei este invers. In plus nu intereseaza pe nimeni. Este o strategie vetusta, care nu da rezultate, fapt atenstat de numeroase studii. Nu propaganda axata pe prevenire ci investitia in programe si infrastructura pentru activitatile educative si vocationale, extracurriculare, prin intermediul carora tinerii sa poata invata stiluri de coping la stress alternative si noi abilitati de supravietuire in jungla economiei globale. Programe educationale locale, comunitare, sustenabile cu resurse proprii, grupurile de suport pentru copiii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate, organizatii de parinti care sa organizeze cercuri educationale tematice, responsabilizarea comunitatilor si parteneriatele public-privat sunt citeva directii practice orientate spre eliminarea declansatorilor abuzului si consumului de droguri.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Obsesia de a fi fericit

obsesia de a fi fericit

Intelegem uneori fericirea ca pe o stare imediata de bine cu noi insine si cu ceilalti, si consideram ca suntem fericiti. Deziluzia intervine vindecator, asa cum dezamagirea ne „extrage” terapeutic din amagirile cu care ne-am obisnuit sa mascam imperceptibil realitatea. Observam ca traim de fapt multumirea de sine ori comoditatile civilizatiei ca pe un atrofiat receptacul al implinirii si al dezvoltarii personale. In numele fericirii ne acceptam desensibilizati josniciile, slabiciunea si neputintele, amnezici si detasati, ca si cind nu despre noi ar fi vorba, ci despre „omul de tip nou” in general. Sofisticata noastra conditie umana e coplesita de isprava existentialist-nihilista ca vine de nicaieri si merge spre nicaieri, iara noi, animale rationale si contingente, ne cautam gnostic si autosuficient satisfactia si sensul vietii, orbecaind pe culoarele fricii de moarte. Din cind in cind, atunci cind incepem sa ne simtim singuri, ne lasam iluzoriu incurajati de descoperirile „cercetatorilor britanici”. Nevoia de raspunsuri clare la intrebarea „esti fericit/ fericita?”- a doua ca frecventa dupa „Ce mai faci?”, ne indeamna sa visam la o fericire personala intensa, aliniindu-ne emotional unor constructe generale minimizante si teorii sociale contradictorii, straine atit de esenta naturii umane cit si de specificul personal al acesteia. Desi intelegem ca nu ne nastem condamndati la fericire, ne simtim totusi datori sa ne condamnam singuri. In proiectiile noastre de viitor – fericirea tinde sa fie enuntata ca scop suprem al vietii, aflata in antinomie cu nefericirea; nimeni nu isi doreste sa fie nefericit, si tocmai de aceea se considera dator sa isi doreasca „sa evolueze”. Atunci cind nu ne este clar ce inseamna ea pentru noi si cum o putem trai, fericirea ramine un concept suspendat, utopic, si tocmai prin aceasta, fascinant. Astfel, mereu cautata si niciodata atinsa, fericirea noastra devine un gind obsesiv, insotit de ideea de neputinta, de inadecvare, anxietate si angoasa existentiala; invatam astfel sa fim nemultumiti, cartitori, critici, mascind nemultumirea cu termeni mai usor de suportat; dorinta de evolutie. In acest fel, consimtim inadecvarea si nemultumirea ca stari firesti ale omului puternic, schimonosindu-ne persoana cu masca nefireasca a mindriei de a fi cel mai tare din parcare. Cautind mereu fericirea, ne condamnam singuri la nefericire, punind umarul, fara sa stim la nasterea egolatriei ca fundeament al ideologie de consum. Ne-am transformat intr-un trib de vinatori ai fericirii. Dincolo de multumirea ce ne-o ofera descarcarea unor pulsiuni primare sau satisfacerea unor nevoi psihologice superioare, fericirea vinata ramine departe de noi si ascunsa privirii, ca un animal aflat pe cale de disparitie. Dorim ceva mai mult, ceva mai bine, ceva mai altfel, si ne intrebam inevitabil ce o mai insemna fericirea astazi, sau cine o mai poate trai, devreme ce, tinzind sa o intelegem ca pe o multime de lucruri sau experiente scumpe, inconjurati de forme, ne alegem totusi…cu o fericire ieftina.

Ce este si la ce ne foloseste fericirea?

Fericirea este un exercitiu de evaluare a propriei vieti, o conversatie egosintonica pe care o purtam in sinea noastra si ale carei concluzii genereaza bucurie. Obervam daca ne e bine, daca urmarile unei actiuni sunt bune, daca ecoul faptelor noastre in ceilalti este cel scontat.

Fericirea se contureaza ca un construct psihologic complex, discursiv-reflexiv, orientat spre ideea de bine, generat de dialogul pe care il am cu mine insumi in evaluarea consecintelor interactiunii mele cu lumea, cu semenii si cu valorile. In afara existentei unui context interpersonal reflectat axiocratic la nivelul constiintei, fericirea nu exista, nici macar ca promisiune.

Trairea fericirii ca pe un deziderat al existentei moderne, asociaza conceptul general al fericirii cu sensul individual al existentei. Nevoia de fericire intr-o lume ce pare a-si construi minutios nefericirea, nedreapta si distructiva, se constituie intr-o varianta hedonista a indreptatitei nevoi de recunoastere si autoapreciere, fericirea devenind ecoul emotional expectat, recompensa felului in care reusesti sa te apreciezi in actiune, la un moment dat.

Fericirea ca obiect si fericirea ca discurs interior

Discutiile despre fericire pe care le-am purtat cu cei care mi-au solicitat in cadrul cabinetului sa ii ajut sa devina mai fericiti…ori sa devina la nivelul de fericire anterior unui eveniment traumatic….mi-au dezvaluit o conceptualizare hipertimica, aproape maniacala a fericirii; pentru multi, fericirea nu reprezinta un subiect de meditatie, un concept pus sub semnul posibilitatii, asa cum ii sta bine oricaui ideal ontic inainte de a fi coborit din turnul sau de fildes si tradus in fapte concrete, de viata. Dimpotriva. Pentru cei ce sufera de nefericire, fericirea se contureaza ca o stare ce se poate atinge prin oglindire in gloria si valoarea conferite de entitati exterioare persoanei, nu prin valori morale, abilitati, virtuti; avind lucruri de pret, acumulind, bifind, cersind apreciere, socind – mai putin apreciindu-se pentru sine. Fericirea consumerista distrage atentia dinspre ideea de bine, echilibru si frumos, schimbindu-i axiologia pina cind devine un soi de nirvana a posesiei, obsesiei si pasivitatii. Rezulta o schimbare a intensiunii, o schimbare de paradigma, „fericirea” dorita devenind o cvasipermanenta si ubicua generatoare de compulsii consumiste. Animati de credinta ca fericirea are valoare de obiect si poate fi atinsa, neatingerea ei de facto la dimensiunile idealizate genereaza teama de nefericire, pe care multi o invoca, ca fobie distincta.

Factori de mentinere a fobiei sociale

Factori de intretinere ai fobiei socialeCe este fobia sociala?

Teama nejustificata, persistenta si dezadaptativa, traita de o persoana atunci cind aceasta se afla in situatia de a realiza o actiune intr-un anumit context social, poarta numele de fobie sociala.

Fobia sociala este resimtita ca frica intensa si de durata, o disforie cu implicatii emotional-fiziologice si comportamentale inalt dezadaptative, fiind declansata de cele mai multe ori de anticiparea si derularea in plan imaginar a unui scenariu catastrofic nerealist, ce pregateste organismul pentru iminenta unui pericol, chiar dinaintea parcurgerii situatiei sociale fobogene sau concomitent cu aceasta.

O avalansa de „ginduri negre” sau griji recognoscibile dupa modelul „dar daca……si ma voi face de ris”, asalteaza si dezechilibreaza fobicul, in special prin perspectiva compromiterii imaginii sale sociale. Acesta resimte un disconfort emotional si fiziologic care-i vulnerabilizeaza stima de sine, eficienta perceputa in situatia sociala considerata problematica precum si adaptarea sa la contextul social. Persoanele cu fobie sociala adopta in aceste situatii fie o atitudine evaziva, din dorinta de a scapa cit mai repede din situatia perceputa ca ingrozitoare, evitind confruntarea si mentinindu-si astfel convingerile nerealiste, fie reactioneaza emotional disproportionat si clacheaza, cazind in mult temutul ridicol, autoimplinindu-si astfel profetia si intarindu-si convingerile nerealiste.

Proverbul ”De ceea ce ti-e frica, nu scapi” se verifica in acele situatii in care evitarea „pericolului” pare imposibila. Contracararea acestui gind-sentinta preluat prin educatie si transformat in cognitie disfunctionala de tip inconstient se poate realiza printr-o restructurare cognitiva exersabila prin adoptarea  gindului…„De ce ti-e frica scapi cind frica e justificata”. Acest mod de contracarare presupune o explorare a adecvarii perceptiei la realitate, fapt ce odata initiat devine, din perspectiva terapiilor congnitiv-comportamentale inceputul rezolvarii problemei.

Focalizata pe propriile trairi negative si cu un simt al ridicolului prin consecinta supra-dezvoltat, persoana cu fobie sociala va initia singura dezastrul de care se teme, din nevoia exacerbata de a-si „invinge emotiile” si de a nu se compromite in fata „pericolului iminent”, imposibil de ocolit. Mentinindu-si frica la cote inalte si deci capacitatea de autocontrol la niveluri joase, cel ce se teme se va raporta ofensiv-defensiv la situatii sociale in esenta inofensive. Atentia orientata spre „vocea interioara” iar nu spre feedback-ul celorlalti va spori anxietatea si va declansa bizarerii comportamentale ce atrag atentia anturajului, ultimul lucru pe care fricosul si-l doreste de fapt. Acest fapt va amplifica anxietatea si va accelera simptomatic vortexul emotional-fiziologic-cognitiv si comportamental dezadaptativ al fobiei sociale pina la paroxism, experienta culminind cu un atac de panica.

Iesirea din labirintul fricii si “ transa supereroului care si-a pierdut puterile

Iesirea din labirintul fricii, prin confruntarea situatiilor ce declanseaza distresul, insa nu impulsiv ci cu atentia concentrata asupra mesajelor explicite pe care le ofera ceilalti-nicidecum asupra semnificatiilor banuite sau a emotiilor declansate de aceste banuieli, vor aduce odata cu calmul si capacitatea de autocontrol emotional- convingerea ca teama invatata se poate si dezvata. Defocalizarea atentiei de pe propriile emotii pentru observarea atenta a celorlalti si intelegerea lucida a feedback-urilor concrete primite de la acestia, fie invatarea unor tehnici de relaxare menite sa distraga atentia de la frica interioara catre calmul originat in stimulii externi…sunt citeva modalitati de initiere a vindecarii. De cele mai multe ori persoanele cu fobie sociala substituie calmul intelept – curajului nebunesc, reactiile in pripa, raspunsurile emotionale cu rol de supracompensare. Din acest motiv tot ce isi doresc aceste persoane este “sa fie mai curajoase”, adica sa se comporte ca un supererou in contextul celor mai banale activitati de relationare, nicicum sa isi igienizeze perceptia asupra acestora. Lipsa calitatilor si capacitatilor de supererou constientizate precum si emotiile negative legate de aceasta “hiba” actioneaza ca un stimulator al retractiei sociale, accentuind fobia sociala si intirziind de fapt vindecarea. Supraevaluind si catastrofizand experientele de socializare sociofobicul isi imagineaza solutii de compensare supraomenesti, imposibil de dezvoltat si atins pentru cine nu e cel putin un supererou, realitate ce induce sociofobicului sentimentul neputintei si lipsei de valoare personala. In fapt, aceasta veritabila “transa a supereroului care si-a pierdut puterile” in care intra sociofobicul inainte de evitarea sau experientierea la cote dramatice a situatiei de care se teme, constind in focalizarea pe suprasolutii, intareste convingerile de neputinta ale acestuia, si constituie un factor de intretinere a sociofobiei.

Cum poate fi conceptualizata fobia sociala?

Fobiile pot fi schematizate printr-un model ce urmareste mecanismele cognitive, emotionale, comportamentele si psiho-somatice implicate secvential in generarea raspunsurilor fobice. Modelul poate pleaca de la schema generala a tulburarilor anxioase (Wells,1989) cu adaugiri pe care le consideram necesare in cazul particular al fobiei sociale. Acest model urmareste o conceptualizare a cazurilor de fobie sociala intilnite in experienta clinica in perioada 2010-2015 (50 subiecti) din perspectiva elementelor comune observate pe baza unui protocol de diagnostic si observatie semistructurat (DSM IV), adaptat pentru a identifica, decela, si modela felul in care interactioneaza factorii determinanti, declansatori, factorii de intretinere sau favorizanti ai acestui tip de fobie.

Conform schemei expuse mai jos, in ontogeneza fobicului o experienta sociala traumatizanta „t” duce la invatarea experientei traumatice „I-t”, urmata de creearea unui model de recunoastere a experientei traumatice „MR-t” si a unui model de asigurare in raport cu experienta traumatica „MA-t”. Ulterior momentului traumatizant au loc tatonari ale realitatii prin declansarea comportamentelor contra-traumatice de reperare a potentialelor pericole ce contin indicii de recunoastere ai MR-t” (hipervigilenta) in diversele situatii experientiate de individ – “Hv–MR-t” pina cind individul experimenteaza un incident critic evocator al experientei traumatice, ic”; acesta reprezinta situatia sociala particulara ce duce la activarea modelului de recunoastere a pericolului „A—Mr-t”; sunt astfel activate cognitii disfunctionale inconstiente A-CDI” ce conduc, in cazul fobiei sociale, la activarea egoului social si la procesari negative ale acestuia A—CDI-Es”, la declansarea comportamentelor de asigurare ca urmare a perceperii pericolului – in cazul in care stimulul fobogen se poate evita- „A-Ca”, precum si la repetarea contratraumatica a modelului de reactie MA-t” (hiperreactie dezadaptativa)– in cazul in care stimulul fobogen nu se poate evita si confruntarea este iminenta, – la activarea si constientizarea in plan fizilogic, cognitiv, afectiv si comportamental a simptomelor anxietatii A-C-Sa”.

Schematizarea Fobiei SocialeSchema I: Conceptualizarea fobiei sociale – Eduard Rosentzveig

 

Odata implicat in situatia sociala care ii produce fobia, subiectul reacceseaza automat continuturile situatiei traumatice initiale, respectiv cognitiile inconstiente si schemele cognitive disfunctionale, angoasa si submodalitatile disforiilor asociate, comportamentele de asigurare dar si ecourile secundare ale acestora in plan cognitiv, emotional, fiziologic si social; acestea sunt inglobate noii experiente fobogene perceputa ca fiind similara si evocind un pericol resimtit ca iminent, si programul disfunctional este astfel repus in practica in mod automat, rezultind o reancorare a comportamentelor dezadaptative si o autoconfirmare a neputintei de confruntare a acestui tip de situatie (acest fapt se datoreaza atit evitarii obtinute prin comportamentele de asigurare, cit si prin centrarea pe propriile simptome si scenarii negative). Aceste convingeri ale propriei neputinte sunt de obicei proiectate in viitor, prin scenarii de anticipare a esecului in care subiectul se imagineaza in situatii incontrolabile si angoasante, metacognitii si metaemotii- ce reprezinta felul in care sunt produse comportamentele de repetare contrafobica a unor reactii aberante, gindurile si emotiile experimentate in situatia ce declanseaza fobia.

Studiile asupra cazurilor (50 subiecti) de sociofobie selectate din cazuistica generala a acestui cabinet individual de psihologie clinica din Constanta, efectuate in perioada 2010-2015, surprind importanta decelarii factorilor de intretinere comuni ai fobiilor sociale, factori pe care ii consideram mai importanti decit factorii declansatori in sine, prin functiile lor de sustinere si conservare a dinamicii vicioase dintre Activarea CDI (cognitiilor disfunctionale inconstiente) –> Procesari Negative ale Egoului Social –> Comportamente de Asigurare –> Activarea si Constientizarea Simptomelor Anxietatii. Numit si cercul vicios al fobiei sociale, acesta are rolul de blocare a reflexului de testare a unei realitati cu potential traumatizant-fenomen pe care il intelegem ca mecanism inconstient, posttraumatic, de mentinere a negentropiei egoului; psihotrauma poate fi un eveniment umilitor real dar si unul imaginat, perceput printr-o sugestie negativa indusa sau autoindusa, nefiltrata de instantele critice individuale.

Astfel, amenintarile stimei de sine prin autoexpunere imaginara la potentiali factori destructuranti ai eului (traume retraite sau eventualitati traumatizante – umilinta, suferinta, evaluari negative, situatii de competitie defavorabile)- identificati in situatii sociale fobogene specifice, declanseaza hipervigilenta, comportamente de asigurare specifice-evitare, fuga, ritualuri de asigurare, dar si comportamente de repetare contrafobica a modelului de reactie, ­autoevaluari negative ale eului pus astfel in noua situatie, care genereaza constientizarea problemei, a unei stime de sine slabe, precum si ridicolul situatiei-ceea ce duce la autodevalorizare, focalizare excesiva pe sine, nevoia de corectare a problemei, dar si frica de confruntare a situatiei.

Modelele cognitive inconstiente ce prelucreaza negativ imaginea sociala a fobicului- activate in situatia fobogena (situatii sociale noi, situatii de evaluare, situatii de perfomare)- reprezinta un factor declansator iar evitarea confruntarii modelelor cognitive disfunctionale  reprezinta un factor de intretinere al fobiilor sociale foarte frecvent intilnit; mascarea autodevalorizarii – prin afisarea si intretinerea unei imagini favorabile, centrarea compulsiva pe sine, slaba dezvoltare a abilitatilor de comunicare si socializare, anxietatea anticipatorie, derealizarea anticipatorie si depersonalizarea anticipatorie, compensarea evitarii unei situatii sociale prin socializarea virtuala (platforme de socializare virtuala)- sunt factori de mentinere comuni ai majoritatii cazurilor de sociofobie.

Analizind dinamica factorilor declansatori si de intretinere ai sociofobiei, observam o coevolutie circulara, cu rol de inter-sustinere a acestora; factorii de intretinere ai sociofobiei inradacineaza si intaresc factorii declansatori.

Evitarea unei situatii sociale cu potential fobogen interfereaza in timp cu dezvoltarea echilibrata si adaptata a persoanei cu fobie sociala, limitind sansele optimizarii personale, astfel incit aceasta va ajunge in dezacord cu propriile sale nevoi, traind conflicte interioare puternice. Cu cit nevoile de apartententa sociala, de a fi perceput favorabil, de recunoastere si de autorealizare sunt mai tensionate (educatie precara, abilitati sociale neexersate sau restante, analfabetism functional, rele tratamente in cadrul familiei si grupului de referinta, somaj si saracie necompensate ocupational), cu atit teama de a fi perceput defavorabil in anumite situatii sociale, teama de respingere, teama de neadecvare si critica au un potential de producere mai ridicat.

Falsa socializare – factor de mentinere a sociofobiei

O atentie deosebita o suscita in mentinerea sociofobiei fenomenul de compensare a contactelor sociale autentice- prin socializarea virtuala, o de-socializare ce simuleaza socializarea privind-o insa de esentialul comunicarii (comunicarea face to face si utilizarea tuturor modalitatilor si submodalitatilor perceptuale ce sunt concentrate in feedback-ul direct oferit de cealalta persoana), ce se realizeaza prin intermediul platformelor virtuale. Acestea propun o mentinere prin conditionare/intarire aleatorie si comptetitie de imagine- a nevoii de recunoastere a individului si tensioneaza artificial nevoia de a fi perceput favorabil, acest lucru declansand si amorsind convingeri negative, o stima de sine scazuta, si mentinind fobia sociala.

Utilizind acest mecanism, fobia sociala poate fi inclusiv generata si controlata artificial de platformele media, ce au rolul de amorsare perceptiva, emotionala si cognitiv-comportamentala in industria publicitatii precum si de modelare sociala prin modelarea perceptiei asupra proceselor sociale.

Cyber-compensarea sociofobiei si sociofobia compensatorie de tip “Oz”

Sociofobia este o tulburare emotionala profitabila pentru industria it si corporatiile ce sustin platformele virtuale, intrucit contribuie la sporirea adictiei de interactiuni virtuale a persoanelor sociofobe, care gasesc in mediul virtual o modalitate de compensare-adoptare a unor masti virtuale cu rol de compensare a autodevalorizarii, care reechilibreaza temporar stima de sine dar dezancoreaza social si confera disocieri de ale eului de tip – eu cel real versus eu cel idealizat, eu asa cum ma simt in interior versus eu cel construit digital, eu curajosul in plan virtual versus eu ciudatul in plan real, eu cel apreciat online versus eu cel timid in realitate. Manipularea perceptiei celorlalti asupra propriei imagini sociale este constientizata ca atare de cel care compenseaza in acest mod „imaginal” fobia sociala. Imago-ul rezultat astfel este considerat astazi un loc comun, un drept la exersarea propriei imagini, imprumutat din industriile multimedia hollywoodiene, adaptat valorilor media actuale. Tendintele de mentinere „terapeutica” in spatele mastii imaginale si contra-tendinta de eliberare prin dezvaluire genereaza conflicte interioare nevrozante si predispune la o scindare de tip sine-imago a personalitatii sociofobicului. Acest tip de conflict interior, consecutiv cyber-compensarii sociofobiei, modeleaza sociofobia generind o noua submodalitate a acesteia, observata la sociofobii care isi compenseaza aceasta frica in plan virtual-  sociofobia de tip Oz (personajul lui  Lyman Frank Baum din povestirea Vrajitorul din Oz) – constind in teama de autodezvaluire consecutiva construirii unei masti virtuale favorabile – o sociofobie de compensare, consecutiva fobiilor sociale cybercompensate, sanctionata de etica mediului virtual prin asimilarea sa imposturii si asociata fenomenului “conturilor false”. Cyber-compensarea se constituie intr-un factor de intretinere al sociofobiei si favorizant al sociofobiei compensatorii Oz.

Adictia de socializarea virtuala a persoanelor cu sociofobie cyber-compensata

Cum intretine socializarea virtuala sociofobia? Majoritatea mecanismelor ce genereaza dependenta in socializarea virtuala, prin site-uri de socializare, sunt mecanisme ce simuleaza recuoasterea sociala a individului, producind o detensionare mai frecventa a nevoilor de apartenenta, recunoastere si apreciere a acestuia; aplicatiile ce simuleaza acest proces al recunoasterii sociale creeaza dependenta de recunoastere iar aceste nevoi tind sa fie consumate mai frecvent pe aceasta cale facila si rapida, si mai putin prin competitie si competente de fond exersate in mod direct la nivel social.

Acestea exploateaza si genereaza compensari in plan virtual a nevoii tensionate de autoreglare din plan real, prin activarea conceptului de ego-social, a felului in care este perceput acesta, prin centrarea pe sine si mentinerea ei, prin caracterul incomplet al feedback-ului si comunicarii.

Cei mai inalt dependenti sunt cei carora le este stimulata retragerea sociala, au tendinte spre izolare, sunt dezancorati cultural- dezinserati social, alienati, rupti de traditie si obiceiuri sanogene, dezancorati moral, cu o vocatie incerta- si care accepta necritic stimuli subculturali (consumism, kitch, anticultura, anti educatie, antiarta, ideologii).

Astfel, remarcam ca elemente comune in simptomatica stabila a principalelor cazuri de sociofobie cyber-compensata:

1.Nevoia de a produce o impresie buna- nevoie tensionata de recunoastere, autorealizare, etc.- subminata de convingerea ca nu va reusi acest lucru.

2.Teama de alterare a statutului social-ingrijorarea ca va pierde statutul social, pozitia, stima de sine, imagine de sine.

3.Centrarea pe sine si ignorarea feedback-urilor, prin- procesare anticipatorie-griji cu privire la un eveniment, procesare posteveniment- autocritica ce conduce la procesarea defavorabila, negativa, a egoului social, ruminatii interioare si focalizarea pe problema; subiectul isi autoinjecteaza presupusa parere a celorlalti, ignorind parerea reala sau distorsionind-o.

Factorii de intretinere a fobiei sociale (dupa Clark si Wells-1995)

  1. Autoevaluare negativa nerealista”toti ma considera neinteresant, sunt plictisitor, daca ceilalti nu ma apreciaza-atunci ma detesta…etc. (in cazul sociofobiei cyber-compensate – primesc putine like-uri, sau in cazul sociofobiei clasice- am parte de putine feedback-uri pozitive in interactiunile fata in fata)

  2. Distorsiuni cauza-efect, supozitii, omisiuni, generalizari”daca imi exteriorizez emotiile, ceilalti vor crede ca sunt slab, prea sensibil, ridicol”..etc. – (in cazul sociofobiei cyber-compensate -emotiile exprimate pe facebook sau alte platforme media sunt aproximate favorabil / iar in cazul sociofobiei compensatorii Oz acestea sunt aproximate defavorabil, precesul feedback-ului reducindu-se in fond la autoatribuiri de emotii)

  3. Reguli absurde legate de propria persoana:

    Trebuie sa ma descurc in orice situatie, Trebuie cu orice pret sa fiu tare, Niciodata nu trebuie sa par emotionat, timid..”.etc.

Barbatii vor sex iar femeile dragoste?

Cineva mi-a adresat aceasta intrebare-sentinta, un soi de comoda explicatie a motivatiei comportamentului sexual a partenerilor unui cuplu. Departe de a provoca interogatii existentiale pentru aceia care au iesit cu succes din pubertate – ci mai degraba evocind un mod de popularizare stiintist-jurnalistica a unor teme legate de sexualitate si relatii de cuplu, intrebarea suscita interes eventual pentru cele citeva speculatii (omisiuni si distorsiuni) pe care le lanseaza curajos.

Pe un ton cel putin la fel de glumet putem presupune in consecinta ca nici un barbat nu insala daca vrea femei doar pentru sex, pe cind femeile insala, pentru ca ele fac dragoste. Sau ca Ion o iubeste pe Maria pentru ca Maria are penis si Ion nu e barbat.

Afirmatia ca barbatii vor sex iar femeile dragoste este invalida atit psihologic cit si logic, prin lipsa de atentie si adecvare la realitate si nu ar putea fi luata in serios decit cel mult ca „argument al batului”, mod de argumentare specific multor ideologii, inclusiv celor sexiste.

Sex sau dragoste – o falsa dilema

Genul si identitatea psiho-sexuala nu conditioneaza prezenta sau absenta dragostei. Dragostea este un sentiment complex, cultivat, un efect al educatiei. Te poti indragosti bine mersi si fara sex, citind o carte sau mergind la un concert!

Constatarea ca barbatii au un libidou mai ridicat si ca sunt mai activi sexual este de bun simt si este intens explicata prin argumente ce tin de diferentele anatomice si neuro-psihologice ale sexelor. Din pacate insa argumentarea neuro-psihologica, (anume ca barbatii au niveluri mai crescute de testosteron, hormon a carui prezenta genereaza in perioada perinatala sexualizarea nervoasa hipotalamo-hipofizara, prin inhibarea functiei ciclice secretorii de LH si FSH) – este strecurata ca argument de normalizare a infidelitatii barbatilor fata de partenerele de cuplu – in dezbaterile publice sau articolele „de specialitate” ale caror teme surprind nevrozele vietii de cuplu. Ori nu este nici necesar si nici suficient sa fii barbat pentru a fi infidel in cuplu. Argumentul ca datorita testosteronului barbatii ar fi mai infideli decit femeile este din start eronat, testosteronul fiind in cazul organismului uman cel mult un factor favorizant nu unul declansator al acestui tip de conduita. Infidelitatea este o conduita sexuala invatata, nu innascuta.

Nivelul de testosteron ridicat nu explica tendinta spre infidelitate a partenerului

Dealtfel revenind la neuro-psihologie, este cunoscut faptul ca centrii hipotalamici care elibereaza gonadotropi sunt diferiti de centrii motivatiei sexuale, iar felul in care acestia se suprapun partial este un proces modelabil prin informatiile despre sex si sexualitate pe care le primim in familie, la scoala, si alte contexte sociale. Prin educatia primita pina la 13-14 ani si apoi prin autoeducatie, nevoia bazala de atasament este fi cizelata si reorientata de persoanele semnificative din jurul nostru, capatind eventual valoarea dragostei manifesta fata de un partener de sex opus. Odata cu primele experiente sexuale, atasamentul diadei sexuale are toate sansele sa devina dragoste impartasita daca partenerii se percep ca fiind compatibili si le da Dumnezeu timp sa se bucure unul de altul. O argumentare mult mai plauzibila sociologic pentru care femeile sunt mai stabile in cuplu si urmaresc mai degraba satisfacerea nevoii de atasament in cadrul unui cuplu sexual are la baza argumentele educatiei. In momentul de fata, constat ca pe strada mea, femeile sunt pur si simplu mai educate decit barbatii, acestea avind acces direct la experimentarea acestei submodalitati a atasamentului, modelabila cultural si numita simplu dragoste.

De ce vor femeile si dragoste, nu doar sex?

Motivele sunt numeroase si specific-subiective. Fara a generaliza, femeile sunt justificate sa isi doreasca satisfacerea nevoii de dragoste in cuplu mai pregnant decit barbatii (prin prisma statutului de mama care este conditionat de virsta femeile se organizeaza mai bine si aleg mai avizat ce tip de parteneriat isi doresc sa experimenteze),  si in acest scop aloca timp si isi dezvolta abilitati de introspectie, autoanaliza si analiza relationala mai evoluate decit barbatii care sunt mai preocupati de dobindirea unui statut, fara totusi ca nevoia lor de dragoste sa excluda nevoia de sex; libidoul nu este conditionat exclusiv hormonal iar pofta de sex este stimulata si consumata cel mai simplu in relatia cu un partener stabil.

Barbatii sunt cel putin la fel de capabili si orientati spre dragoste ca si femeile, insa momentele de (auto)constientizare-exprimare-recunoastere a emotiilor complexe ale partenerului sunt adesea temporizate si traite asincron, ceea ce confera complementaritate partenerilor ce iubesc provocarile si favorizeaza armonizarea, sau dimpotriva, genereaza nevroza de cuplu si separare celor care nu gasesc resurse de armonizare. Perceptia corecta despre partener si intentiile sale devine astfel un vector important in transformarea unei relatii de cuplu. Cei care convin sa fie „sex-budies si atit” devin adesea cei mai buni prieteni si ajung uneori sa se iubeasca, pentru ca initiaza relatia cu afirmarea onesta a unui acord al perceptiilor despre relatie si isi inhiba astfel expectantele nerealiste, favorizind pentru perioada convenita acordul, pe cind cei care mentin o atitudine agnostica asupra relatiei favorizeaza dezacordul si expectantele nerealiste, prin necunoasterea intentiilor si viziunii despre relatia a partenerului; cuplurile agnostice se expun cel mai adesea dezamagirilor de tipul „…el mi-o tragea iar eu credeam ca ma iubeste ”.

Relatia sexuala cu un partener-obiect este un costisitor loisir pentru aceia dintre noi care suntem „educati” sa privim femeile sau barbatii de linga noi ca pe niste obiecte, utilitarist. Pe cind cei care isi aleg si inteleg partenerii ca pe subiectul relatiei de cuplu, si isi acorda timp cunoasterii, dezvoltarii personale si sincronizarii emotionale si comportamentale, au cel mai adesea parte de satisfacerea nevoilor de sex si dragoste intr-un cuplu ce devine astfel dinamizat si valorizat prin asumarea unor sensuri comune (evident in contextele politice si societatile interesate sa favorizeze stabilitatea cuplului).

Daca te stii de abia la inceputul unei relatii, te invit cu partenerul/a la psiholog, in Constanta, pentru citeva ore de dezvoltare personala in cuplu; desfasurate in cadrul cabinetului Individual Eduard Rosentzveig, aceste sedinte te vor ajuta sa iti cunosti mai bine partenerul si sa va descoperiti mai informat directia.

Workshop dedicat Familiei tale – in Constanta: 16 mai 2015

Te invit sa te inscrii la un workshop in care vei invata sa aplici tehnici de reglare / vindecare a problemelor de familie

Centrul de Formare si Terapie pentru Copil, Cuplu si Familie

iti propune workshopul

“Disfunctii ale sistemului familial si ritualuri de vindecare”

coordonat de psiholog Crina Marcu – formator acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania

Cind si unde?

16 Mai 2015 / Constanta (adresa va fi comunicata telefonic)

Pentru cine?

Workshop-ul se adreseaza profesionistilor din domeniul sanatatii mentale (studenti si absolventi de psihologie / psihopedagogie,  medicina, medici, asistenti medicali, asistenti sociali, psihologi, psihoterapeuti)

Vei invata sa:

  • utilizezi tehnici de identificare / abordare / reglare / vindecare a problemelor sistemului familial.

Vom aborda temele:

  1. familia ca sistem,
  2. reguli ale sistemului familial,
  3. homeostazia,
  4. elemente functionale si disfunctionale in cadrul sistemului familial,
  5. pattern-uri familiale,
  6. sistemul familial de-a lungul timpului,
  7. ritualuri (tehnici) terapeutice si indicatii de construire a acestora,
  8. actiuni simbolice utilizare de ritualurile (tehnicile) terapeutice.

Vom lucra intr-o maniera relaxata si interactiva in care cazurile, problemele din experienta voastra si a formatorilor pot fi puse in discutie

Alte detalii:

Workshop-ul va avea loc in Constanta, sambata 16.05.2015, intre orele 09:00-19:00, avand un numar total de 10 ore de formare. Locul de desfasurare va fi comunicat tuturor participantilor inscrisi la workshop, anterior desfasurarii evenimentului.

Participantii vor primi 10 credite de la Colegiul Psihologilor din Romania.

Taxa de inscriere: 200 lei.

INSCRIERI:

prin telefon:  0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig)

prin e-mail: centruldeformaresiterapie@yahoo.com

Ultima zi de inscriere pentru prezentul workshop este vineri, 15 mai 2015

O ceri în căsătorie sau îți cerșești căsătoria?

Ce sens are să o ceri de soție, cînd de fapt ți-o iei singur?

În obiceiurile nedeviante ale românilor, cele ce urmăresc menținerea sănătății și a igienei mintale dar și bunăstarea în interiorul cuplului, bărbatul cere fata de la părinții acesteia conform unor deloc întimplătoare cutume ale pețitului. Ele vizează beneficiile pe termen lung ale celor doi, împlinirea personală, prosperitatea și stabilitatea familiei.

Peţitul, sau curtatul unei fete de către fecior (bărbat neînsurat) culminează cu cererea ei de la părinţi. Acesta este un obicei ce se păstrează în comunităţile și culturile care-și respectă bătrînii, necontaminate de modele de împrumut ale metropolei, în care se ţin rînduielile vechi – se ştiu rosturile acestui ritual şi oamenii se îngrijesc de respectarea şi transmiterea lui; nunta este un eveniment sacru care implică întreaga comunitate, bătrînii locului și persoanele semnificative, între care preotul, nașii și părinții ajutîndu-i pe viitorii însurăţei să nu transforme căsătoria într-un act sinucigaş făcut în numele iubirii.

Contraintuitiv, cererea de la părinţi – singura situație în care substantivul cerere are sens în sintagma cerere în căsătorie, nu este doar un gest formal-organizatoric; acolo unde se mai păstrează tradițiile se poate observa că funcţiile şi efectele ei sunt acceptate, înţelese, şi deci sunt funcţionale, tocmai pentru că au efecte benefice și reale; stabilizarea emoțională și financiară a cuplului, întemeierea cu sens a familiei, un orizont de dezvoltare înțeles și consimțit, securizarea, conservarea, respectarea, dobîndirea și afirmarea valorilor care dau sens familiei, nu doar indivizilor ei, sunt doar cîteva dintre aceste efecte.

Departe de a ne erija în moraliști de amvon, putem lesne observa o rescriere degradantă şi absurdă a formelor de “curtare” şi de cerere a fetei; aceast tip de ritual derulat în spațiul public presupune disponibilitatea de a-ți exhiba intimitatea, fata fiind “cerută în căsătorie” de la ea însăşi…, într-un teatral scenariu golit de sensul firesc şi saturat de motivaţii demonstrative, de etalare. În cazurile în care actul “cererii” se întîmplă cu public, sau devine subiect de ştiri prin natura sa spectaculoasă, părinţii sunt adesea ultimii care află că fata le-a fost “cerută”…

Ce rosturi are cerutul miresei de la părinții acesteia?

Psihologic luînd-o, rolul părinţilor şi a rudelor mai bătrîne, ca şi al viitorilor naşi dealtfel este de a face predicţii asupra şanselor de reuşită în cuplu a celor doi, de a elimina din start eventualele obstacole, de a împiedica abuzurile şi traumele psihice (violenţă în familie, degradare morală şi fizică, eşec marital), cu ajutorul unor abilităţi exersate de cunoaştere a tipologiei umane, îmbunătăţite de-a lungul vieţii în cadrul comunității de apartenență. Cererea de la părinţi nu este un act vetust şi intruziv, de ochii lumii, aşa cum îl cred mulți dintre cei care s-au rătăcit pe smartphone, în jungla dintre apartament şi Biserică, ci este o întîlnire cu sens crucial în ecologia nunţii, acela de a le oferi mirilor, din exterior, scenarii plauzibile, o perspectivă avizată şi înţeleaptă asupra viitorului relaţiei lor, un mod de a-i responsabiliza pe îndrăgostiţii mai puțin experimentați că a fi împreună e pentru cei puternici şi pentru totdeauna, un mod de existență la care aspiră mulţi dar căruia îi rezistă din ce în ce mai puţini.

Ceea ce se întîmplă cu ocazia cererii de la părinţi are sensul unei şedinţe de consiliere premaritală; dragostea părinţilor pentru tinerii ajunşi la vîrsta căsătoriei, dincolo de încărcătura de subiectivitate şi haloul hiperprotector cu care sunt bruiate uneori interacţiunile părinţi-copii, are o funcţie mai actuală decît a psihologului sau consilierului marital, prin caracterul sanogen-protector, prin celeritatea şi anterioritatea punerii sale în act. La psiholog ajung, din păcate, doar atunci cînd au probleme serioase în cuplu, iar psihologul le poate deschide ochii spre soluții, dar nu le poate reda acestora iubirea care s-a stins. Cine altcineva poate să-i înţeleagă mai bine pe cei doi miri, decît proprii părinţi care le-au observat evoluţia şi care intuiesc dacă cei doi sunt compatibili psihologic, emoţional, fizic. Aceștia fac estimări ale statutului social, observă dacă viitorii miri sunt suficient de vrednici unul de altul, își dau cu părerea dacă sunt sănătoşi şi pot avea copii, dacă mirele are stare s-o ţie pe soţie, cel puţin în perioada gravidităţii şi a micii copilării a viitorului prunc. În urma unor astfel de discuții ocazionate de pretextul cererii de la părinți mirele îi poate propune fetei căsătoria mai în cunoștință de cauză, iar dacă tînărul are și acordul de principiu al părinților acesteia, începe perioada curtatului…adică feciorul îi cam umblă fetei prin curte…Cererea fetei de la părinţi este un gest firsesc în economia unei comunităţi axiocrate, susţinută fiind pe principii clare de viaţă; că suntem fiinţe sociale şi nu putem face abstracţie de familia de provenienţă şi de valorile acesteia, că nu este suficient doar să iubeşti o femeie, trebuie să o mai şi meriţi, înainte să dovedeşti că poţi “să o ţii”…

Ce impact psihologic au cererile inedite în căsătorie?

O sa vă surprindă că voi încerca o descriere într-o singură frază, dar spectacolul cererilor în casatorie atunci cînd mirele coboară de pe „muntele lui Venus” direct într-un studio de televiune furajer, în slapi și cu inelul de logodnă vîrît într-o chiflă cu susan, spectaculosul unei jamesbondiste ambuscade cu motociclisti de pe autostrada Somnului, subliminal codimentată de încercarea ei ingenua de a îmblînzi trivialitățile unui grup de futezători, excentrica gravare a întrebării pe paharul cu șampanie în timp ce ea pofteste pere, îngenunchierea cu frac din nacela unui balon cu aer cald, la 800m altitudine, sau solicitarea prin semne din ce în ce mai disperate a unui răspuns clar, din timpul unui salt în grup cu parașuta, ori la coada la aripioare în Mall, ceremonialul de tip „Vrei?-Da!” legănat de barca salvamarului Bușilă, sau propunerea cineastă de dinaintea filmului Doi știuleți și o Egretă – toate acestea pot fi privite de mulți dintre cei cu discernămîntul intact ca pe o parte recognoscibila a nefirescului, o colecție de practici nepotrivite scopului și tocmai de aceea necesitînd regii care să atragă atenția și să transforme seriozitatea căsătoriei – într-o anxiolitică poveste de moment, pentru că doar momentul se anunță valabil în spectacolul chicios al vieții de consum la care consimt cei ce vor să pară în acest mod inediți; ideea de împreună și-a pierdut pentru mulțí dintre acești temerari înțelelsurile vii, rămînd palpabile cele consumist – epidermice, ale diferitului.

Ce nevoi ascunde exhibiționismul matrimonial?

Este foarte des întîlnit ca sport, adică cerutul de soție din nevoia de atenție, sau din nevoia de control a celui care-și cerșeste prin inedit un astfel de suav, tabacic, virginal-curajos sau înecat în lacrimi de emoție Da de la viitoarea lui părăsică – pentru că orice păsărică ajunge la un moment dat părăsică, aduce cu sine un public cu rol de susținere și consimțire. Dacă stima de sine a voinicului e scăzuta sau așteaptă mai degrabă un refuz, publicul devine un Amplificator, are un rol de pressing social pe care acesta mizează, și o astfel de cerere pe scurt devine un mod eficient de influentare a deciziei miresei, in acord cu expectanțele voinicului- deindata ce eventualitatea unei posete in cap sau a altor comportamente de aparare ale viitoarei sotii sunt scoase din calcul.

Cum se alege locul și contextul cererii?

Multe astfel de solicitări se petrec în locuri care afirmă sau evidențiază pasiunile și preocupările celor doi, topos-ul avînd un cunoscut rol de ancorare emoțională a evenimentului într-un context semnificativ, familiar și securizant. Această ancoră îi va ajuta pe cei doi să își regăsească în timp valorile și sensurile definitorii ale relației, ori de cîte ori se vor gîndi sau se vor întoarce aici.

Contextul este și el important. Nevoia flăcăului de a-și surprinde iubita și de a fenta provocator aparențele transformă contextul cererii inedite într-un adjuvant semnificativ și potențator al acesteia doar dacă intenția evidentă a flatării rămîne în plan secundar, altminteri, spectaculosul cererii ajunge să pună în penumbră subiectul solicitării și semnificația acestuia, șoul devenind în sine un context mai important decît textul, plasînd „vrei-da”-ul ritualist într-un derizoriu consumism matrimonial, la care dealtfel asistăm din plin.

Ce impact spiritual are acest nou tip de pețit?

Cererea în căstătorie inedită este și un mod de resemnificare a unui ritual care și-a pierdut orice semnificație sacră, aceasta fiind înlocuită de valorile personale ale mirilor. Dacă vă puneți problema efectului pe termen lung asupra diadei maritale și societății – aceste noi practici nu rescriu obiceiurile vechi ci desființează rațiunile profunde ale cutumelor. Laicul înlocuiește religiosul, ritualul este desacralizat, rădăcinile profunde sunt retezate favorizînd transplantarea gorunilor într-un ghiveci, înțelesul și valoarea căsătoriei ca act de naștere al familiei sunt duse la mall, plimbate cu telecabina, aruncate din parașută, reinterpretate prin psihologisme și modelate în funcție de nevoile de geo-engineering ale momentului.

Efecte scontate versus efecte obținute

În relațiile fragile sau în căsătoriile de ochii lumii, aceste aventuroase cereri de mînă aduc un plus de imagine și încredere actanților, direct proporțional cu spectaculozitatea și teribilismul afișării. Cererea cu public indică spre valorile cardinale ale cuplului și poate avea efect anxiolitic, însurățeii schimbînd accepțiunea clasică a căsătoriei cu una aflată sub semnul mondenității și modei, care metamorfozează marota singurătății în doi în mascota plictiselii-ludice, amenințările anticipate ale unor posibile eșecuri în cuplu fiind astfel mai usor de suportat.

Cererea cu public conține și riscul unui refuz, reacţie psihologică de apărare căreia prezența celorlalți îi amplifică temperatura emoțională. Cei ce îşi asumă acest risc nu pot fi consideraţi curajoşi ci mai degrabă rezilienţi, persoane cu resurse şi o stimă de sine stabilă, capabili să se recapaciteze rapid după un eşec. Curajoşii în astfel de situații sunt cei care, avînd o structură anxioasă sau fiind afectați de fobii sociale, bravează, din dorinţa inconştientă de a demonstra că nu se tem; acești pretendenți se lansează în comportamente de repetare contrafobică, adică îşi dau cu stîngul în dreptul – producînd exact comportamentul de care se tem, şi care evident clachează în faţa consecinţelor. Cunosc astfel de situații în care fata a răspuns „Nu” în contextul unor astfel de cereri în căsătorie inedite, cu public. Experiențele sunt descrise ca umilitoare şi traumatizante prin caracterul neașteptat al propunerii, datorită unor așteptări diferite, prin faptul că asistența nu este de dorit în contextul intim al momentului, prin natura prematură a solicitării, sau datorită rușinii de a crea o situație umilitoare pentru partener- acceptarea de ochii lumii a propunerii devenind ulterior declansatorul unor puternice conflicte prilejuite de refuzul de drept.

Cererea cu public este pentru vînătorii de atenție un fel de “stroke”, de stimulent al relaţiei şi al stimei de sine; este un gest de vitejie, înainte de război, atunci cînd nimeni şi nimic nu îl cere, şi prin această metaforă veţi înţelege şi cărei culturi aparţine, şi căror profunde rosturi sociale. Femeile se pot simți astfel mai prințese, iar barbații mai prinți, deși le putem recunoşte pe cele reale tocmai pentru faptul că acestea respectă regulile tatălui; în fond, orice prinţesă, este fiica unui rege, căruia se cade să îi ceară mai întîi binecuvîntarea.

 

Fobiile sociale

1. Ce este fobia sociala?

Inscriindu-se in conceptul mai larg de fobie – definit ca “teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata sau anulata, chiar daca persoana in cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala” (Dictionar de Psihologie, coordonator Ursula Schiopu-Ed. Babel, Bucuresti, 1997, p.297), sociofobia este o tulburare de tip anxios, manifestata ca teama nejustificata de a anticipa si initia, de a parcurge si intretine situatii si raporturi interpersonale concrete, intr-un cadru social definit.

In DSM IV fobia sociala este enuntata ca “teama puternica si persistenta de situatii sociale care presupun realizarea unor performante si in care persoana se poate simti stinjenita”.

2. Diagnostic

Spre deosebire de multe alte fobii, fobia sociala se remarca prin dificultatea descoperirii si incadrarii sale diagnostice. Odata identificata psihodiagonostic, verificarea existentei unei fobii sociale se realizeaza prin expunerea la stimulul fobogen, in imaginar sau intr-un mediu virtual controlat (simulator), ori daca este posibil direct in vivo – aceast fapt conducind la aparitia imediata a unei puternice anxietati specifice, asociata stimulului fobogen.

3.Cauze si mecanisme psihologice specifice

Conform teoriilor behavioriste – fobiile sunt conduite dezadaptative invatate; in schimb, psihanaliza freudiana sustine ca fobiile sunt forme de manifestare ale isteriei.

In mod obisnuit fobiile sociale sunt asimilate traumelor si conflictelor originate in copilarie; teama de a fi respins conduce spre evitarea situatiilor in care ar putea aparea pericolul de a fi judecat, criticat, batjocorit, evaluat negativ etc. In mod similar teama de singuratate conduce spre o viata aventuroasa si instabila, in care ceilalti sunt tratati drept un companion, o prezenta care tine de urit sau satisface anumite nevoi, persoana ce se teme de singuratate producind si intretinind in acest mod vicios singuratatea de care se teme.

Mecanismul cognitiv al fobiei sociale este unul de tip automat, inconstient. Stimulul fobogen, odata initiat, produce aparitia imediata a anxietatii resimtita ca distress fata de o situatie sociala perceputa ca amenintare, sunt declansate cognitii automate care prelucreaza negativ egoul social al individului, urmate de reactii de evitare sau fuga si de trairea intensa a fricii la nivel psiho-somatic. In situatia in care evitarea sau fuga sunt imposibile sau impiedicate, apar reactii de anxietate ridicata, supraincordare, culpabilitate, furie, resentimente, depresie, chiar si agresivitate. De obicei mediul sau oamenii reactioneaza la fobia subiectului, fapt care complica situatia si intretin fenomenul profetiei autoimplinite. De exemplu, teama de respingere are ca reactii automate evitarea contactului cu persoanele sau manifestarea unui disconfort evident, ceea ce conduce la o pierdere a interesului fata de persoana evaziva sau evitanta.

Sociofobia este traita subiectiv ca o frica nejustificata fata de persoane si situatii sociale concrete, pe care subiectul o explica si intretine prin conceptualizari ilogice si ideologice. Fiind anticipata catastrofal, frica are implicatii bulversante asupra vietii de relatie a fobicului; comportamentele de evitare a anumitor situatii sociale, produse instantaneu si automat, nu supun cimpului constiintei individuale lipsa de justificare a fricii, persoana nerealizind ca de fapt se teme de situatia respectiva; evitarea in sine a unei situatii sociale fobogene primeste argumentari mitizate, ce nu au legatura cu motivul sau real; astfel, din perspectiva persoanei cu fobii sociale, teama sa pare chiar hiper-justificata prin explicatii ce au rolul de a proteja stima de sine, fapt intilnit in special la indivizi educati in culturi unde curajul este intens valorizat, iar lipsa lui – blamata.

Conceptualizarile ilogice ale fobiei sociale sunt modele explicative mitizante ale acesteia (origineaza un mit), reprezentind modul nerealist prin care subiectul a invatat sa isi construiasca, pe baza unui numar limitat de experiente personale traumatizante, propria teama dar si propria explicatie; subiectul cu fobie sociala isi constientizeaza adesea frica de situatiile interpersonale, intretinind-o prin argumentari sofiste, creeate in jurul unor cognitii disfunctionale neconstientizate, automate. Acestea sunt adesea regasite ca atare in explicatii subiective ce iau forma unui monolog interior, de constientizare a propriei frici, pe parcursul producerii si trairii acesteia. Acest monolog interior este generat de subiect in situatia sociala specifica de care se teme si are valenta unei disocieri hipnotice (interior-exterior) cu dubla functie; una slab-anxiolitica, de explicatie care reduce distressul (ma simt asa…cind mi-e teama sa…pentru ca…) si una puternic-anxiogena, de pregatire a comportamentelor de aparare fata de consecintele nefaste dar improbabile expectate (focalizare interioara, reorientare spre trauma initiala), conducind in final subiectul spre actiuni dezadaptative ce intretin fobia sociala – fuga din situatie sau evitarea acesteia (focalizare exterioara, orientare spre comportamente evazive).

Conceptualizarile ideologice ale fobiei sociale sunt modele explicative ritualizante ale acesteia, explicatii ilogice extinse arbitrar asupra unei intregi clase de probleme (origineaza un ritual explicativ, ce devine in fapt reiterarea inteligibila si falsa unui mit terapeutic, preluarea unei conceptualizari mitizante pentru o situatie analoga, dar traita de altcineva intr-un alt context). O explicatie ideologica este preluata si articulata unei situatii fobogene specifice, de obicei pentru functia sa anxiolitica imediata; o explicatie pentru o stare de frica nejustificata, este de preferat lipsei oricarei explicatii – iata de ce, o inlantuire de bazaconii oferite de o persoana investita cu incredere sau autoritate, devine adesea cea mai credibila explicatie. (De exemplu, in cazul supravietuitorilor gulagului comunist, reactia de frica organica la vederea unui tortionar comunist care ii aduce cafeaua dupa ani si ani de temnita grea, poate capata ca explicatie inclusiv faptul ca intr-adevar fostul detinut chiar ar putea fi dusman de clasa – unii chiar asa au fost convinsi ar fi – si adoptarea acestei explicatii este mai credibila prin efectul sau anxiolitic imediat, chiar daca motivul real il reprezinta, printre altele, evocarea suferintei indurate, produsa de fiara care aproape l-a ucis in bataie).

Acestea nu tin cont nici de specificul si nici de realitatea psihologica individuala, mecanismele psihologice sau experientele personale specifice care genereaza fobia fiind in genere constructe cognitive de tip sofist, preluate cliseic din folclor (superstitii, misticism, ocultism) sau din alte vehicule culturale (ideologii, ritualuri, stiintisme). Conceptualizarile ideologice sunt credinte nerealiste cu functie explicativa si anxiolitica si sunt deseori asociate tendentios si secularizant credintei in Dumnezeu de catre institutiile ideologice ale oricarei structuri politice ce doreste sa manipuleze eficient.

4. Cele mai des intalnite fobii sociale

Fiind rezultatul unei bune capacitati de invatare exersata in timp, simptomele multor fobii sociale sunt identificate cel mai adesea impreuna, caz in care  psihologii clinicieni si psihoterapeutii se confrunta de fapt cu o pantofobie sociala, adesea denumita, din nevoia terapeutica de a nu focaliza pacientul pe problema – sociofobie, sau fobie sociala.

Pentru a parcurge discursiv cele mai cunoscute subtipuri ale sociofobiei, mentionam succint:

Erthyrofobia – teama de a vorbi si de a aparea in fata unui public

Ertyrofobia este originata in teama de a fi privit. Persoanele cu aceasta fobie reactioneaza defensiv-evaziv si anxios atunci cind sunt privite, iar daca acest lucru se intimpla atunci cind vorbesc, anxietatea resimtita este argumentata de acestia prin faptul ca anticipeaza o reactie critica sau o evaluare negativa din partea auditorilor. In fata unui asemenea disconfort psihologic si fiziologic se instaleaza puternice si persistente reactii de evitare a situatiilor in care fobicul este nevoit sa vorbeasca unui public.

Eritrofobia (sau ereutobofia) – teama de a rosi in public, teama de a trada emotii

Este o teama nejustificata de dezvaluire a emotiilor, de tradare sau lecturare a acestora prin inrosirea involuntara a fetei; in extenso, subiectul eritrofob se teme sa isi exteriorizeze sau sa tradeze la nivelul limbajului corporal emotii care l-ar putea supune judecatilor si prejudecatilor celorlalti. Tremurul mainilor in situatii cu o puternica incarcatura emotionala, inrosirea sau paloarea fetei, tresarirea muschilor de expresie, dilatarea pupilelor si forma buzelor, postura, toate aceste semne ce dau expresivitate comunicarii, ancoreaza situational stari emotionale pe care eritrofobul se teme sa le afiseze pentru a nu fi considerat anxios, prea emotionat sau “slab de inger”.

Teama de implicare in relatii profunde (gamofobia, frica de esec in cuplu sau frica de relatii inchise)

In 1977 Herbert Fensterheim si Jean Baer lansau ipoteza ca teama de implicare in relatii profunde este de fapt o extindere la nivel social a fricii de captivitate, o “generalizare a claustrofobiei la relatiile sociale”. Aceasta teama se manifesta specific prin frica de a fi inchis, claustrat, luat prizonier, prins, capturat, ”imbelciugat” sau inlantuit in relatiile sociale. Persoana cu o astfel de teama nu se implica in relatii intime decit pina la nivelul in care acestea incep sa ii afecteze “libertatea de miscare”, si, de obicei, relatiile de cuplu ale persoanelor cu o astfel de fobie dureaza putin. Aceste persoane se considera incapabile de relatii pe termen lung chiar daca in mod paradoxal ele reclama nevoia unei implicari mai profunde. Teama de implicare cunoaste un polimorfism spectaculos, prin fobii secundare pe care le origineaza; mentionam gamofobiasau frica de casatorie, frica de esec in cuplu, frica lipsei de timp personal, teama de sarcina sau teama ca o relatie “inchisa” va disloca beneficiile unei relatii “deschise”.

Teama de demascare (teama de psiholog sau teama de a fi descoperit)

Anumite persoane se tem ca ceilalti isi vor da seama cine sunt ele de fapt; ca aspecte criticabile ale personalitatii lor vor iesi la iveala, descoperind astfel cum sunt cu adevarat, fara masti. Persoanele cu astfel de temeri isi construiesc fatete si identitati menite sa ascunda presupusele tendinte ale celorlalti de a-i descoperi si ulterior pedepsi sau respinge. Cei care se tem de demascare se tem de fapt ca nu vor fi acceptati pentru aspecte clare, care le sunt cunoscute, sau pentru particularitati slab constientizate, ce constituie de obicei miezul complexelor de inferioritate. Teama de a nu fi descoperit cunoaste compensari interesante, precum complexele de superioritate, masti construite minutios pentru a ascunde de fapt sentimentul unei inferioritati reprimate, senzatia invulnerabilitatii si mitul persoanei puternice – ce nu are nevoie sa solicite ajutor, teama de psiholog sau de discutiile mai profunde ce ar putea implica vreo autodezvaluire. Consecintele unei astfel de fobii sunt evitarea relatiilor cu ceilalti, adoptarea unor prietenii de suprafata ce conduc de obicei spre alienare si accetuarea acestui tip de fobie.

Teama de esec in comunicare

Este frica de a nu fi considerat dezagreabil ori gresit inteles. Cei care au aceasta fobie se tem sa nu displaca si in consecinta vor sa placa tot timpul. Cel mai mic semn de dezaprobare sau tensiune perceput in cadrul relationarii alimenteaza autoculpabilizarea si genereaza acute sentimente de vinovatie, pentru culpe ipotetice; ideile de vina se creeaza in jurul unor presupuse defecte personale ce devin, in opinia fobicului, cauza starii de tensiune sau a instabilitatii si iritabilitatii celorlalti. Una dintre obositoarele consecinte este aceea ca persoana cu aceasta fobie se straduieste din rasputeri sa fie amabila cu tot dinadinsul, pina la depersonalizare si absurd. Dorintele si tendintele sale naturale sunt reprimate, subiectul traind trauma unui obositor autocontrol ce este orientat artificial spre inhibarea reactiilor de exteriorizare a nemultumirii; autocenzura nemultumirii ingreuneaza invatarea asertivitatii, resursa importanta a comunicarii eficiente ce ar impiedica inevitabila diminuare a stimei de sine si exacerbare a stimei pentru altii. O alta consecinta negativa a acestei fobii o reprezinta complexele de inferioritate si tulburarile emotionale cu impact major asupra vietii echilibrate si a demnitatii personale; cei care se tem mereu sa nu fie gresit intelesi renunta repede la drepturile personale, demnitate sau onoare si considera ca a placea tuturor este o datorie. In cazul respingerii, acest lucru este pus in legatura cu vreun defect personal, aparind autodevalorizarea. La nivel cognitiv, eroarea de gindire cel mai des observata inca din timpul interviului clinic, ce reiese din clarificarea metamodelului lingvistic, este deformarea prin echivalenta complexa -cind un comportament exterior devine in mod arbitrar sensul unei stari interne.

Ensiofobia – teama de a gafa, teama de penibil

Teama de a nu parea ridicol sau de a nu fi ridiculizat a celor care se tem sa nu gafeze – se manifesta printr-un exagerat autocriticism, si hiperprudenta, comportamente cu rol restaurator fata de un ipotetic prejudiciu de imagine, pe care ceilalti il alimenteaza prin simpla lor prezenta. Persoana cu aceasta fobie se considera permanent subiectul unei critici; traind intens sentimentul ca orice actiune personala ar putea sfirsi lamentabil cel ce se teme de penibil evita sa se manifeste in public, isi inhiba reactiile si are tendinta de a-si aplatiza pina la monoton expresivitatea; pornirile sunt de asemenea reprimate din teama de a nu comite vreo gafa compromitatoare.

Teama de a fi respins

Persoanele cu acest tip de fobie sunt hipervigilente si hipersensibile la cele mai mici semne ale aprobarii si mai ales ale dezaprobarii interlocutorului, aceastea din urma capatind automat sensul respingerii. Teama de respingere impiedica relatiile adecvate, autentice si armonioase cu ceilalti, fobicul preferind sa evite pe cit posibil socializarea cu persoane noi precum si situatiile de evaluare (examene, concursuri, provocari). De obicei acest tip de fobie origineaza anxietatea de performanta, o situatie de confruntare in care succesul conditioneaza acceptarea si dragostea, iar esecul contine amenintarea respingerii.

Fobia de gradinita si scoala

Aceasta este o forma particulara de fobie sociala, experimentata in special de copiii de virsta prescolara si virsta scolara mica. Se manifesta ca teama de a frecventa gradinita sau scoala (frica fiind asociata adesea cu profesorii sau reprezentantii scolii), anxietate de performanta si atacuri de panica insotite de refuzul de a merge la scoala sau de a desfasura activitati in timpul lectiilor, accese de plins, dureri de cap, vomismente si greturi inainte sau dupa ore (Ursula Schiopu). Insuficienta pregatire emotionala a copilului, experietele personale traumatice (ridiculizare si alte forme de hartuire emotionala, bataie).

Homilofobia – teama de ceremonii religioase si predici

Este o fobie sociala manifestata ca frica nejustificata fata de ceremoniile religioase, teama de a asculta, de a tine predici sau de a fi prezent la astfel de ceremonii. Homilofobia isi are originile in teama de moarte, cu care este dealtfel intens conectata. Persoanele cu aceasta fobie prezinta simptomele specifice de disconfort ale agorafobicilor, pe care le traiesc insa intr-un grup format pentru o ceremonie religioasa, fata de care resimt teama si un puternic disconfort (panica, senzatii de gura uscata, greata, ameteala, aritmii cardiace, transpiratie, imposibilitatea temporara de a vorbi coerent, tremor, respiratie accelerata si superficiala). O serie de consecinte pe care homilofobia le are asupra fobicului, dincolo de disconfortul somatic, este generata de separarea de familie atunci cind aceasta traieste momente de grup importante (aniversari, nunti, botezuri, inmormintari sau alte ceremonii cu continut religios); izolarea, sentimentul inadecvarii la context, instrainarea, blamul si uneori etichetarea ca necredincios.

Haptofobia – teama de a fi atins (cunoscuta si sub denumirile: afefobie, afofobie, hapnofobie, haptefobie, haptofobie, tixofobie)

In ciuda raritatii cu care este intilnita clinic – prin comparatie cu restul fobiilor, haptofobia are nu mai putin de 6 sinonime, ce desemneaza in fapt acelasi tip de problema; este teama de a atinge pe cineva sau de a fi atins. Provenind din exagerarea nevoii de respectare a spatiului intim sau dintr-o trauma traita in copilarie (abuz sexual, sau alte abuzuri fizice si emotionale), aceasta frica este adesea experientiata ca teama de a fi atins de o persoana de sex opus, teama de a fi invadat in spatiul personal, sau chiar teama de a fi contaminat.

5.Terapia fobiilor sociale

Hipnoza clinica precum si tehnicile cognitiv comportamentale si de NLP au rezultatele cele mai eficiente in psihoterapia fobiilor sociale, si sunt practicate in cadrul acestui Cabinet de Psihologie din Constanta. Un psiholog clinician si un psihoterapeut iti stau in acest sens la dispozitie.

Mami, eu am fost vreodata copil?

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.