Tag Archives: metafora terapeutica

Macul si Maracinele – alegorie terapeutica

Posted on by

obsesia de a fi fericitUn pui de maracine se lipi de mineca lui Ionica. Fu zvirlit intr-o sfarghie de uluc, unde se hotari sa creasca mare si statornic ca stejarul.

Se desira in trei zile cit altii in zece, umbrind totul in jur, asa ca plantele vecine il cam evitau, zgaindu-se la el ca la un ciudat. Altele ii facura loc sa creasca linga ele, dar se ofilira repede, spre uimirea babelor sfatoase. Maracinele se credea urit dar destept, incit nu ii mai trebuiau confirmari si nu lasa pe nimeni sa se apropie si sa il atinga, pentru ca toti spuneau “au!” doar cit il vedeau. Se satura sa fie respins asa ca decise sa fie tepos ca trandafirul…inalt ca floarea soarelui…setos ca dovleacul, pina una-alta. Frunzele sale moi facura tepi si curind nimic in jurul sau nu mai ramase neofilit si neintepat. Crestea fara nimeni in preajma…puternic…tepos, cu flori violacee, mari si grele. “Sunt cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai bine hranit, si cel mai independent …” gindea despre sine maracinele, privind pustiul si uscaciunea din jur.


La numai cativa metri, intr-o palma de grau aruncat intr-o poarta, crestea un mac rosu, fragil si frumos. Se simtea bine impreuna cu prietenii sai. I se spunea ca e frumos, se simtea admirat si nu lua asta prea in serios. Floarea lui era stralucitoare ca o hartie colorata de un pictor prea obsedat de rosu… perii fini ai tulpinii suple si verzi aratau, de la nivelul furnicii, ca o scara spre cer- nicidecum ca niste tepi de arici sperios.

Vazindu-l pe ciulin de la distanta, macul ii dadu binete, asa cum se cuvine cu cei mai mari. Rusinos dar vorbaret el stia povesti de adormit spicele, griul devenea copt si unduios in jurul sau. Impovarat de bondari betivi, maracinele se simtea singur si trist. “Macar sunt puternic daca suport atitea”…gindea acesta despre sine. Fetele il ocoleau, caii nu-l pasteau, doar mustele il bazaiau si citeodata…vreun fluture, ruda cu Vanessa, ii gadila maciuliile mov.

Intr-o seara Lenuta fu chemata la poarta de Ionica. O saruta si ii prinse dupa ureche o floare de mac. Ciulinele fu calcat cu cizma la pamint.

O batrina sfatoasa venea pe drum. Aceasta culese floarea ciulinului si-si facu din ea ceai de guturai. Floarea macului sfirsi intr-un album cu amintiri de nunta.

Cu totii suntem frumosi si folositori, dar nu toti traim la fel. Adesea, ceea ce credem ca ne apara, ne insingureaza. Singuratatea incepe prin respingerea feedbackurilor celorlalti, sau prin neacceptarea noastra ca fiinte imperfecte. Agresivitatea excesiva atrage agresivitate, frumusetea – admiratie. Cativa tepi insa nu strica nimanui. Povestea aceasta o stie cel mai bine un trandafir.

Asemeni unui copac

Posted on by

…ne întindem crengile spre lumină şi căldură, rădăcinile noastre caută seva şi stabilitatea. Înfrunzim, înflorim, devenim frumosi, rodim şi ne dezvoltăm în acord cu spaţiul dimprejurul nostru, continuînd să ducem cu noi pînă în fructe samînţa ce am fost cîndva. Suntem perfectibili, Cineva ne-a dat capacitatea de a evolua, de a participa la propria devenire, ne putem alege singuri modelele de creştere, în acord cu esenţele noastre. Credinţa, speranţele şi întreaga noastră existenţă se aliază la un moment dat unui singur destin; celui pe care ni-l asumăm din entuziasm şi convingere.

Prin relaţiile noastre cu semenii devenim vizibili, puternici şi importanţi, pentru că tot ceea ce suntem mai frumos poate fi de folos, împlinindu-ne astfel visul realizării noastre. Constatăm atunci că nu doar rădăcinile invizibile ne fac puternici ci si felul în care îi îmbrăţisăm pe ceilalţi.

Se întîmplă adesea ca furtunile să ne pună la încercare. Cînd cei din jur încep să cadă şi ne simţim dezrădăcinati, singuri şi obosiţi, fără sens, ai nimănui. Ne sunt distruse rădăcinile, ne sunt rupte crengile, în scoarţa noastră ramîn săpate adînc cicatrici. Ceva se întîmplă şi creşterea noastră ia o altă direcţie, alta decît cea dorită de noi.

Ne trebuie cineva care să ne înţeleagă şi să ne asculte. Cineva care să ştie cum să ne facă să înflorim iar,să ne continuăm mai departe creşterea, în acord cu visurile noastre.

Eduard Rosentzveig

Somnul care si-a regasit somnul.

Posted on by

Iti voi povesti despre un Somn care nu mai avea somn; dealtfel fusese, pina acum citeva seri, un Somn linistit, ascultator si statornic, asemanator cu al multor copii din orasul Constanta. Daca vrei, este o poveste despre Somnul geaman al Ioanei, o fetita care viseaza sa fie balerina.

Somnul o trezeste din somn noapte de noapte, pentru ca nu ii place sa ramina fara sora lui geamana. Ultima data cind  au adormit impreuna, Somnului i s-a facut frica sa nu fie lasat de Ioana singur, intr-un vis urit cit o durere de stomac cu care te duci la psiholog; intunericul o facea pe fetita sa dispara somnoros, ca intr-un joc de-a ascunselea intr-un labirint de plus, in care nici o chemare de ajutor nu se aude. In plus Ioana este singura in stare sa inteleaga cit de frica ii este acum Somnului sau geaman sa o mai insoteasca in visurile ei, acesta avind grija sa o trezeasca inainte sa se rataceasca unul de altul.

Ori de cite ori o trezeste, Somnul incepe sa ii povesteasca Ioanei despre visurile pe care ar dori sa le traiasca daca ar “somnori” impreuna, si simtindu-se ascultat si bine inteles, e ca si cind fata i-ar apride o lumina placuta, sa se vada, sa se observe, sa nu ii mai fie frica de adormire. In intunericul acela luminat de atentia Ioanei, Somnul nu o mai pierde din ochi. Este un Somn special, lucid si supraveghetor, care stie multe povesti dar nu mai are curaj sa le traiasca in vis, alaturi de Ioana.

Si Ioanei ii place sa fie alintata cu povesti si cu lumina de veghe albastru-electirc din camera sidefie, pe care o lasa aprinsa  pentru a-si asculta Somnul geaman, ciufulit si vorbaret ca atunci cind era mai mica.

Daca nu l-ar mai asculta, ostenita sau jucindu-se cu vreun vis mai indreznet, Ioana s-ar trezi speriata, ar aprinde lumina din dormitor, astfel incit toti ai casei sa poata sa ii aduca inapoi Somnul,  trezindu-se din somnul lor si venind obositi sa stinga lumina, sau sa o asculte pe Ioana povestind fie despre ce mai zice Somnul ei fara de somn, fie despre spaima trasa cind a visat ca o doare burtica, si in realitate chiar o durea!

Azi asa, miine tot asa, pina cind intr-o noapte, trezindu-se singura, Ioanei incepu sa i se faca frica si sa o doara burtica, pentru ca Somnul geaman nu o mai trezise, asa cum se obisnuise dealtfel. Daca i se facea iar rau, cine o mai salva? Toti ai casei dormeau si toate luminile erau stinse de somn. Pina si Somnul sau dormea alaturi de ea, obosit si zimbitor. Fata l-a privit nedumerita. Oare ce visa? Isi aminti cum il intilnise in visul sau, dansind curajos si fericit alaturi de ea, cu un bilet misterios in mina dreapta, pe spatele caruia Ioana isi putea citi clar numele. Gasise asadar o cale sa isi cheme Somnul in somnul ei! Somnul sau geaman invatase sa aiba grija de somnul ei!

Din acel moment durerile de burtica ale Ioanei, au disparut, ca un vis rau dimineata. Un Somn odihnitor si protector o insoteste in visurile sale, noapte de noapte, aidoma unui inger curajos. Este Somnul sau geaman, care acum stie cum sa o ajute, daca o durere trecatoare i-ar rataci pentru un moment unul de celalt. Este Somnul care citindu-i biletul, si-a regasit fericit somnul.

Asemeni unui rîu

Posted on by

Recent, un tînăr mi-a povestit următoarea întîmplare:

<< Plecaserăm la munte cu iubita şi o prietenă de-a ei. După o zi de mers am ajuns la cabană, pe poalele unei păduri abrupte de fag. Gazda dusă cu treburi. Iubita mă rugă să stau cu bagajele, pînă urma să se întoarcă de la mînăstirea din apropiere:

“-Aşează-te pe o piatră şi ascultă rîul, vezi ce spune, pînă ne întoarcem de la măicuţe cu cheia!”

Obosit de drum dar entuziasmat, mi-am ales o piatră cu faţa spre apa care vuia nedesluşit, aşteptînd, ce puteam face? Cineva tot trebuia să păzească bagajele. Rîul ar fi putut să-mi spună multe şi dealtfel gîndeam că orice poveste “mi-ar zice”, aceasta nu ar fi fost decît propria mea închipuire orientată spre apă, în căutarea unei replici glumeţe, de întîmpinare.

Minutele se deşirau de parcă ar fi fost ani, şi iubita plecată spre chilii întîrzia; “astea s-or fi luat cu vorba şi mă lăsară p’aci cuc, s-aştept tălîmbit pînă mi-o zice rîul ceva; sigur tăifăsuiesc, regăsirile te sorb ca pe un aluat dulce; o fi vrut să mă distragă, cu o ţigară şi filosofii; semnal la mobil, ioc!…să ascult rîul…nici măcar nu pot sta lîngă el, aşa de dureros îmi intră-n oase vaporii reci şi vuietul amplificat de somn”.

Mă gîndeam că încă nu ne cunoaştem bine, deşi îmi spune că mă iubeşte, dar de cîte ori o întreb despre relaţiile trecute mă respinge, spunînd că-i prea dureros ce are de povestit; şi ea şi rîul semănă foarte mult, la fel de tăcuţi şi ascunşi prin distanţe.

M-am încumetat totuşi să mîngîi apa, şi copilăria m-a învăluit ca o iarnă îmbujorată şi sfîntă. Vîrfurile degetelor, sloi la început, se făceau fierbinţi ca soarele, gîndurile îmi amuţeau; în acea linişte proaspătă nu mai auzeam rîul – ci îl ascultam întîia oară; mă miram că apa usturător de rece putea fi auzită de pe mal, dar ascultată…- numai dinăuntrul ei, acum atît de prietenos.

“-Cum pot ajunge la ea, înăuntrul ei, s-o ascult, dacă ea nu-i deschisă şi limpede ca apa acestui rîu…?”

Mă tot întrebam, gîndindu-mă la refuzul hotărît de a-mi împărtăşi mai multe despre ea, şi la posibilele dureri pe care le-aş fi stîrnit insistînd bolovănos. Mi-am alungat atunci somnul şi furia, împrospătîndu-mă în rîul care avea atîtea să-mi spună. >>

Răspunsul l-a aflat în cabinet, chiar în timp ce povestea.

Eduard Rosentzveig