Hai !

FORMARE NLP PRACTITIONER

Constanta, 11-13 mai 2018

Inscrieri: 0721.299.371 (Magdalena Toma)

Se spune ca vapoarele se afla in siguranta in porturi, dar nu pentru asta sunt ele construite (John Shedd). De aceea va propunem sa nu va economisiti viata, ci sa o traiti din plin. Iar pentru aceasta venim in intampinarea dumneavoastra cu cel mai complet si complex program de dezvoltare personala si formare profesionala NLP din Romania – program in care practica si teoria sunt echilibrate si adaptate la experienta personala a fiecarui cursant in parte.


Beneficiile parcurgerii cursului de NLP Practitioner din Constanta :
 
  • imbunatatirea comunicarii cu cei din jur si cu tine insuti,
  • cresterea stimei de sine si a increderii personale,
  • gestionarea si autocontrolul emotiilor prin cresterea inteligentei emotionale,
  • eliminarea stresului, frustrarilor si convingerilor limitative,
  • stabilirea obiectivelor si dobandirea rezultatelor dorite,
  • descoperirea zonelor de excelenta personala prin dezvoltarea abilitatilor personale,
  • rezultate imediate si de impact in viata profesionala si personala la nivelul performantelor, relatiilor si dinamicii interioare,
  • experimentarea lucrului cu ceilalti pentru a-i ajuta sa se dezvolte,
  • dobandirea a numeroase tehnici si metode de consiliere in arta coachingului,
  • imbogatirea cu noi cunostinte despre psihologia umana,
  • posibilitatea insusirii profesiei de consilier NLP,
  • materiale didactice si suport de curs consistente,
  • traineri cu experienta vasta in domeniu – Magdalena Toma si Maria Cotoi, persoane etice si orientate spre manifestarea valorii umane la cel mai inalt nivel,
  • …si multe surprize frumoase!

Inscrieri si informatii: contactati-ne telefonic la numarul 0721.299.371 (Magdalena Toma) sau scrieti-ne pe adresa de e-mail: office@nlpintegrativ.ro

ATENTIE: locurile sunt limitate!

Diplome primite la absolvirea formarii:

IANLP– diploma recunoscuta international cu standardele si sigiliul Asociatiei internationale de Programare neuro-lingvistica, cu titulatura de NLP Practitioner IANLP,

– diploma recunoscuta national cu standardele si sigiliul Asociatiei Profesionale de NLP Integrativ®, cu titulatura de NLP Practitioner AproNLPi®.

Durata cursului: 7 module a cate  3 zile, astfel: vineri 16.00 – 20.00, sambata 9.00 – 19.00,  duminica 9.00 – 18.00.

Programarea modulelor: 

Modul 1: 11 – 13 mai 2018
Modul 2: 8 – 10 iunie 2018
Modul 3: 6 – 8 iulie 2018
Modul 4: 3 – 5 august 2018
Modul 5: 14 – 16 septembrie 2018
Modul 6: 19 – 21 octombrie 2018
Modul 7: 16 – 18 noiembrie 2018

TRAINERI:

Magdalena Toma este Trainer NLPi®, psiholog clinician acreditat COPSI, consultant in psihoterapie pozitiva si doctorand in Stiintele Educatiei in cadrul Universitatii Bucuresti. Experientele ei profesionale sunt vaste – peste 18 ani – si acopera domenii ca: psihologie, sociologie, stiintele educatiei, drept, comunicare, terapie, consiliere si dezvoltare personala. Cursurile pe care le desfasoara in domeniul NLP sunt de un real succes, deoarece competentele, experienta de viata si valorile personale pe care le aduce in sala, alaturi de oamenii pe care ii instruieste, se impletesc optim si cu folos pentru toti cei prezenti. Iubeste ceea ce face si pune pasiune in toate proiectele pe care le deruleaza. Oamenii care o cunosc o asociaza cu onestitatea, seriozitatea, daruirea si integritatea. Este o persoana activa, curioasa, dornica de evolutie si se simte implinita profesional cand vede cum fiecare cursant/a isi intelege potentialul, isi descopera resursele si progreseaza in depasirea barierelor interioare, rezolvandu-si creativ si cu folos problemele. Stie cu certitudine ca “atunci cand cineva crede in tine si in potentialul tau, iti poti schimba nu doar situatia actuala, ci intreg cursul vietii”, de aceea crede ca nimic nu este mai important decat o viata dedicata oamenilor.

Maria Cotoi, Master Trainer in Programare Neuro-Lingvistica, acreditat si recunoscut de asociatia internationala de NLP si asociatia romana de NLP. Din anul 2012 este presedinta Asociatiei Profesionale de NLP Integrativ. Lucreaza de peste 8 ani in acest domeniu si a organizat si sustinut 42 grupuri de formare NLP in 11 din marile orase ale tarii. Este un om deschis, curios, creativ si care valorizeaza oamenii foarte mult. Profesional se descrie ca si creator de contexte in care cei pe care ii intalneste au ocazia sa treaca prin experiente puternice si prin intermediul carora ajung sa se descopere si sa se dezvolte personal si profesional. Are studii de psihologie si sociologie si a absolvit Scoala de Terapie – Psihodrama Clasica. Profilul complet al trainerului il gasiti aici.

Investitie: intreaga formare costa 3150 lei si se plateste in 7 rate egale de cate 450 lei/modul,

– cei care doresc sa achite taxa integral, au o reducere de 10%,

– cei care mai inscriu alte persoane la curs, au o reducere de 5% pentru fiecare persoana inscrisa in plus. Reducerile se cumuleaza!

Inscrieri si informatii: contactati-ne telefonic la numarul 0721.299.371 (Magdalena Toma) sau scrieti-ne pe adresa de e-mail: office@nlpintegrativ.ro

Tematica generala a cursului:

  1. Găseşte împlinirea în viaţa personală şi profesională!
    Obiective: familiarizarea participantilor cu formarea in NLP (istorie, fundamente de baza, principii), descoperirea a noi modalitati de comunicare intre facilitatorul NLP si client, construirea increderii si relatiei terapeutice intre cei doi.
    · “Regulile jocului”: mod de desfăşurare, timp, nevoi, obiective, dorinţe, alte provocări organizatorice;
    ·  Introducere în Programarea Neuro-Lingvistică;
    ·  Relaţia dintre starea actuală, starea dorită, acţiuni şi feedback;
    ·  Descoperirea resurselor şi utilizarea acestora pentru atingerea obiectivelor;
    ·  Elemente de psihologie clasică: ancorarea şi câinele lui Pavlov;
    · Concepte: resurse, ancorare, principii, harta-teritoriu,V A K O G, asociere-disociere.
  2. Descoperă lumea din jurul tău!
    Obiective: insusirea tehnicilor de baza in construirea empatiei, dezvoltarea abilitatilor de comunicare senzoriala la mai multe nivele (verbal, non-verbal, paraverbal), exersarea abilitatii de explorare a hartii mentale a clientului (metamodelul), explorarea solutiilor potrivite pentru problemele clientului cu ajutorul comunicarii si sistemelor de reprezentare senzoriala.
    · Empatia: respect şi responsabilitate pentru ceilalţi;
    · Contactul cu ceilalţi prin calibrare, raport, pacing, leading;
    · Sistemele senzoriale de reprezentare: limbaj multisenzorial, indici oculari, acuitate senzorială;
    · Metamodelul: distorsiuni, omisiuni, generalizări;
    · Trecerea de la structura superficială a lingvisticii la structura profundă a acesteia şi cum anume influenţează psihicul uman;
    · Concepte: calibrare, raport, pacing, leading, metamodel, sisteme de reprezentare senzorială.
  3. Împlineşte-ţi visele!
    Obiective: insusirea abilitatii de stabilire a obiectivelor cat mai precise si arhitectura viitorului dorit; exersarea limbajului hipnotic (Modelul Milton) pentru schimbarea terapuetica a clientului si, implicit, a facilitatorului NLP; insusirea abilitatii de recadrare a problemelor pentru gasirea de solutii optime.
    · Stabilirea obiectivelor: declanşatori motivaţionali, factori volitivi, arhitectura viitorului dorit;
    · Ecologia: pilon de bază în NLP;
    · Limbajul hipnotic: inconştientul văzut ca rezervor de resurse, transa, hipnoza;
    · Modelul Miltonian de mobilizare a inconştientului;
    · Recadrarea, cadrare: modalitatea de percepere a altor faţete ale realităţii;
    · Concepte: hipnoteraut Milton Erickson, obiective SMART, OMUN, cadrare de contrast, de relevanţă, backtrack.
  4. Trăieşte viaţa aşa cum vrei tu!
    Obiective: exersarea modelelor de comunicare dupa Virginia Satir si depistarea lor in procesul obisnuit de comunicare; dobandirea abilitatii de lucru cu submodalitaile hartilor interioare si imbogatirea experientelor senzoriale; vindecarea rapida a fobiilor; rezolvarea constructiva a conflictelor cu ceilalti exersand cele 5 pozitii perceptuale.
    · Modelul părţilor persoanei: comunicarea dupa Virginia Satir şi elemente de psihoterapie sistemică;
    ·  Submodalităţile: control, dirijare, arhitectura elementelor emoţionale;
    ·  Vindecarea rapidă a fobiilor;
    ·  Poziţiile perceptuale: realitatea văzută din cele 5 unghiuri esenţiale universale;
    ·  Alinierea poziţiilor perceptuale;
    · Concepte: psihoterapie sistemică, submodalităţi, fast fobia cure, poziţiile perceptuale, swish visual, acţiuni, percepţii, reprezentări.
  5. Află cine eşti!
    Obiective: explorarea strategiilor de actiune in viata personala si profesionala pentru obtinerea rezultatelor dorite; utilizarea nivelurilor neurologice pentru identificarea identitatii si misiunii personale, construirea si utilizarea metaforelor, astfel incat sa faciliteze schimbarea.
    · Strategii: de testare, elicitare, utilizare, instalare, modelul TOTE, ROLE, BAGEL;
    · Elicitarea diferitelor strategii de învăţare;
    · Strategia Disney: modalitatea creativă de găsire a soluţiilor;
    · Nivelurile neurologice: mediu, comportament, capacităţi (abilităţi), convingeri, valori, identitate, misiune.
    · Metafora: metodă, construire, utilizare.
    · Concepte: strategia Walt Disney, nivelurile neurologice, metaforele.
  6. Ai curajul să te schimbi!
    Obiective: exersarea capacitatii de utilizarea a metamodelului si ascultarii active pentru obtinerea de informatii in ceea ce priveste tehnica „linia timpului”; identificarea cauzei unei probleme din trecut si gasirea solutiilor vindecatoare pentru viitor; identificarea convingerilor limitatoare si mobilizarea resurselor necesare pentru schimbarea acestora; familiarizarea participantilor cu procesul de coaching si dobandirea abilitatii de sustinere a unei sedinte de choaching;
    · Liniile Temporale: descoperirea cauzei unei probleme;
    · Arhitectura şi sprijinirea obiceiurilor sănătoase;
    · Lucrul cu emoţiile negative: necesitate şi ameliorare;
    ·Reimprinting: terapia/reconstituirea trecutului, conştientizarea prezentului şi optimizarea viitorului;
    · Convingeri: schimbarea convingerilor limitative;
    · Coachingul – definire, instrumente, atitudini;
    · Concepte: liniile temporale, reimprinting, convingeri, coach, modelul SCORE.7. Evoluează!
    Obiective: exersarea capacitatii de modelare a excelentei umane intr-un anumit domeniu; dezvoltarea abilitatii de comunicare provocatoare; recapitularea integrativa a tuturor instrumentelor NLP invatate pana acum; dovedirea abilitatii de folosire a tehnicilor NLP (evaluarea finala).
    ·  Integrare: inventarierea instrumentelor şi abilităţilor dobândite de-a lungul formării ca şi Practitioner NLP;
    ·  Modelarea: cheia excelenţei în tot ceea ce vă propuneţi;
    ·  Comunicarea provocatoare – tehnica Farrelli;
    ·  Dovedirea cunoştinţelor teoretice prin proba scrisă;
    · Dovedirea abilităţilor şi atitudinilor specifice unui NLP Practitioner prin proba practică;
    ·  Concepte: modelare, matricea învăţării, evaluare.

 

Cînd încetează omul să mai fie o ființă paradoxală?

Omul este o fiinţă paradoxală pentru că poate să piardă ceea ce nu are. Mai aprope decît altundeva, chiar în ţara mea de baştină, paradoxul sau paradoxalul este fie o certitudine, prin stridenţa cu care striveşte orice sens al logicii oficiale în chiar splendoarea afirmării sale rudimentar-populiste, fie un amestec diluat de subînţelesuri care se contrazic prin consecinţele lor, uşor de intuit prin efectele directe, în toate planurile existenţei. Singura utilitate a paradoxurilor contemporane-singurele care ne afectează, este propria noastră confuzie, pe care o întreţine şi cu care acestea se hrănesc. Confuzia (preoţii o numesc rătăcirea minţii, psihologii o numesc conflict mental, politicienii o numesc integrare iar medicii afecţiune cronică) este cea mai simplă cale de control a rezistenţelor la o schimbare dealtfel nedorită. Vom face un exerciţiu uşor. Ne vom gîndi la ce vor prietenii noştri să schimbe. Apoi la ce sunt lăsaţi să schimbe cu adevărat. Apoi vom ajunge iar, din problemă în problemă la ideea utilităţii schimbării. De ce să schimb eu cînd o pot face alţii pentru mine? Un eşec învăţat defineşte astfel perpetuarea lui acţională, învăţarea eşecului. Din motive practice, voi defini în acest eseu paradoxul ca pe o schimbare de comportament, surprinsă în contrazicerea sa. De ce este omul o fiinţă paradoxală? Cînd încetează să mai fie?

Privesc pe masa din bibliotecă obiectele împrăştiate, le dezbrac de denumiri şi le reclam utilitatea, dumirindu-le rostul prin regăsirea unor gînduri şi emoţii din povestea veche a fiecăruia. Sunt contemporan vremii acesteia, în care a avea e mai important decît a fi, încît mă întreb ce anume sunt eu, din ceea ce am. Posed nu neapărat lucrurile în sine cît mai ales imaginea lor. Formelor pe care le pot distinge în clar pipăindu-le, le aparţine şi certitudinea că ele se supun posesiei mele, fără îndoială, din moment ce încă mai sunt la mine pe birou. Este primul raport pe care îl au aceste obiecte cu timpul. Eu le am, le strîng laolaltă, ca într-o trudă de a le păstra în graniţa mîinilor făcute cerc. Aleg de pe masă obiectul de care mă simt cel mai atras pentru această intenţie de a răspunde la întrebarea cum pot să pierd ce nu am. Un paşaport. Obiectul astfel ales devine o reflexie a sa în propria-mi gîndire, semn că îi pot atribui în raport cu mine însumi o semnificaţie anume, în vreme ce sensul său rămîne acela de a desface înţelesul unui paradox pe care tocmai mă pregăteam să îl înţeleg. Ating hîrtia scrisă şi ea devine un timp semn de carte, ornament pentru cana de cafea, zebră-origami, obstacol pentru secundarul ceasului, instalaţie cu complexe, zeitate sau pur şi simplu un ghemotoc de cuvinte.

Existînd în jurul meu, lucrurile ajung introiectiv să mă ancoreze în materialitatea lumii, să mă despiritualizeze prin devierea continuă a atenţiei către suprafaţă, sau să mă coaguleze într-o trăire mai înaltă atunci cînd încerc să privesc dincoace de ele, alcătuirea, devenind prelungirea reflexivă a diferitelor părţi ale corpului meu, fiecare după utilitate şi funcţie, conferindu-mi o anumită textură personală imaginii de sine, în raportarea ei la ceea ce eu numesc realitate. Mereu mi-am spus că o aglomerare mare de obiecte abate atenţia de la singura realitate care mă desconspiră fără să mă consume, de la mine însumi, de aceea prefer să mă înconjor de un număr cît mai mic de fleacuri.

Observînd modul în care interacţionez cu ele remarc tendinţa de a poseda şi admira obiectele care îmi plac, pe care le consider utile; lepăd şi detest lucrurile neatrăgătoare, lăudate, neutilizabile. Păstrez cu precădere ceea ce înţeleg. Mă surprind însă uneori preţuind de dragul experimentului obiecte sau idei după criterii induse de modele sezoniere. Involuntar fenomenul se întîmplă cu toţi consumiştii. Propriul sistem de valori este expus astfel ierarhizării din exterior. Las loc unor criterii de valorizare ale altcuiva, depersonalizîndu-mă, înstrăinîndu-mă de esenţa mea pînă cînd nu mai concep să fiu diferit în mod explicit, pentru a nu leza convenţionalul în gramatica sa. A fi personal în act, dincolo de recunoaşterea teoretică a unicităţii şi irepetabilităţii tale ca persoană, fără să treci prin supliciul etichetării şi fără să ofensezi continuu prin supraexpunere presupune o asumare din start a marginalizării, o autosituare pe conturul clopotului. Să fii onest, nu corect, să îţi asumi verticalitatea morală şi încrederea în valoarea proprie presupune curaj. Huiduiala are o încărcătură afectivă mai mare decît satisfacţia aşezării în tine însuţi. Blocînd consumarea nevoii de a fi recunoscut, de a fi confirmat de ceilalţi – blamul celorlalţi atrage blazarea, el devine un mijloc de manipulare a gusturilor într-o direcţie consumistă în care tu taci pentru că eşti ocupat cu înghiţitul. Ajung atunci să nu mai cred în importanţa valorii mele, nu o mai apăr, nu o mai exprim. Adorm într-o permanentă aşteptare pe burtă a ştirilor despre ce mai e la modă, despre ce pot să fiu avînd, anulîndu-mă ca personalitate, rămînînd un individ, eventual o persoană. Devin un corp cu buletin de identitate. Renunţînd la credinţele şi valorile intrinseci sfîrşesc prin a împrumuta criterii de filtrare şi de asimilare a căror funcţie este supra-compensarea acestei pierderi-renunţări: invidia lacomă pentru ce are celălalt atunci cînd vizibilitatea sa e dată de ceea ce posedă (are deci este!), cufundarea în gloria idolului prin achiziţionarea lucrurilor girate de acesta, impostura prin furtul blazonului, imitaţia fără discernămînt de dragul conformării, negarea-distrugerea imaginii celuilalt, prin atacarea deliberată a însemnelor ce-i conferă recunoaştere. Din această perspectivă, moartea caprei vecinului are ca finalitate o deposedare a lui de ceea ce suntem în stare să găsim mai interesant, uciderea fiind corespondenţa în act a incapacităţii temporare a tîlharului din noi de a vedea dincolo de defulare, capra; dincolo de animal, poziţia; dincolo de acceptarea hedonistă a resemnării, universalitatea ei în sistemul de valori al spaţiului nostru.

Fără să se regăsească oglindite în propriul sistem de valori devenind prin aceasta ancorele interiorităţii noastre, fără să îmi aparţină în vreun fel, obiectele nu ar deveni niciodată purtătoare de mesaj şi nu le-aş simţi astfel niciodată lipsa, nu le-aş regreta pierderea. E singurul mod în care înţeleg posesia. Odată surprinse în rostul lor experienţial ele devin metaobiecte, simboluri, le îmbogăţesc semnificaţia dar le iau capacitatea de a mă mai surprinde, de a mă troieni, de a mă poseda prin ceea ce sunt ele însele; mă exprimă şi mă oglindesc prin conţinutul ideatic cu care le investesc, devin vehicule ale culturii, oricît de mărunte par a fi culturile obiectivate astfel la o primă vedere.

Cum pot să pierd ce nu am, gîndindu-mă la fiinţele dragi din jur, gîndindu-mă la ce iubesc, deviază în ce pot avea, ce capăt şi ce nu atunci cînd iubesc? Pot fi puse emoţiile superioare şi instinctul proprietăţii în aceeaşi propoziţie? Poate fi alteregoul meu un obiect supus posesiei? Spun că am ceva atunci cînd îmi dau seama de ceea ce intră într-un raport de existenţă-dependenţă-supunere faţă de mine, şi asupra căruia pot lua decizii-incluzînd varianta distrugerii. Mi se spunea adesea în copilărie cum să mă port cu jucăriile altuia…un mesaj pe care mult timp nu l-am înţeles, soldat întotdeauna cu distrugerea jucăriilor, era „nu strica jucăria, că nu e a ta”. Mi s-a indus ideea că atunci cînd voi avea o jucărie a mea, voi avea voie să o stric. Şi făceam adesea această probă a posesiei. Stricînd ce aveam, am realizat reversul posesiei. Pierderea. Această condiţionare ne defineşte relaţia cu obiectele încă din copilărie. Atunci cînd am un obiect, devin conştient şi de pierderea sa eventuală, a cărei iminenţă mă defineşte mai degrabă ca pe un vehicol temporar al obiectului, nu ca pe un posesor al său. Durata posesiei, nealterată de exterior, e dată de nevoia mea de a păstra sau distruge. Uneori, atunci când nu mai simt că un lucru îmi aparţine, îl avariez, sau îl stric, pentru a-mi controla sau afirma posesia. Si lucrul acela îmi poate fi chiar mai drag, semnele distrugerii devenind o dovadă a apartenenţei sale la istoria relaţiei noastre, îmbogăţindu-l. Regăsim acestă practică de însemnare a posesiei în majoritatea relaţiilor sociale, în practicile religioase sau în modul de a comunica. Actul circumciziei în sine povesteşte acelaşi lucru, circumcizia fiind în fapt o formă de mutilare, un act religios de rămînere în legea dependenţei, în legea păcatului, o însemnare a poporului ales, dar şi un semn de amintire al supunerii faţă de poruncile Lui Dumnezeu.
Atunci cînd iubesc îmi dau seama de existenţa sentimentelor mele faţă de fiinţa iubită. Pot spune că posed sentimentul de dragoste, care în parte îmi aparţine. Spunînd te iubesc afirm existenţa unei stări de spirit pe care mi-o atribui în această legătura specială a mea cu tine. Pot spune că am dragoste pentru cineva, că posed o stare… Cum se insinuează totuşi ideea că iubind îţi posezi fiinţa iubită? Posesia celui pe care îl iubesti poate fi înlocuită cu ideea de apartentenţă, de posedare, de locuire în interior, prin punerea împreună, prin comuniunea într-un sentiment, printr-o prietenie într-o idee. Simţi că cel pe care îl iubeşti îţi aparţine întrucîtva prin faptul că îl cunoşti, că îţi este prin asta disponibil. Atunci cînd pierzi această disponibilitate, ai tendinţa de a afirma că o pierzi pe respectiva persoană. Ea încetează să mai existe pentru tine fizic, dar trăirea ei continuă, şi pentru a reduce conflictul produs de acest joc al prezenţei-dispariţiei, ne dorim ca persoana să fie din nou disponibilă. Apare travaliul de doliu, încercarea de acceptare a despărţirii, cînd ajungi la concluzia că pierderea e irecuperabilă. Proba că este aşa se întîmplă atunci cînd sentimentele dispar, cînd nu mai iubeşti. Nu mai ai dragoste pentru cineva, persoana nu mai e a ta, sunteţi străini, iubita devine o exă, acest termen invocînd înstrăinarea, lipsa oricărui raport de posesie în momentul prezent. De unde atunci ideea de pierdere, de unde suferinţa de după dragoste, cea care ajunge să sperie atît de mult încît sfîrşeşte să îndrepte spre sex actualele tipuri de relaţionare?

Avem certitudinea posesiei fie atunci cînd ne aparţin lucrurile ca atare, în acord cu convenţiile unei comunităţii umane ce definesc şi reglementează proprietatea, fie reprezentări ale acestora, ca act de conştientizare a apartenenţei imaginii obiectului perceput cîndva, la propria gîndire. Spunem că avem idee despre ceva cunoscut în mod direct sau anticipat, că avem habar. Ne afirmăm raportarea noastră la realitate, conţientizînd raportul dintre realitatea ca reprezentare şi realitatea exterioară, dintre partitură şi muzică, dintre lucrul pentru mine şi lucrul în sine. Partitura nu cîntă, harta nu este teritoriul. Spunînd că am harta nu înseamnă că în mod necesar am teritoriul.

Există situaţii în care ne putem raporta reprezentarea lucrului la lucrul posedat încurcînd identităţile; ceea ce găsim relevant despre un obiect nu este echivalentul obiectului, ci obiectul extras de noi din obiectul real în încercarea de a-l cunoaşte. Numai în interiorul acestei confuzii dintre posesia reprezentării-ca imagine personal semnificativă şi posesia obiectul real poţi pierde ceea ce nu ai, atunci cînd imaginea mintală a obiectului, nesusţinută afectiv şi neacoperită acţional-în cazul iubirii, dispare. Uitarea ne ajută să pierdem însăşi ideea a ceea ce nu avem în realitate, punîndu-ne la adăpost de acest conflict.

Proiectez cu o logică neconvenţională, a inimii, în care principiile noncontradicţiei şi al identităţii devin un balast, ideea de posesie a sentimentului asupra obiectului său declanşator, sfîrşind prin a crede că posed în fapt obiectul, nicidecum reflexia sa emoţională. Poezia dragostei, văzută ca însumare esenţializatoare a atributelor fiinţei iubite, e orientată spre iubit(ă) din dorinţa de a-mi descoperi miezul, de a mi se descoperi la rîndul lui într-o dăruire de sine desăvîrşită. Aceasta este ultima haină pe care o dezbrac,ceea ce aveam pe inimă, înainte de mă simţi împlinit, dăruindu-mă. Exprimînd imaginea şi reflexiile ei, o obiectivez prin împărţirea cu celălalt, Eros, filia, agape.

Iluzia posedării persoanei iubite se poate produce şi datorită impresiei de posedarea a unui obiect, transferată asupra unei persone. Fenomenul de reprezentare a trăirii posesiei unui obiect se poate reflecta asupra relaţiei dintre mine şi cel pe care îl iubesc. Conştientizez ceva ce intră în legătura cu mine, aflat în proximitatea mea. Am ceva în masura în care înţeleg acel ceva. Posesia ca şi conştientizare şi înţelegere a ceva care intră în contact sau aflat în apropiere cu mine. Spaţiu timp intensitate, calitate, viteză, natură, context…factori care potenţează interinfluenţarea emoţie-conştientizarea apartinatorului. Am tendinţa să numesc al meu ceva aflat în apropierea mea, intim legat de mine, fiinţial: cu cît e mai aproape situat de înţelegerea şi conştiinţa mea, cu atît e mai al meu. Felul în care avem şi pierdem, iubim sau suferim este influenţat de modul în care invăţăm să ne exprimăm emoţiile. Modul în care reproducem declaraţii de dragoste orientează de fapt perceptia asupra dragostei. De aceea declaraţiile de dragoste pot avea valoare diagnostică în evidenţierea tipului de ataşament, de legătura creată între partenerii unui cuplu, în vederea optimizării cuplului sau a vindecării depresiilor ce-i succed. Conştientizarea şi împărtăşirea sentimentelor de dragoste îmi oferă impresia posesiei. Iubita mea este a mea. Îmi aparţine prin raportarea la mine.

Afirmîndu-mi dragostea nu îmi exprim posesia. Iubirea nu poseda, ci ocroteste, înfrumusetează, conservă, îmbogăţeşte. … Iubire si posesie…două raportări pe care dacă le confunzi în acelşi context te condamni la tristeţe. Să te eliberezi de ceea ce iubeşti ca şi cînd iubirea te-ar face prizonier…să te eliberezi de starea de iubire înţeleasă ca…dependenţă…să iubeşti independent dar fidel…asta înseamnă să iubeşti dăruindu-te aceluiaşi om, fără teama de a plictisi. Doar aşa eliberarea de ceea ce ai mai scump, te adaptează la o eventuala pierdere, ideea posedării căpătînd sens pentru că nu mai posezi ceea ce deja daruieşti persoanei iubite dar fiindu-ţi acceptat darul, îl recunoşti ca apartinindu-ţi prin posesorul său…Şi de fapt cum altfel apare mecanismul ăsta al fricii de abandon…dacă nu atunci cînd acumulezi fără să dai în schimb ceva…din …teama de a te pierde…? Dăruind din dragoste pierzi dar pierderea nu mai conţine acea încărcătură tragică a doliului, întîlnită în pierderile irecuperabile. Constaţi însă că ceea ce dăruieşti devine irecuperabil atunci cind identifici darul cu persoana căreia I te dăruieşti, odată cu disparitia ei. Regăsirea ei reprezintă o regăsire personală apoi o îmbogăţire şi împlinire a fericirii. Lipsirea iubirii de ideea de posesie, vazută ca durabilitate a relaţiei, mă sperie. Aşa pot să pierd ce nu am. Prefer să găsesc continuu ceea ce nu pierd. Dragoste. Acolo unde începe dragostea, orice paradox încetează. Omul nu mai este o fiinţă paradoxală ci una care urmează calea cea dreaptă, reîntoarsă la sensurile şi idealurile sale existenţiale.

Insomnia, mai mult decit o problema psiho-somatica

Alternarea ciclica a starilor de somn si veghe are de suferit in urma ritualurilor de somn nesanatoase; atunci cind mentinem starea de veghe un timp prea indelungat are de suferit ciclul de somn si invers. Opusul insomniei este hipersomnia.

Este crucial sa intelegem citeva cauze ale insomniei si sa le eliminam secvential:

I. Cauze medicale generale

II. Cauze neuro-psihiatrice si psihologice specifice

IIa. Insomnia si depresia / IIb. Insomnia si anxietatea

III. Cauze ale stilului de viata

III a. Obiceiuri si stiluri de adormire

III b. Obiceiuri alimentare si toxicologice

I. Cauzele medicale generale

Orice boala si simptomele acesteia genereaza stari generale proaste, iar insomnia poate deveni un simptom asociat, comorbid afectiunii. Procesul de adormire si somnul devin dificile atunci cind simptomele unei boli se manifesta acut. Citeva exemple lamuritoare;

  1. Sinuzitele si afectiunile din sfera ORL

  2. Tulburarile gastro-intestinale (reflux gastric, gastrite, etc)

  3. Tulburarile din sfera endocrina (hipertiroidism)

  4. Artrite si Boli Reumatismale

  5. Astmul bronsic

  6. Tulburarile neurodegenerative si alte tulburari neuronale (Parkinson, etc)

  7. Durerile cronice

  8. Sindromul picioarelor nelinistite (aprox. 10% din populatie are aceasta afectiune, adesea ramasa nediagnosticata)

    Insusi tratamentul medicamentos asociat si prescris acestor boli acute sau cronice poate cauza insomnie, ca efect secundar al substantelor continute in aceste medicamente.

  9. Apneea in somn

    Apneea este o tulburare des asociata cu insomnia. Caile respiratorii sunt obturate generind pauze de respiratie si o scadere a cantitatii de oxigen; acest fapt determina treziri bruste si repetate in timpul noptii. De cele mai multe ori aceste treziri sunt uitate si ignorate dar persoanele se trezesc obosite sau reclama insomnia. Partenerii de cuplu isi pot monitoriza unul altuia starile de apnee in somn, si, odata cunoscuta problema, se pot lua masuri medicale.

    II. Cauzele neuro-psihiatrice si psihologice specifice

II.a. Ruminatiile interioare, gindurile despre trecut, generate de lupta cu propria stare de depresie declanseaza si intretin stari ego-distonice, de disconfort personal accentuat; acestea tin atentia focalizata asupra necesitatii rezolvarii problemelor si a obtinerii unor raspunsuri sau rezolvari imediate. Aceste cautari interioare nu au nici pe departe rolul de a mobiliza resurse ci mai degraba de a le consuma, prin efectul de declansare a hormonilor de stress; acesti hormoni genereaza atit stress fiziologic cit si distress psihologic, si adincesc depresia, provocind insomnie. Problemele de somn ce apar frecvent sunt adesea autogenerate, datorindu-se gindurilor ce reiau scenarii negative, sau reproduc patternuri de gindire problematizanta; ele sunt un simptom al instalarii depresiei, iar insomniile severe fac parte, de facto, din comorbiditatea episoadelor depresive moderate si majore netratate. Depresia si insomnia sunt tulburari interconectate si fiecare in parte se constituie in factori de intretinere reciproca. Energia scazuta, pierderea motivatiei si a interesului pentru o relatie, pentru viata si activitati, sentimentele de tristete nejustificate si prelungite, disperarea si sentimentul de neajutorare sunt stari bine interconectate cu insomnia si se agraveaza una pe celalalta.

II.b. Ingrijorarile in exces si nervozitatea (Anxietate) pot fi cauze ale insomniei; ele respecta un pattern usor de recunoscut, care interfereaza cu somnul.

Aceste simptome sunt:

  • tensionare emotionala

  • preocupari in exces cu privire la ceea ce s-a intimplat peste zi

  • ingrijorari excesive despre evenimentele viitoare

  • sentimentul de complesire

  • un sentiment general de suprastimulare si supraincarcare urmat de epuizare nervoasa

Anxietatea perturba adormirea si mentine insomnia; persoanele anxioase se trezesc noaptea si au dificultati de adormire; insasi petrecerea noptii in stare de veghe poate deveni un motiv de neliniste in sine, declansator al fricilor nocturne, atunci cind persoana se panicheaza la ideea ca urmeaza iar o insomnie (anxietate la anticiparea insomniei).

Astfel, insomnia si anxietatea se hranesc una cu cealalta, ciclic. Tehnicile de biofeedback precum si cele specifice psihoterapiei cognitiv-comportamtentale ar putea fi de folos pentru ruperea acestui ciclu dezadaptativ ce declanseaza insomnia si intretine anxietatea.

III. Cauze ale stilului de viata

III a. Obiceiurile si stilurile de adormire

Ritualurile de adormire si obiceiurile pot fi factori declansatori ai insomniei. Stilul de viata nesanatos si obiceiurile de adormire dezordonate pot genera ele insele insomnii. Iata o lista cu obiceiuri si ritualuri in care te poti regasi:

  • sa lucrezi acasa pina tirziu – iti poate da dificultati in igienizarea emotionala si in detasarea de munca; acest fapt te face sa fii inca preocupat de munca atunci cind vine ora de somn

  • lumina calculatorului, Tv-ului, display-urile gadget-urilor iti mentin creierul in stare de alerta si scade secretia de melatonina, hormonul inductor al somnului

  • sa dormi dupamiaza impiedica/inhiba somnul de noapte

  • te culci mai devreme pentru a recupera somn, dar asta iti deregleaza ciclul veghe-somn, iar in noaptea urmatoare ai dificultati de adormire

  • lucrezi in ture- programul dezordonat confuzeaza ceasul biologic, mai ales daca dormi ziua sau daca schimbi periodic programul de somn.

  • Trezitul in mijlocul noptii pentru a lucra

  • consumul de alcool inainte de somn, pentru a consuma deprimarea si insomnia transforma un episod tranzitoriu de insomnie intr-o problema mai serioasa, de insomnie cronica

Asociate gindurilor dezadaptative de tipul “niciodata nu o sa mai dorm normal” etc, si asociate cu o ora de culcare, aceste obiceiuri intaresc pozitiv insomnia, favorizind-o.

IIIb. Obiceiuri alimentare si toxicologice

Anumite substante si tulburari alimentare contribuie major la declansarea si intretinerea insomniei.

  • Alcoolul este un sedativ, depresiv. Te poate adormi initial, dar iti produce insomnie nocturna

  • Cafeina e un stimulant; mai mult de 4 cesti de cafea declanseaza cel putin o insomnie saptaminala. Cafeina ramine in sistemul circulator pina la 8 ore, cu efecte persistente.

  • Nicotina e un stimulant; mentine sistemul nervos alert si produce insomnii mai ales daca fumezi in apropierea orei de culcare

  • Mesele grele; daca maninci in apropierea orei de somn, acest obicei iti asigura insomniile nocturne; deasemnea, mincarurile picante interfereaza cu somnul, generind insomnii

Pentru rezolvarea tipului de insomnie in care te regasesti, acest cabinet psihologi iti sta la dispozitie; un psiholog si un psihoterapeut din Constanta, specializat in hipnoterapie (hipnoza clinica) si psihologie clinica,  te va ajuta sa iti recapeti somnul si sa iti imbunatatesti starea de sanatate.

In loc sa trag obloanele, am schimbat sabloanele!

Experienta unei bucurii o vad structurata ca o cetate medievala, in jurul careia s-a construit in timp o cetate mai noua.

Cetatea de Sus, mai veche, este inconjurata de ziduri puternice, dincolo de care se inghesuie batrinele case, biserici si turnuri de aparare, ulite intortocheate si arcade in stil neogotic venetian. Cu cit este mai timpurie cetatea, cu atit mai de pret este nevoia de a o conserva, amintirea ei.

Cetatea de Jos, mai noua, se afla dincoace de ziduri, dar are si ea farmec; strazi mai aerisite, piete mai mari, este actualizata si corespunzatoare nevoilor mele prezente. Noutatile ivite la tot pasul, suflul nou nu conteneste sa ma faca sa inteleg de ce sunt fericit eu aici si acum, cel care gindesc, simt, actionez si exist in acest moment in afara sabloanelor.

Daca as locui doar intre zidurile vechii cetati as continua sa imi locuiesc trecutul, ba chiar as imprumuta istoria altuia, as invata sa ma confund cu el, inventind astfel un anestezic pentru trecerea implacabila a vietii pe linga mine. Asta pina intr-o zi, cind m-as aseza in fata unei oglinzi si as observa o figura instrainata de sine, ce nu mai poate evita cu nici un chip prezentul. As realiza, poate, ca am trait atita vreme in trecut, desi corpul meu continua sa existe in prezent, disociere care mi-ar oferi confruntarea cu ce am pierdut in tot acest timp, cu ce as fi putut trai si deveni, cu nevoile mele actuale. Sau as vedea ca am nevoie sa imi asum libertatea facind chiar si alegeri gresite, sa infrunt singuratatea, sa imi ofer un sens, sa imi calmez anxietatea mortii, sa accept ca trei idei pure ale intelectului, ca trei magi vestitori, imi aduc daruri la nastere, si acestea ma ajuta sa actionez moral: Dumnezeu, Libertatea si Nemurirea.

Colorata ca un rozariu, aceasta Triada ma ajuta sa accept ca orice sfirsit nu e al meu, ci al sabloanelor prin care filtrez lumea. Orice moarte as anticipa si trai – aceea a vreunei intimplari fericite, a lumii sau chiar a vietii mele, aceasta Triada ma va insoti sub forma setei de infinit, a nevoii de explorare si a necesitatii unei misiuni personale.

Dureroasa confruntare! Ea ma face sa ies dintre zidurile sigure, sa plec de sub arcadele turnurilor de aparare, sa las in urma saltimbancii, truverii cheflii, nebunii frumosi, cavalerii tristi si caii lor inveliti in zale ruginii; ma simt coplesit si nevoit sa abandonez durerile si fricile in piateta medievala a cetatii, legate strins de un stilp al infamiei, atit de familiar, sa parasesc baritonalele voci critice, sa o urmez pe cea mai firava, a iubirii. Iesind dintre zidurile vechilor experiente, dintre sabloanele labirintice ale gindurilor mele automate si dezadaptative, in Cetatea de Jos a prezentului imi regasesc prietenii imbracati in blugi, si, mai presus, un nou mod de a ma intelege si iubi, luindu-mi de mina nevoile de acum. Renunt la sabloane, le schimb cu filtre mai adecvate, si astfel ma simt mai bine pe mine insumi, ma accept, ancorindu-ma autentic in prezentul personal, traiesc mai implicat in Cetatea unei realitatii subiective, dar actualizate. Doar astfel ma pot bucura de viata mea unica, de realitatea fericirilor, doar astfel ma pot contine mai bine. Pentru aceasta insa, am iesit din Cetatea de Sus, cea a copilariei si experientelor trecute, m-au petrecut pina la poarta iar eu le-am prefacut in experiente subiective actualizate, in Cetatea de Jos, a experientelor noi.

Azi ma simt fericit, pentru ca, in loc sa trag obloanele, mi-am schimbat sabloanele.

“Ce-s nebun(a)? Cum sa merg la psiholog?”

“Psihologul eliberator” si “psihologul validator”

Probabil ai observat ca atunci cind vor sa fie sardonici sau sa preia controlul intr-un conflict, oamenii se trimit unii pe altii la dracu, la doctor sau la psiholog, semnalizind-si astfel agresiv nevoile de distantare, rezolvare si dezimplicare emotionala din acea situatie de criza. Doar ca asta nu rezolva criza, ci o adinceste. De oricare parte a baricadei ai fi, iata de ce e mai ok sa mergi la un psiholog.

Cind ne gasim intr-o astfel de situatie limita, apelam la psihologi, psihoterapeuti sau medici specialisti, pentru ca, asaltati de simptome, raspundem cu cel mai exersat comportament: ne aparam negind problema sau ne asumam roluri vulnerabilizante de pacient, victima, bolnav, “nebun”, pentru care avem nevoie de un validator sau de un eliberator.

Pentru psiholog esti o persoana nu un diagnostic

Atunci cind avem o problema de sanatate ne dezicem de aceasta identitate falsa, cu care ne razboim in mod firesc, negind de fapt nu boala in sine, ci tocmai rolul de bolnav. Iar in aceasta negociere personala cu problemele noastre nu il mai vedem pe terapeut ca pe un om, ci tot ca pe un rol, un mecanism taumaturgic, o piesa a sistemului de sanatate, a carui singura obligatie este sa ne livreze vindecarea si sa ne scoata de urgenta din rolul vulnerabil.

Standardizata astfel, relatia pacient-terapeut devine seaca, ineficienta, generatoare de noi probleme. Iar atunci cind suntem tratati la rindul nostru tot ca niste coduri de boala din DSM- in loc de persoana X, devenind boala X- protestam vehement, invocind lipsa oricarei urme de umanitate si empatie in actul medical. Ambii actori ignora in aceste situatii neplacute acest fapt demonstrat: ceea ce vindeca suferinta intr-o proportie covirsitoare este de fapt natura relatiei si a interactiunilor cu persoana careia ii cerem sau ii oferim ajutorul, adica acea alianta terapeutica ce presupune disponibilitate, deschidere, incredere, sinceritate, autenticitate, empatie, expertiza.

Alianta terapeutica nu se formeaza atunci cind accepti sa devii un rol si cind deformezi omul din fata ta, reducindu-l la o boala sau la un halat, in numele obisnuintei si a standardizarilor. Psihologul mai mult decit oricine este un specialist care pune accentul pe interactiune si relatia cu tine, o persoana care iti propune sa lucreze impreuna cu tine ca persoana, pentru a descoperi impreuna cu tine solutii personale si eficiente. Asta presupune ca tu nu esti un pacient, un pasiv care astepti ca medicamentul sau tehnica terapeutica sa te vindece, ci participi activ la propria ta vindecare. Psihologul nu te confunda cu un diagnostic si nici nu iti aseaza pe frunte etichete.

De aceea, poti veni la un psiholog din Constanta si in afara unor situatii de criza, fara masca victimizanta a pacientului, cu problemele si suferintele tale personale, chiar inainte ca acestea sa iti dea simptomele vreunei afectiuni fizice.

Iluzii si deziluzionare in cuplu

Atunci cind ma indragostesc si ii ofer iubirii ce-i al iubirii, un prilej de a-mi schimba perspectivele alaturi de cineva, ma pot lesne abandona in voia unor fantasme cu care relatiile vin la pachet. Una dintre ele este iluzia implinirii prin celalalt. Iubind sunt motivat sa accelerez pasul si sa devin mai aproape de ce sunt eu- alaturi de cineva, integrind experientele cu acesta, conferindu-le sansa de a fi modelatoare. Modelatorul ramin insa eu insumi-prin constientizarea sentimentelor mele, efortul reflexiv si punerea lor in act. Si totusi, desi stiu asta, e posibil ca partenerul meu sa nu stie, si sa vrea sa ma schimbe el, conform nevoilor si viziunilor sale. Eu devin un iluzionist iar el un iluzionat, daca eu, intelegind, nu ii explicitez iluzia. Ajung sa simt dorinta sa de realizare prin mine, ca pe o presiune deformatoare, intruziva, ca pe un sens prost inteles al relatiei sale cu mine. Ajung sa simt ca el ma utilizeaza, sperind ca de fapt ma iubeste.

In acest caz, primii 2-3 ani ai relatiei merg struna, ne casatorim, facem planuri, dar la trezirea din visare partenerul traieste dureros deziluzia ca pina la urma lucreaza la implinirea sa tot de unul singur; ca nu e nimeni mai responsabil pentru sine decit el insusi, ca nu vrea nimeni sa-i traduca lectiile de viata, sa munceasca pentru el, sa traga sa se dezvolte, sa ii dea raspunsul la intrebarea despre sensul propriei vieti. Pe marginea patului oricarei idile in doi se afla fie regindirea relatiei, fie mormintul ei.

Remodelez atunci cu partenerul parcursul casniciei, in incercarea de a ne salva povestile de dragoste, ne confruntam dezamagirile si, in situatiile fericite, le intelegem ca pe niste vindecatoare puneri in acord a realitatilor noastre psihologice. Devenim de acord ca nu suntem de acord in tot si toate si ca incompatibilitatea partiala e sursa unicitatii noastre. Conchidem ca obiectivele individuale sunt vitale, primeaza celor de cuplu, ne privesc direct, iar dragostea si relatia nu-s justifica reprosurile facute celuilalt, mai mult decit propria apatie. Sau, dimpotriva, fugim direct la notar si cocotam in circa partenerului vina de a nu ne fi lasat sa utopizam mai departe; “nepotrivirea de caracter” devine cel mai adesea sintagma absentei celei mai elementare forme de interactiune in cuplu, semnul prin care recunoastem usor o pereche de nevrozati; transmiterea asertiva a nemultumirilor.

In plina cariera consumista echivalam insa viata unei relatii cu garantia unei piese auto, imprumutind explicatii-cutie, de genul “dragostea dureaza 4 ani”, pentru a refuza ce nu vrem sa intelegem. Evitam astfel orice confruntare cu noi insine. Ne abandonam foarte repede durerea care ne-ar fi invatat ce sa nu repetam si ne punem evolutia intre parantezele convenabile ale unor clisee…”Lumea e mare, partenerii trebuie schimbati, la ce bun atita fidelitate si devotament daca cercetatatorii englezi spun ca suntem conceputi poligami, relatiile sunt obiecte cu termen de expirare”…etc.

Dupa o despartire dureroasa – un divort terapeutic sau unul definitiv – cautam distantare, echilibrare, ventilarea suferintei si, cumva, reasigurarea ca vom mai fi in stare sa iubim vrodata. Intr-un fel, indiferent daca alegem sa raminem impreuna sau ne continuam drumul singuri, pricepem ca din nevoia de a ne mentine iluziile fundamentale ne-am indragostit de iluzionist si am sfirsit prin a-i reprosa ca trucurile sale sunt proaste, mai ales atunci cind el insusi a decis sa ne dezvaluie misterul. Nevoia de a crede in existenta unei pasiuni mari aflata dincolo de farmecul indragostirii nu se spulbera odata cu trezirea din aceasta transa umorala, dar iluzionistul, cel caruia ii descoperim intre timp si defectele personale, este demascat ca impostor, iar vraja iubirii isi pierde puterea. Ajunsi in acest punct de trezire, majoritatea partenerilor divorteaza, intelegind ca relatia lor e un circ fara clovn, nestiind cum altfel sa se igienizeze emotional si cum sa scape de socul readaptarii.

In ciuda despartirii formale, desprinderea partenerilor debuteaza cu mult inaintea divortului propriuzis. Negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea sunt secvente ale doliului pe care le ragasim uneori intr-o avalansa naucitoare, adesea concomitent.Cind celalalt se simte dezamagit prin faptul ca nu-i mai impartasim iluziile, reflexul este sa se plonjeze in diatribe ce infesteaza relatia. Vehementa dezamagitului este alimentata de fapt de lipsa de sens a propriilor proiectii, momentul constientizarii acestei autopacaleli fiind, din motive de protectie a eului, cel mai adesea, aminat. In aceste momente conflictul etic al diadei devine aceasta: fie eu am fost un iluzionist de la bun inceput intretinindu-i delirul utopic, pentru a-l face pe partener sa creada in magia iubirii, fie el a fugit cu lasitate de consecintele propriei asumari, intr-o poveste ce spera sa il salveze de sine, si de la care astepta confirmarea unor iluzii. Iluzia refacerii androginului din jumatati, celalalt devenind un fetis si garantul fericirii si desavirsirii personale, in lipsa caruia sunt condamnat la vesnice cautari si tristeti; iluzia ca viata e lipsita de sens si poezie in afara cuplului marital; iluzia ca nu as sti cum sa iubesc sanatos si fara amor propriu, intr-un raport de cunoastere si iubire de sine echilibrata; iluzia trainiciei cuplului prin casatorie, toate aceste asteptari nerealiste si dezadaptatante culminind prin a ne condamna la un esec existential la care sunt invitate sa fluiere neamurile.

Traim fiecare in parte doliul desprinderii de partener la temperatura emotionala a propriei implicari in relatie, explorind adesea intreaga plaja a emotiilor de pierdere ce descriu intesiunea deziluziei. Ne impotrivim exilarii in extremele dezamagirii, si, prin evitarea acesteia, ne provocam depresii si anxietati si mai mari. Ne deprimam si stim asta atunci cind tocmai frica de depresie ne surprinde cu gindul “nu ma indragostesc ca sa nu ma deprim iar” si ne panicam atunci cind anticiparea anxietatii ne determina sa dam din lac in put, adoptind comportamente de hiperreactie dezadaptativa, de obicei anuntate de intrebarea “dar daca nu o sa mai pot iubi pe nimeni?”. Ne dorim pe cineva pe masura noastra, suspendati intre exceptie si generalizare, intre devastare si indiferenta, vinind starea de acceptare a prezentului pentru calmul si linistea ce ne-ar permite in final sa intelegem de ce relatia nu a mers nici de data aceasta. E justificat sa nu vrem sa fim insa devastati de pierdere – ca si cind am fi trait impregnati de iluzia vesniciei iubirii, si nici sa fim resemnati si convinsi ca despartirea face parte din fiecare relatie, insa evitarea trairii doliului si plingerii lui ne priveaza de lectia lui.

Surpriza dezarmanta a divortului dar si banalizarea lui printr-o perpetua anticipare preventiva, indica doua tipare toxice si antagonice de raportare la partener. Implicarea profetica – ce urmareste implinirea unei ardente dorinte de confirmare a miturilor personale, vineaza iluzia convietuirii pe vecie, intretinuta de tranzactionari profitabile ale erosului in schimbul nesatioasei senzatii de implinire prin celalalt.

La capatul opus se afla Implicarea fatalista, care vineaza deziluzia in dragoste, anticipind-o inca de la inceputul relatiei, cautindu-i dovezile, pentru a o evita. Ambele tipuri de implicare dezadaptativa in relatie surprind mereu cite o lipsa; a autodeterminarii si impacarii cu sine.

Prima sfirseste printr-o sanogena deziluzionare adolescentina- observam ca dragostea idealizata se incapatineaza sa nu existe, a doua printr-o supracompensare a iubirii, de tip consumist- observam ca orice inceput e un nou sfirsit.

Defocalizarea de pe amorul propriu propune inceputul vindecarii relatiei de cuplu, atunci cind si eu si partenerul observam ca in probleme de suflet nu imi poate da altul ce nu-mi pot oferi singur. De abia atunci vad rolul terapeutic al deziluziilor. De abia atunci deziluzionarea devine zina cea buna, ce desvrajeste relatia, propunindu-mi un stil de raportare asumat si autentic fata de partener.

Daca va regasiti in situatiile descrise mai sus, va invit sa va adresati Cabinetului de Psihologie Eduard Rosentzveig, unde un psiholog si un psihoterapeut din Constanta va stau la dispozitie pentru consiliere si psihoterapie individuala si de cuplu.

Dependenta de droguri si terapia complexa a dependentei

Cele mai importante probleme cu care se confrunta adolescentii si tinerii consumatori de droguri?

Pentru un psiholog clinician si psihoterapeut cazuistica adictiei de droguri, pornografie, jocuri, sex, alcool poate fi provocatoare si dezamagitoare in acelasi timp, daca priveste consumul si consecintele sale nefaste fara resursele clinicianului ce abordeaza in echipa recuperarea din dependenta a persoanei. Spun persoana nu caz, pentru ca psihologul trateaza o persoana nu o boala, un om, nu doar o dependenta, o fiinta ce apartine unui context personal, denumit abstract societate, contextul in sine el insusi fiind o cauza declansatoare si de mentinere a consumului de droguri. Tinerii au tendinta de a consuma cel mai adesea droguri accesibile, artizanale sau experimentale si prin aceasta sunt cei mai expusi disparitiei fizice. Nu prea mai apuca sa isi inteleaga problemele si sa se adreseze vreunui cabinet sau clinici. Intra cu Porche-ul lui tata in stilp sau mor subit datorita imbolnavirii progresive, foarte putin zgomotoase,  a organelor interne. Cei ce au ajuns prin cabinetul meu din Constanta- facusera turul majoritatii clinicilor de dezintoxicare, erau deci hiperinvestigati si tratati si m-au solicitat nu pentru ca isi constizau problema, ci la interventia directa a parintilor sau prietenilor, pentru linistirea si manipularea emotionala a acestora. Convingerea lor era ca daca mimeaza recuperarea, vor sfirsi prin a controla si adictia de substante si resursele de bunavointa ale parintilor. Asadar ignorarea mortii si a dezastrului generat de consum este basmaluta ce trebuie ridicata mereu de pe ochii lor incetosati si zglobii. Poate iar o sa te mire, insa tratamentul de recuperare al unui tinar dependent nu incepe la psiholog, ci debuteaza cu o scurta vizita la ORL a parintilor acestuia. Acolo se desfunda cel mai bine urechile. Copiii lor deveniti “un ratat ca tac’tu, o curva ca ma-ta” ori, mai boem, “ bagabontul vetii mele” nu se simt nici auziti nici intelesi. Au crescut singuri, inconjurati cu obiecte surogat ale prezentei parintesti, si sunt mereu in cautarea acelor semne ca ar fi intelesi si iubiti de parinti. Consumul de droguri devine un semn de “fac ce vreau eu” cu mine, daca tu nu faci, daca tu nu imi dai ce-ti cer; atentie, empatie, caldura, validare, sprijin emotional cind am nevoie.

Probleme sociale cu care se confrunta tinerii dependenti?

Dupa 47 de ani de la revolutia drogurilor din anii ’70, consumul si abuzul de substante este acum cel mai spectaculos si la indemina mecanism de coping impotriva distresului, pregatit, predat si oferit de…societatea romaneasca insasi. Parinti plecati la munca peste hotare, copii crescuti de bunici sau vecini, deculturalizare, depeizare, nivel economic, cultural si educational scazut – ne confruntam la nivel social cu o adevarata pepiniera a extremelor psihologice: moda abandonului sau a suprecompensarii duduie in masinariile media ale propagandei consumiste. Motivele centrale pentru care tinerii se apuca de droguri si mentin consumul sunt stilurile dezadaptative de coping la stress, invatate in familie, scoala, societate. Exista cerere deci si de aceea…oferta. Societatea nu propune alternative decelabile in termeni de comportamente, ocupatii, activitati care sa ii stimuleze pe tineri sa devina dependenti de propriile performante. Cine este insa aceasta societate? Un concept abstract pe care nu poti da vina si pe care il asimilam din reflex formatorilor de opinii, cei care “ne-o arata”. Totusi, societatea e si multimea abstinentilor sau a celor care se adapteaza la distress in maniera adaptativa. Care anume parte a societatii intretine si promoveaza insa consumul ca mecanism de coping? Dezinteresul cui, dezimplicarea cui, spectatorismul cui, lipsa de actiune a cui contribuie din umbra la instalarea factorilor de risc ai consumului de droguri? Ca sa revin, cea mai mare problema cu care se confrunta social cei care consuma sau abuzeaza de substante…este convingerea ca si ei fac parte din societate si chiar ii definesc normalitatea. O credinta dezadaptativa- prin functia de minimizare a problemei, pe care o intilnesc des la persoanele cu dependente de substante este: “fiecare om are o dependenta de substante” Ceea ce este partial adevarat. Suntem dependenti de oxigen, apa, saruri, proteine si lipide, oxitocina, de mincare, cofeina, insa aceste substante nu ne distrug viata. Inconjurati de modele sociale pervertite, de antimodele, cei care abuzeaza de substante sau se drogheaza confunda senzationalul, exceptiile si spectacolul cu normalitatea. In realitate se trezesc marginalizati, instrainati, alienati. Traiesc din plin dezancorarea sociala si profesionala, analfabetismul functional, abandonul scolar, experimenteaza transgresarea regulilor sociale, dezvolta comportamente antisociale sau criminale. Putem asocia, metaforic daca vrei, consumul de droguri cu starea de a fi posedat. Consumatorul se comporta ca un posedat, se abandoneaza initial “in voia” substantelor, neurochimia este total dereglata si creierul devine incapabil de control, insa consumatorul are iluzia controlului, captiv intre doua lumi- ale senzatiei generate de drog si a “societatii” care il rejecteaza sistematic din sistemele sale, stigmatizindu-l. Societatea investeste in mod prostesc dar controlat in campanii si educatie impotriva drogurilor- ceea ce sfirseste a fi, paradoxal o propaganda pentru consumul de droguri. Nu intereseaza pe nimeni educatia impotriva drogurilor. Nu asculta nimeni. Tinerii au nevoie de abilitati de coping, de unelete cu care sa prelucreze aceasta informatie, nu de informatia in sine care devine redundanta.

Recomandari pentru tinerii dependenti de droguri?

E imposibil sa lupti cu dependetele singur. Iesi din izolare. Nu incerca sa te tratezi singur. Nu ai invatat dependenta de unul singur, si nici dezvatul nu il poti invata singur. Recomandarea este sa mergi la medic si psiholog, sa ceari ajutor. Recomandarile pentru cei care abuzeaza de substante (alcool, medicamente, droguri, tutun) sunt valabile si pentru familie si pentru societate. Te intrebi ce solutii ar putea adopta societatea pentru scaderea riscului de consum si depasirea dependentei? Solutiile sunt simple dar tocmai prin faptul ca sunt prea la indemina, nu vor produce adepti. Principiul de capatai al pretiozitatii cu care este inoculat de tv si internet poporul roman, celebrul “ pentru ca meriti” este “ ce nu pot face banii in locul tau..nu merita deranjul”… Sa fie incurajata comunicarea fata in fata, nu online. Sa fie stimulata si incurajata apartenenta la grup, sa se organizeze interactiuni de grup in care tinerii sa se regaseasca pe sine altfel, prin ochii celorlalti. “Societatea” ar putea sa ofere modalitati de adaptare mai bune tinarului, invatindu-l ce vrea el sa invete; va deveni capabil sa reduca anxietatea sau sa se mobilizeze si sa confrunte mai bine problemele. Sa sustina si sa ofere tinerilor un program organizat de desfasurare a activitatilor sportive de 2-3 ori pe saptamina, de dezvoltare a abilitatilor practice de baza, deprinderi utile vietii. Sa il pregateasca pentru viata nu pentru Academia Romana. Sa ii ajute pe tineri sa isi schimbe parerea despre sine, sa se optimizeze, sa incuraje constientizarea consecintelor bune ale unei interactiuni directe si sa inteleaga progresele facute. Parintii ar trebui incurajati si invatati sa petreaca timp de calitate cu copiii lor, in care conectarea autentica si implicata cu acestia sa devina scopul suprem al interactiunii lor. Parintilor le-as spune ..”Supravegheaza-ti copilul si fi parte a programului sau, si asa il poti modela direct”.

Cum pot preveni si stopa eficient Institutiile statului si ONG-urile consumul de droguri?

Educatia impotriva consumului nu este calea. E necesara o schimbare a paradigmei. Orice mesaj orientat spre constientizarea riscurilor este o orientare spre risc. Efectul interdictiei este invers. In plus nu intereseaza pe nimeni. Este o strategie vetusta, care nu da rezultate, fapt atenstat de numeroase studii. Nu propaganda axata pe prevenire ci investitia in programe si infrastructura pentru activitatile educative si vocationale, extracurriculare, prin intermediul carora tinerii sa poata invata stiluri de coping la stress alternative si noi abilitati de supravietuire in jungla economiei globale. Programe educationale locale, comunitare, sustenabile cu resurse proprii, grupurile de suport pentru copiii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate, organizatii de parinti care sa organizeze cercuri educationale tematice, responsabilizarea comunitatilor si parteneriatele public-privat sunt citeva directii practice orientate spre eliminarea declansatorilor abuzului si consumului de droguri.

Romantismul in relatie – o forma terapeutica de armonizare a idealurilor de cuplu

romantism si realismCe inseamna sa fii romantic in relatia de cuplu? Mai poate fi socotit romantismul un deziderat al cuplului modern, care odata invatat de partenerii unei relatii nevrozante si plafonate sa duca la repararea si revigorarea acesteia? Cum se pot confrunta alergiile la romantism ale acelora pentru care suprasaturarea vizual-kinestezica a sexualitatii e singurul mod de a ramine realisti? Si cum se poate gasi mai lesne echilibrul intre romantism si exagerarea lui, cea care genereaza atitudini umorale, siropoase, viziuni lasciv-zaharisite si romantioase ale interactiunii dintre doi iubiti? Cum iti poti da seama la timp daca romantismul nu devine cumva un soi de reumatism emotional, o anchilozare a expresivitatii afective in idealizari contrazise atit de flagrant de realitate incit sa frizeze ridicolul? Cum pot mentine romantismul ca atitudine de realatie echilibrata undeva intre realism, ridicol, idealizare, fara a transgresa limitele individuale ale suportabilitatii, dar suficient de personalizat incit sa imi pot oferi mie si partenerului un scenariu de viitor realizabil?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, e nevoie sa inteleg ce este de fapt romantismul si care este functia lui psihologica in relatia de cuplu.

Aparut ca un curent intelectual, literar si artistic in secolele XVIII – XIX in Germania si ulterior in restul Europei, romantismul este in esenta un mod de raportare idealist si personal la realitatea obiectiva, o deconstruire si filtrare a lumii externe prin valorile personale si o reconstruire subiectiva a acesteia in jurul unor idealuri. A fi artist in perioada romantismului presupunea o disociere eu-lume cu rol edificator asupra sensului existentei personale in lume, intr-un context general uman dominat de contingenta si in care iubirea, libertatea, viata, revolta impotriva fatalitatii, spiritualitatea si transcendenta constituiau motive centrale ale creatiilor.

In secolul XXI romanticul este o persoana care isi mai  permite inca sa viseze cu ochii deschisi si evadeaza prin reverii diurne din realitatea obiectiva, in vederea intelegerii mai profunde a existentei personale ori a unei situatii de viata. A fi romantic inseamna mai simplu sa contempli, sa reflectezi, sa idealizezi si apoi sa exprimi intr-o maniera sensibila un crez personal, un ideal general uman, o idee.

Depasindu-si conditia programatica, acest curent intelectual si artistic a devenit in timp seducator prin felul sau axiocrat de generare a modelelor; prin operele sale, romantismul a conceptualizat, cultivat si modelat un tip echilibrat si sensibil de raport uman, un fel de a fi si de a relationa ale carui prime certitudini sunt chiar idealurile, valorile fiecaruia dintre noi. Romantismul propune un stil de raportare emotionala armonioasa la partener; ofera o viziune idealizata a relatiei de cuplu, un spatiu subiectiv in care asteptarile mele de la cel drag si relatia cu el se simt in largul lor si la el in suflet, capata coerent; relatia devine un proiect frumos inainte sa prinda forma concreta a vreunui contract social.

Pentru romantici imaginile de cuplu cu care intra in relatie sunt amorsate de idealul vesniciei in doi si a implinirii alaturi de celalalt. Proiectele de viitor sunt contemplate, anticipate emotional si comportamental, iar ancorarea temporala a relatiei romantice in acest spatiu subiectiv este una disociata, apolinica. Timpul romantic este o parabola pe care indragostitii o pot contempla, proiecta, anticipa, acesta devenind o poveste din trecut orientata spre viitor inainte de a fi traita efectiv dragostea. Atitudinea opusa, realismul, este ceea ce ancoreaza in contextul actual, in spatiul si timpul personal, generind in prezent o traiere de tip dionisiac a timpului relational. Ma cufund aici si acum in experimentarea si concretizarea imaginii-proiect, a povestii generata de idealizarea romantica a relatiei. Mai pe scurt spus, romanticii subiectivizeaza obiectivul, umanizindu-l, iar realistii obiectiveaza subiectivul, concretizindu-l.

A fi romantic este o modalitate de conectare profunda la celalalt si are functia de a ma cufunda intr-un mod placut in povestea partenereului, in proiectul sau de relatie. Prin aceasta sa inveti sa fii romantic are valoare terapeutica, pentru ca desatureaza de realism relatia, atunci cind partenerii s-au plafonat si sunt hiperancorati in realitatea stresanta. Sa fii romantic este un mod de a te reintoarce la planseta de proiectare a cuplului, atunci cind acesta nu isi mai gaseste ratiunea de a fi, placerea, sau ramine pur si simplu prea intepenit in prozaicul vietii. Romantismul in cuplu nu se confunda cu exhibitionismul emotional si decantarile zaharate ale vreunui tip de subcultura tot asa cum nici realismul nu se poate confunda cu pornopraxia. Este un joc amoros al atentiei si al transpunerii intre doi oameni care se iubesc si isi afirma reciproc atractia; un elegant ritual de cucerire prin daruri cu valoare afectiva animat de nevoia de a exterioriza trairi, de a creea un context special menit sa ancoreze si engrameze bucuria gasirii jumatatii visate sub forma unui scenariu sau a unei povesti de dragoste autentice.

In buna masura, orice relatie de cuplu rezista in timp daca ratiunile ei de a fi sunt intretinute si obiectivate. Ceea ce fac cei doi parteneri impreuna sau obiectivele de cuplu concretizate, descrie miezul functional al cuplului si orice obiectiv de cuplu necesita o abordare strategica sau proiectare. Chiar si fara sa fie remarcata aceasta dinamica, o relatie rezista daca imbina romantismul (idealizarea si proiectarea) cu realismul (concretizarea proiectului). O dinamica echilibrata intre doi parteneri este, in fond, o oscilatie intre subiectivizare si obiectivare, intre visarea cu ochii deschisi si concretizarea proiectului.

Invatind sa fii sau sa redevii romantic te va ajuta sa te asiguri de fapt ca voi doi “sunteti din acelasi film”. Poti astfel sa te conectezi si sa conferi acces partenerului tau la imaginea ta de cuplu in maniera cea mai eficienta si completa, utilizind limbajul inconstientului; metafore, simboluri, alegorii, sau alte modalitati de expresie sensibile, utilizate la comunicarea unui ideal de relatie. Capeti bunul obicei de a scrie un scenariu de cuplu, de a realiza un proiect de relatie. Este un mod de conectare a partenerului la povestea ta, si a ta la povestea lui. Fiind romantic subiectivizezi obiectivele de relatie, si redevenind realist afli cum sa armonizezi practic idealurile de cuplu.

In acest cabinet de psihoterapie din Constanta, un psiholog iti sta la dispozitie pentru a te ajuta sa depasesti problemele de relatie si chiar sa inveti sa fii romantic.

Macul si Maracinele – alegorie terapeutica

obsesia de a fi fericitUn pui de maracine se lipi de mineca lui Ionica. Fu zvirlit intr-o sfarghie de uluc, unde se hotari sa creasca mare si statornic ca stejarul.

Se desira in trei zile cit altii in zece, umbrind totul in jur, asa ca plantele vecine il cam evitau, zgaindu-se la el ca la un ciudat. Altele ii facura loc sa creasca linga ele, dar se ofilira repede, spre uimirea babelor sfatoase. Maracinele se credea urit dar destept, incit nu ii mai trebuiau confirmari si nu lasa pe nimeni sa se apropie si sa il atinga, pentru ca toti spuneau “au!” doar cit il vedeau. Se satura sa fie respins asa ca decise sa fie tepos ca trandafirul…inalt ca floarea soarelui…setos ca dovleacul, pina una-alta. Frunzele sale moi facura tepi si curind nimic in jurul sau nu mai ramase neofilit si neintepat. Crestea fara nimeni in preajma…puternic…tepos, cu flori violacee, mari si grele. “Sunt cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai bine hranit, si cel mai independent …” gindea despre sine maracinele, privind pustiul si uscaciunea din jur.


La numai cativa metri, intr-o palma de grau aruncat intr-o poarta, crestea un mac rosu, fragil si frumos. Se simtea bine impreuna cu prietenii sai. I se spunea ca e frumos, se simtea admirat si nu lua asta prea in serios. Floarea lui era stralucitoare ca o hartie colorata de un pictor prea obsedat de rosu… perii fini ai tulpinii suple si verzi aratau, de la nivelul furnicii, ca o scara spre cer- nicidecum ca niste tepi de arici sperios.

Vazindu-l pe ciulin de la distanta, macul ii dadu binete, asa cum se cuvine cu cei mai mari. Rusinos dar vorbaret el stia povesti de adormit spicele, griul devenea copt si unduios in jurul sau. Impovarat de bondari betivi, maracinele se simtea singur si trist. “Macar sunt puternic daca suport atitea”…gindea acesta despre sine. Fetele il ocoleau, caii nu-l pasteau, doar mustele il bazaiau si citeodata…vreun fluture, ruda cu Vanessa, ii gadila maciuliile mov.

Intr-o seara Lenuta fu chemata la poarta de Ionica. O saruta si ii prinse dupa ureche o floare de mac. Ciulinele fu calcat cu cizma la pamint.

O batrina sfatoasa venea pe drum. Aceasta culese floarea ciulinului si-si facu din ea ceai de guturai. Floarea macului sfirsi intr-un album cu amintiri de nunta.

Cu totii suntem frumosi si folositori, dar nu toti traim la fel. Adesea, ceea ce credem ca ne apara, ne insingureaza. Singuratatea incepe prin respingerea feedbackurilor celorlalti, sau prin neacceptarea noastra ca fiinte imperfecte. Agresivitatea excesiva atrage agresivitate, frumusetea – admiratie. Cativa tepi insa nu strica nimanui. Povestea aceasta o stie cel mai bine un trandafir.

A minca este o autoterapie. Tulburarile alimentare iti arata cind aceasta terapie nu functioneaza.

a-minca-e-terapieA minca este inainte de toate o necesitate, dar mai cu seama o placere. Nefiind doar o combinatie de substante ce mentin viata si buna functionare a organismului, ci si povestea ei, felul in care am obtinut-o sau a fost creeata, hrana e insasi rezultanta activitatilor noastre, aceea cu care intram intr-un contact intim nemijlocit.

A minca devine prin aceasta un mod complex de celebrare, resemnificare si interiorizare a starilor de bine conferite de persoanele si intimplarile semnificative pentru noi, iar combinarea cu arta a nutrientilor si declansatorilor chimici care ne stimuleaza kinestezic, gustativ, olfactiv, vizual, devine un mod de ancorare emotionala a unor semnificatii, persoane, locuri si intimplari importante.

Mincam asadar nu doar substante ci mai ales reprezentarile acestora: stari, experiente fundamentale, sensuri, identitati, feluri de a fi, atribute ale unor persoane si contexte. Cei care exagereaza mincind, sau, dimpotriva, se feresc de mincare ori transforma mincatul in compulsie, oricum ar fi acestia clasati pe scalele pishodiagnostice sau ale dispretului social; bulimici, anorexici, grasi, mincai, fomisti, haplea, persoane cu tulburari de nutritie– folosesc mincarea in scop evocator, terapeutic. In incercarea lor de a se edifica si de a se pune in ordine cu sine, acestea se reancoreaza la o stare emotionala resursa, ba chiar se conecteaza la un moment traumatic, regreseaza emotional si identitar din nevoia rezolvarii sau surmontarii dificultatilor existentiale.

A minca este o forma la indemina de autoterapie. Problemele de nutritie apar insa atunci cind terapia in sine devine un scop, nu un mijloc, si astfel ea nu mai este eficienta, fiind aplicata disfunctional, in directia gresita. Apare fixarea in metoda, manierismul procedural, transformarea terapiei intr-un ritual de evitare si asigurare. Chiar daca sentimentul de bine anuleaza pe moment depresia sau anxietatile, confruntarea cu problema, pentru intelegerea si depasirea ei – nu mai are loc. Suferinta ramine prezenta, problema nerezolvata, iar mincarea devine un analgezic ineficient si la indemina. A minca devine o burdihaneala dezadaptativa.

Cum adica mincam emotii, evenimente, persoane?

Inca dinainte de a ingera substante necesare, ingeram emotiile provocate de interpretarea pe care o dam unor forme, culori, texturi, mirosuri si gusturi specifice alimentelor degustate. Placerea este un raspuns evaluativ de tip neuro-vegetativ fata de nutrientii ingerati, interpretat psihologic fie ca satisfactie-anticipatorie fie ca pofta pentru o anumita substanta ori puri si simplu ca placere-raspuns imediata; ne ploua in gura. Placerea ne orienteaza comportamentul alimentar catre stimulii alimentari testati de-a lungul vietii, asimilati ca parte a culturii gastronomice individuale. Placerea de a minca are functia de a intretine motivatia autoalimentarii, aidoma senzatiilor de foame, sau pofta, si ne orienteaza conduitele alimentare in directia gusturilor preferate, mirosurilor imbietoare si a texturilor placute. Datorita placerii pe care o avem de a consuma alimentul preferat, ne structuram reprezentari dominant gustative-olfactive si kinestezice ale acestuia si sunt declansate nu doar raspunsuri fiziologice adecvate la nivelul aparatului digestiv, dar si procese mnezice de identificare a mincarii de care avem nevoie ori de evocare a contextelor in care am intilnit-o.

Activitatea de a minca activeaza asadar la nivel psihologic legaturi cognitiv-emotinal-comportamentale, cu rolul de a fixa ancore emotionale unor substante, contexte, persoane, trairi. Reaccesam rapid amintirile asociate, acestea fiind readuse in prezent si retraite. Astfel explicam si predilectia noastra pentru anumite alimente, orientata nu doar de pofta pentru o substanta sau alta, ci si de nevoile emotionale, de resursele pe care simtim ca trebuie sa le accesam.

Alimentele sunt un un anxiolitic si un antidepresiv natural

Alimentele sunt un anxiolitic natural, actul de a minca fiind in sine un ritual calmant si securizant. Acesta ne conecteaza la virstele copilariei, atunci cind principala noastra ocupatie era mincarea si somnul. Atunci cind mincam mai mult si in afara meselor obisnuite ale zilei- fara ca acest lucru sa raspunda unor nevoi stringente ale organismului, mincatul se transforma in fond intr-o forma de autoterapie naturala a problemelor cu care ne confruntam si a trenei de consecinte prin care aceastea se manifesta. De regula ecoul lor emotional sunt depresia si anxietatea.

Mincatul compulsiv sau cum “tratam” fricile

Repetat compulsiv, ritualul mincatului este o metoda de calmare temporara a anxietatii si de compensare a depresiilor. Desi mincatul poate aduce o imbunatatire de moment a dispozitiei, depresia si nelinistea reapar de obicei accentuate, datorita rolului de ancora kinestezica pe care o au alimentele; mincatul excesiv al unui anumit aliment stimuleaza focalizarea disfunctionala pe trecutul la care un anumit gust ne poate conecta. Deasemenea, sentimentele de culpabilitate consecutive “indoparii” precum si autosubminarea stimei de sine accentueaza tulburarile emotionale; persoanele devin obsedate de ideea ca iau in greutate, sau impiedica ingrasarea prin eliminarea fortata a alimentelor ingerate – desi ceea ce ingrasa nu este excesul de mincare, cit natura nesanatoasa a acesteia. Predilectia pentru o anumita categorie de gust ce ancoreaza emotiile pe care subiectul doreste sa le evoce si posturile de penitenta, menite sa elimine sentimentele de vinovatie si sa restabileasca stima de sine a persoanei, sunt factori de intretinere ai depresiei si anxietatii intilinite in tulburarile alimentare.

O strategie terapeutica eficienta a tulburarilor alimentare

In ciuda faptului ca sunt initial o componenta existentiala functionala in viata clientului, tulburarile alimentare debuteaza ca tulburari emotionale si ulterior de nutritie.

Insa approape orice otrava, in doze modificate, devine medicament. Mincatul compulsiv si tulburarile alimentare in sine devin o cale spre vindecarea traumei – insa intr-o forma modificata, anume daca persoana este orientata sa se focalizeze pe gusturile si substantele ce-i evoca stari emotionale resursa; momente in care s-a simtit bine, in forma, in forta, invocarea acelor calitati ce ii lipsesc in prezent pentru rezolvarea problemelor. Odata evocate, aceste resurse pot fi retraite asociat unor activitati preferate sau comportamente noi, conexe, care recompensate prin cantitati mici din substanta declansatoare a starii de bine- pot evoca la fel de rapid starea resursa. Se obtine o conditionare a gustului preferat de activitatile npi ce ii vor imprumuta efectul, si astfel latura compulsiva poate fi deviata si modificata. In locul suprasaturarii cu mincaruri care il conecteaza la situatia problema sau il linistesc dar nu rezolva, care consolideaza focalizarea pe problema nu pe solutii, ii amintim clientului, in calitateA de psiholog sau consilier – sa incerce altfel gusturile si mincarurile care il conecteaza la resursele din trecutul sau, reamintindu-i de ceea ce minca atunci cind ii era bine, in situatii in care avea incredere in sine, curaj, control, sau detinea resursa emotionala atit de necesara in prezent. Daca nu este de gasit in trecut, aceasta resursa emotionala sau abilitate poate fi imaginata si orientata spre viitor, in situatia in care clientul doreste sa se descurce mai bine. Gusturile complet noi, mincarurile si meniurile creative – sunt cele care, intr-un context terapeutic de asistenta clinica, provoaca o suprapunere a ancorelor noi peste cele vechi, genereaza noi resurse si stimuleaza focalizarea pe prezent si viitor, slabind ciclul vicios fobie-comportament de asigurare / reasigurare. Activitatile asociate acestor gusturi/meniuri alimentare noi – sunt cele care vor prelua functia de comportament de asigurare temporara, realizindu-se ulterior recadrari comportamentale. In etapa urmatoare a terapiei, prin parcurgerea unor tehnici cognitiv comportamentale de tratare a traumelor de fond si actuale (fobii, obsesii, conflicte, etc.), utilizind desensibilizarea progresiva, hipnoza si imageria dirijata,  tehnici de  intarire a eului si prevenire a recaderilor – se pot creea strategii terapeutice individualizate pentru tratarea tulburarilor alimentare.

Avantaje ale acestei abordari

In cazurile cele mai grave, recuperarea din tulburari precum bulimia sau anorexia, presupune interventia unei echipe de specialisti, de la psihiatru, psiholog, neurolog, nutritionist, endocrinolog, ceea ce face procesul de redresare cronofag, costisitor si mai ales sa fie perceput de pacient ca imposibil. Psihologul este de obicei prima persoana la care cauta ajutor un astfel de client; acesta are de cele mai multe ori convingerea ca tot demersul e cam degeaba, invoca o motivatie negativa, sentimentul de neputinta si convingeri autodevalorizatoare. Cunoasterea faptului ca mincatul compulsiv este de fapt o autoterapie pe care el incearca sa o aplice, dar o aplica gresit, este un prim pas de cooptare a pacientului in diada terapeutica, de consolidare eficienta a aliantei, in vederea atingerii scopului terapeutic. Modificarea compulsiei, nu atacarea ei in travaliul terapeutic, confera clientului posibilitatea de a fi un spectator implicat al propriei modelari – care nu este doar una fizica ci psihologica, redindu-i increderea in castigarea controlului, si il incurajeaza sa isi ajusteze la un nivel mai realist asteptarile de redresare si remodelare cormporala. Convertirea dirijata a nevoii de substante in foame de emotii ajuta pacientul sa inteleaga faptul ca emotiile pot fi declansate/ evocate si de alte tipuri de activitati cu rol terapeutic, acest fapt conducind la creearea unui set personal de activitati cu rol compensator-sau abilitant. Odata puse in practica si sustinute, clientul isi optimizeaza perceptia de sine si asupra procesului terapeutic in sine, fapt incurajat prin evaluari subiective. In cea de-a treia etapa a acestei abordari, restructurarea cognitiva fiind deja amorsata, efortul de confruntare a problemelor de fond este resimtit mai putin, clientul avind deja dovada propriei eficiente.

Hipnoterapia este in sine o abordare de succes a tulburarilor alimentare, contribuind nu doar la stingerea nevoii de compensare prin alimente a depresiei si anxietatii, ci si la invatarea unor tehnici mai eficiente si specifice de autoreglare.

Daca doriti sa lucrati cu un psiholog din orasul Constanta acest gen de probleme,  ma puteti solicita telefonic (0742-354.228 / 0721-871.200), in vederea unei programari initiale, in urma careia vom decide daca vom rezolva impreuna acest gen de probleme sau prin intermediul oricaruia dintre colegii mei.