Workshop dedicat Familiei tale – in Constanta: 16 mai 2015

Te invit sa te inscrii la un workshop in care vei invata sa aplici tehnici de reglare / vindecare a problemelor de familie

Centrul de Formare si Terapie pentru Copil, Cuplu si Familie

iti propune workshopul

“Disfunctii ale sistemului familial si ritualuri de vindecare”

coordonat de psiholog Crina Marcu – formator acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania

Cind si unde?

16 Mai 2015 / Constanta (adresa va fi comunicata telefonic)

Pentru cine?

Workshop-ul se adreseaza profesionistilor din domeniul sanatatii mentale (studenti si absolventi de psihologie / psihopedagogie,  medicina, medici, asistenti medicali, asistenti sociali, psihologi, psihoterapeuti)

Vei invata sa:

  • utilizezi tehnici de identificare / abordare / reglare / vindecare a problemelor sistemului familial.

Vom aborda temele:

  1. familia ca sistem,
  2. reguli ale sistemului familial,
  3. homeostazia,
  4. elemente functionale si disfunctionale in cadrul sistemului familial,
  5. pattern-uri familiale,
  6. sistemul familial de-a lungul timpului,
  7. ritualuri (tehnici) terapeutice si indicatii de construire a acestora,
  8. actiuni simbolice utilizare de ritualurile (tehnicile) terapeutice.

Vom lucra intr-o maniera relaxata si interactiva in care cazurile, problemele din experienta voastra si a formatorilor pot fi puse in discutie

Alte detalii:

Workshop-ul va avea loc in Constanta, sambata 16.05.2015, intre orele 09:00-19:00, avand un numar total de 10 ore de formare. Locul de desfasurare va fi comunicat tuturor participantilor inscrisi la workshop, anterior desfasurarii evenimentului.

Participantii vor primi 10 credite de la Colegiul Psihologilor din Romania.

Taxa de inscriere: 200 lei.

INSCRIERI:

prin telefon:  0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig)

prin e-mail: centruldeformaresiterapie@yahoo.com

Ultima zi de inscriere pentru prezentul workshop este vineri, 15 mai 2015

Mami, eu am fost vreodata copil?

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Copilărie, dragoste, armonie familială

Dacă până să spună ceva copilului i se spun atât de multe lucruri, dacă somnul, hrana, curăţenia îi sunt nu doar asigurate ci şi însoţite de semnele afecţiunii, dacă i se şlefuiesc simţurile iar mîna şi piciorul îi sunt exersate pentru a indeplini funcţii subtile, atunci în primordiala sa nevoie de supravieţuire au patruns multiple calităţi de natură umană. Instinctele cedează rînd pe rînd îndemînării de a face exact ceea ce copilul este răbdator îndemnat, perseverent învăţat să facă.

Omul are copilăria cea mai lungă. Din perspectiva evoluţionistă, aceasta prelungire a copilariei este de fapt legată de treapta sa de evoluţie. Cu cît speciile sunt mai evoluate, cu atît copilăria lor dureaza mai mult. La om, copilăria ajunge să ocupe un sfert din viaţă. Judecată în aceasta lumină, funcţia copilăriei este bine conturată: ea este etapa vieiţii în care moştenirii biologice, transmisă genetic sau epigenetic i se adauga moştenirea culturală transmisă social, cu ajutorul limbajului.

Există numai un singur fel de educaţie atunci când este vorba despre familie – exemplul părinţilor. În etapele timpurii ale dezvoltării sale, copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii care plasează sentimentul obedienţei în sufletul acestuia (al supunerii conformiste, care duce la conformare, la o ascultare oarbă, formalism ce depăşeşte inclusiv discernămîntul adultului)  îşi educă copiii ca sclavi, deoarece pretind ascultare fără nici o explicaţie. Convenţiile sociale, astfel însuşite, împing la amabilitate prefacută şi cabotinism. Sinceritatea adultului are efecte în comportamentul copilului atunci cînd corespunde puterii de înţelegere a acestuia şi atunci cînd părinţii ştiu să trasnforme explicaţiile abstracte în explicaţii cu un nivel mare de concreteţe. Lupta eului pentru consideraţie începe de timpuriu. Minciunile fantasmatice slujesc la înălţarea eului şi îl despăgubesc pentru umilinţele suferite din partea realităţii. Dacă părinţii probează calităţi de care copilul este mîndru, acesta nu va mai avea nevoie de înălţarea prin valori fictive. O scuză obţinută prin forţă, impunerea preponderentă prin argumentul autorităţii, violează sentimentul propriei personalităţii a copilului, îl învaţă că este mai bine să simuleze, să disimuleze şi să îşi cultive proastele obiceiuri pe ascuns, învăţînd să mintă, să pretindă în mod nejustificat, cu aroganţă, avantaje nemeritate, ce nu sunt acoperite de calităţi personale, avantaje experienţiate ulterior de acesta sub forma vinovăţiei ce însoţeşte sindromul bomboanei amare…(Ex:  a primit o laudă dar nu se bucură de ea, pentru că ştie că nu o merită). Acest tip de educaţie îl pregăteşte psihologic pe copil pentru exersarea nefericirii şi a sclaviei consimiţite ce dă aparenţele unei false normalităţi în interacţiunea cu semenii, prin prisma mecanismelor de supra compensare dezvoltate, mecanisme prin care acesta capătă încredere că poate recupera dezavantajele propriului mod nesănătos de raportare la ceilalţi.

Dragostea părinţilor şi mai ales capacitatea acestora de a fi buni educatori îl pot ajuta pe copil să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi ce nu, să îşi asume şi să îşi corecteze greşelile, prin alternativele pozitive şi funcţionale pe care comportamentul adultului i le pune la dispoziţie în primul rînd prin exemplul propriu dar şi prin metode specifice de educaţie, în acord cu etapa de dezvoltare a copilului.

Formarea sociabilităţii

J.L.Moreno (1934) a făcut o serie de observaţii zilnice asupra unui grup de copii şi a observat 3 etape în organizarea primară a grupului. În prima etapă, sub 25 de săptămâni, se defăşoară o organizare primitivă a grupului, denumită de Moreno diferenţiere orizontală. În această etapă, copiii încep să manifeste interes pentru cei din imediata apropiere, faţă de unul dintre vecini, ceilalţi fiind, de cele mai multe ori, ignoraţi. Într-o etapă mai avansată, denumită faza diferenţierilor verticale, la 9-10 luni, se formează o structură mai complexă de interese intersociale, de atracţii spontane între copii. Unii dintre aceştia încep să ocupe locuri preferenţiale în preocupările şi interesele altora. În aceste condiţii, structura grupului devine mult mai complexă.

Evoluţia sociabilităţii se continuă mai intens ulterior, în perioadele mai avansate ale dezvoltării ontogenetice.

În etapele timpurii se constituie cele mai elementare atitudini ale copilului faţă de cei din jur, fapt bine cunoscut în literatura de specialitate.Adulţii sunt cei de care depinde organizarea programului de somn, veghe, alimentaţie prin intermediul căruia se formează experienţa preferinţelor, a gusturilor, a aşteptării şi privaţiunii. Relaţiile cu adulţii se consolidează ca relaţii psihologice complexe, prin organizarea corectă a activităţii de satisfacere a principalelor necesităţi ale copiilor în perioadele de veghe şi prin crearea unor momente de satisfacţii, de comfort psihic şi igienic.

După 6 luni de la naştere, contactul verbal dobândeşte o mare însemnătate în dezvoltarea relaţiilor cu adultul. La sfârşitul primului an de viaţă, dependenţa de adult este încă foarte mare. Relaţiile adultului cu copilul mic sunt încărcate de funcţii educative atunci când acestea sunt afectuoase.

Carenţa de afecţiune, prezentă cel mai adesea la copii abandonaţi încă de la naştere, afectează dezvoltarea timpurie ontogenetică, fapt semnalat de numeroşi autori.Viaţa în afara familiei, lipsită de calmul şi afecţiunea părintească, nu permite organizarea sentimentelor de apartenenţă, afecţiune şi libertate, afectează negativ dezvoltarea intelectuală generală, predispunând copilul la dificultăţi de adaptare, depresie sau alte tulburări afective şi de comportament.

Primul an de de viaţă

Aceasta este o perioadă de dezvoltare rapidă dni punct de vedere psiho-motor şi social. La trei săptămâni sugarul zâmbeşte celor din jurul său. Zâmbetul selectiv apare la şase luni iar frica de persoanele străine de anturajul său la 8 luni. Anxietatea apare atunci când este despărţit de mamă la scurt timp după ce aceasta se produce.

Bowlby (1980) pune accentul pe importanţa, în primii ani de viaţă, a procesului general de ataşare a copilului de părinţii săi şi a legăturilor emoţionale selective. Deşi legătura cu mama este considerată a fi cea mai importantă, se creează de asemenea legături importante cu tatăl şi cu alte persoane apropiate copilului.

Cercetări recente pun accentul pe reciprocitatea acestui proces şi pe importanţa contactelor foarte precoce între noul-născut şi mamă, pentru iniţierea acestei legături (Rutter, 1980).

Până la sfârşitul primului an de viaţă, copilul trebuie să aibă o relaţie sigură şi foarte apropiată de mama sa. Este foarte necesară existenţa unui orar ordonat de somn şi alimentaţie; de obicei, la această vârstă, înţărcarea a fost realizată. Copilul a început să înveţe obiectele din jurul lui, să le recunoască, relaţiile cauzale simple şi relaţiile spaţiale.La sfârşitul primului an de viaţă, copilului îi face plăcere să emită sunete, să pronunţe primele cuvinte.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în primul an de viaţă

Iniţial, la sugarul mic dominante sunt reacţiile afective astenice, însuşi procesul adaptării biologice fiind un parcurs plin de dificultăţi. Condiţiile interne şi externe (foamea, frigul, lumina pea puternică, umezeala, nevoia de somn) provoacă stări afective de disconfort manifestate prin plâns, ţipete, spasme.

Încă de la naştere, copilul posedă o serie de expresii mimice, corespunzătoare diferitelor reacţii afective. Treptat, în relaţiile cu adultul care îl hrăneşte şi îl îngrijeşte, reacţilie afective ale copilului se vor complica şi diversifica.

Reacţiile afective stenice capătă o pondere din ce în ce mai mare, mai ales după primele 3 luni de la naştere, dezvoltându-se în legătură cu alimentarea, ţinutul în braţe, lumina difuză-calmantă, defecaţia.

Zâmbetul, a fost semnalat de Tiedmann încă de la vârsta de 5 zile a copilului. Conţinutul psihologic al zâmbetului la 45 de zile redă satisfacţia, buna dispoziţie, calmul.

Spre şase luni, dispoziţia generală a sugarului devine dominant calmă, copilul fiind bine adaptat la condiţiile existenţei extrauterine.

Dar cele mai interesante şi mai numeroase reacţii pur afective ale copilului apar în relaţiile cu adultul.

Complexul reactivării (reacţie stereotipă atitudinală, de răspuns la caracteristicile distincte ale ambianţei-într-o etapă psihică dată-ce antrenează toate funcţiile emotive şi activ-cognitive, care reproduce o anumită structură a ambianţei, se repetă, este determinată de factori socio-culturali şi se constituie spontan), o reacţie pozitivă de înviorare asociată cu zâmbete, se manifestă încă de timpuriu (2 luni) ca o reacţie caracteristică la prezenţa persoanelor cunoscute. Acest complex evoluează şi se complică pe măsură ce relaţiile cu adultul devin din ce în ce mai complexe.

După vârsta de trei luni, copilul manifestă reacţii diferenţiate la tonalitatea vocii umane.

În cadrul relaţiilor dintre copil şi adult se formează, la 2-3 luni, experienţa aşteptării, cu specificul afectiv carcateristic.

De la 3-4 luni, copilul poate aştepta câteva clipe biberonul care i se arată de departe.

Emoţiile se manifestă în cadrul formării unor atitudini diferenţiate în relaţiile copilului cu cei din jur precum şi în perceperea obiectelor. Acestea au la început o componentă motorie complexă.

La copilul de 3-6 luni se obsdervă cu uşurinţă următoarele manifestări cu caracter afectiv:

Mirarea. Se manifestă prin mimica mirării, distinctă de cea a atenţiei sau surprizei.Este o stare afectivă condiţionată de situaţii sau obiecte neobservate sau neaşteptate.

Mânia.Se manifestă prin accese scurte şi intense, încă înainte de 3 luni, în situaţiile în care copilu nu poate apuca biberonul, scapă sfârcul sau nu este luat în braţe (Goudenough).

Frica. Este evidentă la trei luni. Se manifestă în special la vederea unor persoane străine, atunci când mama este îmbrăcată în culori închise, sau când o jucărie emite sunete neplăcute.Odată ce intervine obişnuinţa, frica faţă de acele obiecte încetează, aceasta fiind înlocuită de curiozitate, stare emotivă bazată pe reflexul de orientare. Copii la care se dezvoltă frica, manifestă treptat şi timiditate.

Râsul. Este o stare afectivă pozitivă, evidentă între 4 şi 8 luni.Se manifestă mai ales în cazurile în care adultul se joacă cu copilul şi îl ridică, îl distrează sau îl poartă prin cameră de mână (după 11 luni).Spre deosebire de plâns care este un fenomen subcortical, râsul este de natură corticală.

După trei luni, copilul îşi poate manifesta simpatia sau antipatia. Simpatia se manifestă prin surâs şi râs,agitaţie,  ţipete de bucurie,  frecvente în prezenţa unei persoane agreate.Antipatia se manifestă prin priviri speciale, încruntare, ţipete, mişcări de îndepărtare, întoarcerea capului, etc. Tot astfel, curiozitatea afectivă începe să se manifeste faţă de persoane.După 6-7 luni, copilul manifestă jocuri afective.

Cele menţionate până acum demonstrează faptul că încă de timpuriu copilul stabileşte relaţii cu caracter social, prin care îşi dezvoltă numeroase emoţii şi atitudini emoţionale. Privarea copilului de relaţiile cu mama sa sau cu ambientul familial provoacă frustrări şi diminuează paleta emoţională, frânează dezvoltara socială, psihică şi fizică a copilului.

Între 6 şi 12 luni, în structura afectivităţii infantile apar elemente noi. la 9 luni copilul se ruşinează dacă este certat, ştie să simuleze supărarea, la 10 luni ştie să simuleze plânsul, la 11 luni nu mai vrea să se uite la persoanele apropiate care l-au supărat.Cu alte cuvinte, copilul poate folosi reacţiile  emoţionale ca instrumente de comunicare intenţională a atitudinilor sale.

Că trăsătură generală, între 6 şi 12 luni se dezvoltă un intens ataşament afectiv al copilului faţă de mama sa, emoţie care reprezintă pivotul progreselor sale afective ulterioare. Spre sfârşitul primului an, copilul nu tolerează despărţirea de mama sa, sensibilitatea afectivă a acestuia crescând foarte mult. Se pun bazele sociabilităţii, prin stabilirea de relaţii afective şi cu ceilalţi membri ai familiei, după ce copilul începe să-i diferenţieze în mediul ambiant.