Tag Archives: abandon

Ca să ajungi la un liman…

Posted on by

ca sa ajungi la un liman…nu trebuie decît să te urci în barcă şi să vîslești înaintea ta. Dar cînd sufletul tău devine o mare fără apă, încotro te îndrepţi? Cui îi ceri ajutorul? Cine îţi mai poate alunga teama eşuării? Cînd te-ai săturat de sisteme explicative şi teorii proiectate să-ţi adoarmă angoasele, păcălindu-ţi foamea de adevăr, nicidecum descoperindu-ţi-L, cînd binele şi răul pe care le faci îşi pierd sensul, inversîndu-se în numele toleranţei, tu unde îţi regăseşti reperele? Cînd ţi-e greu să mai fii un om de rînd pentru că unii îţi reproşează batjocoritor credinţa în Dumnezeu şi felul simplu de-a fi, alţii cinstea şi truda – ca pe un căpăstru menit să te îmblînzească, pe umărul cui te sprijini tu ca să-ţi păstrezi puterea de a mai fi onest faţă de tine? Iar dacă ceea ce eşti acum nu se bazează pe nici o “carte mare”, ci doar pe liniştea pe care o ai împlinind iubirea ca pe cea mai de preţ dintre porunci, atunci cum crezi că te-ai simţi, negîndu-ţi sensul şi devenirea personală, dacă ai abandona să mai fii atent la esenţialul care te defineşte, pentru a lămuri ambiguităţi din latrina unor doctrine sterile pentru orice virtute?

Neputinţa e o mare povară a sufletului nostru, greu de vindecat. Pentru a înțelege de unde poți iniția terapia ei, te invit să îți găsești puțin timp pentru a reflecta; la ce întrebări personale îţi asumi pe nemestecate răspunsurile date de alţii? Apoi, dacă ești încă dispus/ă vom găsi împreună soluţii mai actuale, mai adecvate resurselor tale.

“Intoarcerea in rascruce”, o premiza terapeutica

Posted on by

Cind cineva imi vorbeste despre drumuri fara intoarcere constat ca am in fata adesea o persoana cu o fixatie pe scop, sau una care traieste o abandonare a acestuia, ori un om indoliat care se raporteaza fatalist la o pierdere irecuperabila –cum ar fi moartea cuiva, o boala cronica, un divort, etc.

Batrinii spun ca daca cineva rataceste drumul, atunci, pentru a-l regasi, se poate intoarce la prima rascruce, in locul unde s-a ratacit, si acolo poate sa aleaga o alta poteca sau o cale mai potrivita siesi, drumul cel bun al destinatiei sale. Intoarcerea in rascruce este de fapt revenirea la o conditie personala mai sigura, mai orientata in raport cu un scop existential.

Ca sa constatam ratacirea e necesar sa fim in permanent contact cu scopul dar si cu pozitia noastra cit mai actualizata fata de el. Uneori tocmai aceasta grija a tintei ne poate fixa excesiv atentia, potentind ratacirea drumului si idealizarea destinatiei. Din dorinta mare de a-l atinge, prin suprainvestirea scopului nostru, realizam o excesiva raportare la noi insine, la dorinte si resurse, ceea ce poate excede dezadaptant contactul cu exteriorul precum si relatiile cu lumea – obiectivate prin ce se intimpla in afara noastra, cu drumul in sine – primul care ar putea sa ne spuna spre ce ne indreptam de fapt. Aceasta abatere hipnotica a atentiei de la drum spre noi insine nu ne mai permite sa facem la timp corectii eficiente ale directiei in care mergem, fixarea pe scop ascunzindu-ne drumul spre el.

In situatia diametral opusa, atunci cind ne lasam distrasi de drumul in sine, putem adesea sa ne uitam scopul sau sa il abandonam, slabind relatia sa cu noi insine. Ni se poate intimpla sa fim furati de peisaj, sa ignoram destinatia cu care am pornit initial in minte, si atunci, oricare ar fi el, drumul devine unul bun, pentru ca orice drum ne conduce undeva daca avem suficienta rabdare sa ii atingem capatul. Ratacirea scopului personal devine ratiunea de a fi a ratacirii in sine, care ajunge noul scop. Drumul initial nu mai are intoarcere, pentru ca ne lipsesc reperele interioare, cum ar fi in acest caz obiectivul spre care am pornit, fata de care nu ne mai raportam ca la o destinatie. Telul nostru astfel abandonat poate fi prin aceasta intangibil, importanta devenind pentru noi calatoria, si nicidecum destinatia.

Aceasta noua forma de fixatie, in exteriorul nostru,  este specifica culturii abandonului, si o intilnim la tot pasul, contaminindu-ne psihologic pe multi dintre noi, prin stimularea calatoriei de dragul calatoriei, a epuizarii de dragul epuizarii, a ratacirii de sine -in afara vreunui scop pe care sa-l putem numi personal. Adesea facem din aceasta noua ratacire un drum in sine, o cale si un scop, astfel incit, excesiva noastra orientare spre exterior, pierderea contactului cu valorile de esenta, cu motivatia intrinseca, cu gindurile si emotiile sinelui nostru profund – toate acestea  stimuleaza o superficializare a existentei personale, sentimente de nemultumire de sine, dezradacinare,  conduite de abandon si esec.

Alteori insa transformam aceasta ratacire de sine intr-un drum initiatic, fapt posibil doar prin constientizarea fenomenului si resemnificarea lui salvatoare, caz in care suntem deja adaptati si pe drumul bun.

In astfel de situatii “intoarcerea in rascruce” de care amintesc batrinii poate fi o solutie psihoterapeutica de regasire a drumului ratacit, un mod practic si clarificator de reasezare pe traiectoria scopului. “Intoarcerea in rascruce” devine un prilej de reorientare echilibrata, atit interna cit si externa, un drum inapoi,  pe parcursul caruia putem retrai o dezvaluire si o reconsiderare a experientelor in care ne stiam orientati.  Desi sunt mai vechi, aceste experiente evocate pot fi mai familiare si mai securizante si pot stimula reasezarea in resurse precum si readaptarea plecind de la solutii deja testate personal; le putem apoi proiecta spre acele experiente noi ce ne bulverseaza reperele, in ideea reorientarii noastre in acord cu scopul. Acest travaliu de reamintire a felului in care gandeam si simteam chiar inainte de a pierde calea ne permite asadar o repozitionare fata de scopul-destinatie anterior dar si a acestui scop inca neatins fata de nevoile noastre prezente, fapt ce ne descrie clarificator atit drumul cel mai bun catre tinta finala, cit si integrarea etapelor de atingere si micile abateri corespunzatoare noilor nevoi.

Prin intoarcerea anamnetica la rascrucea unde ne-am ratacit, scopul drumului pe care dorim sa il continuam devine din nou destinatia initiala, acest scop obiectivindu-se in experiente tangibile pe care le asimilam reusitei, ajutati fiind de o astfel de clarficare a parcursului; semnul regasirii sale devine noul drum, diferit de vechiul prin semnele concrete care ne anunta atingerea scopului dorit.

Atunci cind celelalte modalitati de orientare lipsesc, un avantaj al intoarcerii in rascuruce este acela ca nu pierdem timp cu solutii nesigure, evitind astfel sa ne consumam in prilejuri ce satureaza asteptarea si tensioneaza nevoile.

A umbla fara teama ca te-ai putea rataci presupune inclusiv achizitia acestui bun obicei, atunci cind crezi ca-ti poti doar tu de grija; acela de a accepta intoarcerea pina la primul context personal semnificativ in care te simteai inca pe drumul tau, atunci cind nesiguranta pune stapinire pe tine sau, atunci cind te saturi de drumuri ce nu te conduc unde vrei tu.

In aceasta rascruce Il poti regasi pe Dumnezeu, bunul simt, moralitatea, bunele obiceiuri, poti sa iti lamuresti tintele personale. Intoarcerea te invata sa devii mai constient de tine si de ceilalti, sa reincepi sa te iubesti pentru a sti cum sa ii iubesti pe oamenii de linga tine, sa inveti sa citesti indicatoarele, sa citesti Scripturile ca sa stii cine iti este Dumnezeu si ce doreste El de la tine, dar si pentru a sesiza ca felul in care crezi in ce stii e o consecinta a cunoasterii, nu a ignorantei asumate, sa iti amintesti care ti-e telul, daca nu cel ultim macar pe acela ce iti defineste etapa de viata pe care o traiesti, si, nu in ultimul rind, intoarcerea in rascruce te provoaca sa fii mai atent la drum.

Intoarcerea in rascruce este o premisa a vindecarii, si poate fi utilizata ca tehnica de resemnificare a experientelor traumatice ori problematice, in vederea unei restructurari functionale a persoanei – asa cum revenirea in rascruce atunci cind te-ai pierdut pe drum presupune regasirea drumului de care stii ca ai nevoie.

Cabinetul psihologic poate fi vazut ca o rascruce, un loc din Constanta, unde poti veni atunci cind ratacesti drumul, sau cind nu il mai simti ca fiind unul potrivit tie. Aceasta rascruce devine ocazia de a sta de vorba cu un psiholog, si impreuna putem descoperi o cale mai buna spre scopul tau.

Particularităţi ale dezvoltării psihice la copiii abandonaţi

Posted on by

Pe parcursul unui timp îndelungat copiii abandonaţi nu au constituit un obiect de studiu şi de cercetare ştiinţifică dedicată. În legătură cu faptul că fenomenul abandonului a căpătat în ultimii ani o amploare de ordin social-economic şi moral, a apărut necesitatea evidenţierii în studii mai aprofundate a aspectelor sociale şi de ordin psiho–pedagogic ale acestei probleme.

În primul an de viaţă, pentru copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt caracteristice formarea mai timpurie, încă din  primele 3 luni ale vieţii, a reacţiilor vizuale, auditive, emoţionale şi motorii precum şi frîmarea treptată a tempoului formării lor, mai ales în a doua jumătate a primului an de viaţă. Întârzierea majoră se evidenţiază în dezvoltarea reacţiilor auditive şi vizuale de orientare, în dezvoltarea înţelegerii şi a limbajului activ precum şi a manipulării diferitelor obiecte (Fruht A., 1989).

Şi mai importantă este degradarea capacităţii de comunicare şi de învăţare; în jurul vârstei de 1 an copilul instituţionalizat ar avea nevoie, pentru a se putea compara cu covârstnicii educaţi în familie, de asistenţa  îndelungată şi sistematică a unui psihopedagog, fapt care se întâmplă mai rar.

O altă caracteristică a dezvoltării psihice a copilului abandonat este aceea că întârzierea în dezvoltarea unei funcţii psihice se suprapune devierilor comportamentale. Curiozitatea copilului înregistrează diminuări treptate, frica şi sentimentul de insecuritate domină inteligenţa şi treptat devine dominant sentimentul de neajutorare.

Copilul nu este în stare să se autoevalueze; el preia pur şi simplu evaluarea adultului apropiat.  Dacă mama nu îl iubeste – înseamnă că el nu merită dragoste, că este rău, mai rău decât ceilalţi şi acest lucru  (după parerea lui) îl cunoaşte cel mai bine mama. La copiii abandonaţi lipsiţi de dragostea şi atenţia părinţilor, dispare sentimentul de apărare, de siguranţă, oferit de adulţii semnificativi pentru copil, astfel încât toată energia acestuia va fi orientată spre autoapărare.

Acest fenomen se reflectă mai târziu în forme de autodevalorizare şi subapreciere, constituindu-se într-un veritabil indicator al stărilor psihice circumscrise psihopatologiei.

Autoevaluarea imaginii de sine şi a stimei de sine la copiii şi adolescenţii crescuţi în casele de copii indică rezultate considerabil mai scăzute comparativ cu cele ale copiilor şi adolescenţilor din şcolile obişnuite. Aceste rezultate se menţin scăzute şi în privinţa incapacităţii acestora de a stabili relaţii cu semenii.

Copiii abandonaţi şi internaţi în casele de copii sunt privaţi de o comunicare multilaterală, individuală, intimă şi frecventă cu adulţii, motiv pentru care evoluţia sociabilităţii acestora precum şi organizarea sentimentelor de apartenenţă, afecţiune şi libertate sunt limitate. Toate acestea conduc spre  tulburări afective şi de comportament, la apariţia rapidă a surmenării. Acesti copii se adaptează foarte greu la ceva nou.

Nivelul dezvoltării bio-psiho-sociale a copiilor abandonaţi este mult mai scăzut decât norma de vârstă. Se evidenţiază un ritm scăzut de învatare, proces legat de întărirea lentă a cunoştintelor, de capacitatea nedezvoltată de a se instrui.

Copiii abandonaţi nu sunt suficient de activi în activităţile lor individuale. Comportamentul lor este adesea inadecvat. Toate aceste aspecte pot fi privite drept manifestări clare ale hospitalismului.

Epidemiologia şi Etiologia tulburărilor emoţionale şi de comportament la copiii abandonaţi

Posted on by

Tulburările emoţionale şi de comportament apar frecvent la copiii abandonaţi. Estimările frecvenţei sunt variabile în funcţie de criteriile diagnostice utilizate şi de alte metode folosite, dar se estimează că ratele din ţările dezvoltate sunt similare (Graham, 1986). Statistici mai limitate sugerează că ratele acestor tulburări în ţările în curs de dezvoltare sunt similare celor din ţările dezvoltate.

Frecvenţa afceţiunilor psihice variază cu vârsta. Richman (1982) a comunicat existenţa, la copiii de 3 ani, a depresiei, descrisă statistic ca o pondere de 7%, ce cuprinde probleme moderate sau severe şi de 15 % probleme uşoare.

În anii de mijloc ai copilăriei, rata tulburărilor psihice diferă în funcţie de mediu, fiind de 2 ori mai mare în mediul urban (25%) decât în mediul rural (12%) (Rutter şi colab., 1975 b).

Date despre tulburările la adolescenţi s-au obţinut printr-un studiu catamnestic de 4 ani în insula Wight (Rutter şi colab., 1976 a). La 14 ani, prevalenţa anuală a tulburărilor psihice semnificative era de 20%. Date similare au fost obţinute şi din studii efectuate în alte ţări.

Etiologie

În discutarea cauzelor tulburărilor psihice care apar la copilul abandonat, se aplică în mare măsură aceleaşi principii aplicate în etiologia tulburărilor psihice ale adultului.

Totuşi, în psihopatologia şi psihiatria copilului există mai puţin etităţi morbide şi mai multe sindroame reactive la factorii de mediu, mai ales absenţa familiei, cei din familie, şcoală, Centru de Plasament, cartier, grup de apartenenţă. În mai mare măsură decât la adulţi, determinanţii tulburărilor în copilărie sunt multipli. Aceştia sunt:

  • factori genetici
  • temperamentul
  • bolile somatice
  • cauzele de mediu, în special cele legate de familie, societate, cultură

Factorii genetici  nu par a controla în mod direct boala, ci mai degrabă predispoziţia spre a dezvolta un anumit tip de boală. Există, de asemenea influenţe ce acţiuonează prin controlul poligenic al inteligenţei şi temperamentului, deşi dovezile în acest sens sunt mai puţin puternice (McGuffin, 1987).

Temperamentul şi diferenţele individuale. Într-un studiu longitudinal realizat în New York, Thomas şi colaboratorii (1968) au descoperit că anumiţi factori temperamentali descoperiţi înaintea vârstei de 2 ani ar putea predispune la o tulburare psihică mai târziu. În primii 2 ani, o categorie de copii consideraţi “dificili” tindeau să răspundă noilor solicitări ale mediului prin retragere, adaptare lentă şi un răspuns comportamental intens. Cealaltă categorie, a copiilor “buni” răspundeau pozitiv noilor stimuli, prin adaptare bună şi răspuns comportamental blând. Acest grup era mai puţin predispus decât primul spre a face o tulburare psihică mai târziu în copilărie. Cercetătorii au presupus că aceste deosebiri temperamentale precoce sunt determinate atât genetic, cât şi prin factori de mediu. Validitatea metodelor folosite în acest studiu ca şi semnificaţia rezultatelor au fost puse sub semnul întrebării (Graham şi Stevenson, 1987).

Boala somatică poate predispune la probleme psihice în copilărie, tulburările cerebrale fiind cele mai importante. Statisticile atestă că prevalenţa problemelor psihice este de 30-40% printre copii cu afecţiuni cerebrale.Rata tulburărilor psihice la copiii cu leziuni cerebrale este corelată cu severitatea leziunii şi mai puţin cu locul acesteia, atât la băieţi cât şi la fete.

Factorii de mediu (familia, societatea şi cultura). Pe măsură ce copilul progresează de la dependenţa completă faţă de aparţinători la independenţă, el are nevoie de o familie stabilă şi sigură, cu un fond de căldură emoţională, toleranţă, ajutor şi disciplină constructivă.

Separarea prelungită de părinţi, moartea acestora sau abandonul suferit de copil, au un efect profund asupra dezvoltării psihice în copilărie. Relaţiile inadecvate în familie pot avea acelaşi efect.

Bowlby (1973, 1980) a sugerat că separarea prelungită a copilului de mamă conduce mai târziu la depresie şi anxietate. S-a dovedit că variatele consecinţe ale separării au diferite evoluţii pe termen lung. Un mediu nestimulativ, aşa cum este cel al Centrelor de Plasament sau al Caselor de Corecţie, precum şi lipsa încurajării de a învăţa în prima copilărie, este asociată cu nerealizări educaţionale în anii următori. Ataşamentele reduse în prima copilărie conduc la dificultăţi în relaţiile sociale.

Factorii familiali cei mai intens asociaţi tulburărilor psihice în copilărie sunt:

  • absenţa familiei, abandonul
  • relaţiile discordante
  • boala sau personalitatea deviantă a unuia dintre părinţi
  • dimensiunea mare a familiei
  • abuzurile asupra copilului

Diagnoza etiologică şi de stare a abandonaţilor cu tulburări afective

Medicii generalişti şi psihologii ce deservesc Centrele de Plasament îşi consumă foarte mult timp sfătuidu-i pe aparţinătorii, inspectorii educaţionali sau în cazurile fericite pe părinţii naturali ai copilului abandonat, în legătură cu problemele dezvoltate de copiii lor. Însă numai o mică parte dintre cei consultaţi sunt trimişi mai departe în clinicile pediatrice sau de psihiatrie infantilă. De cele mai multe ori, practicienii generalişti îi trimit de obicei la pediatrie pe copiii cu dificultăţi de dezvoltare, cu simptome somatice de cauză probabil psihologică, ca şi pe cei ce prezintă complicaţii psihice ale unei boli somatice. Tulburările afective şi de conduită ar trebui să ajungă mai degrabă la o clinică de psihiatrie infantilă, însă dificultăţile de ordin material, sau metodologic îi transformă adesea pe aceşti copii în candidaţi siguri ai tulburărilor dispoziţionale severe.

 Prognostic

Simptomele uşoare şi problemele de comportament sau dezvoltare sunt de obicei de scurtă durată. Cu toate acestea, evoluţia simptomelor severe, care impun un diagnostic de tulburare psihică a copilăriei, este diferită, lucru care se întâmplă la 5-15% dintre copii. Aceste tulburări persistă adesea mai mulţi ani. În insula Wight (Anglia), 75% dintre copiii cu tulburări emoţionale şi de conduită diagnosticate la vârsta de 10 ani erau încă în situaţia de handicap, cauzat de aceste deficienţe, patru ani mai târziu (Rutter şi colab., 1986). Tulburările afective au luat forma nevrozei sau depresiei iar tulburările de comportament au dezvoltat personalităţi antisociale sau alcoolism.

Într-un studiu mai recent (Zeitlin 1986), Zeitlin a examinat fişele pacienţilor internaţi în acelaşi spital atât în copilărie cât şi ca adulţi. El a găsit o continuitate a tipului de sindrom, mai ales atunci când problemele iniţiale erau simptome depresive sau obsesive, ori tulburări de conduită.

Prognosticul majorităţii formelor de tulburare afectivă este favorabil. Chiar şi tulburările severe se ameliorează de obicei fără tratament şi fără simptome reziduale. Excepţii fac tulburările depresive şi tulburările obsesiv-compulsive care au mai frecvent o evoluţie nefavorabilă, simptomele persistând şi în viaţa adultă şi manifestându-se ca sindrom nevrotic sau tulburare afectivă.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 14.08.2011

Cauze şi consecinţe ale handicapului social creat de abandon şi re-abandon

Posted on by

Cercetări recente din domeniul psihologiei copilului şi ale psihopedagogiei speciale atenţionează că privarea copiilor de dragostea maternă, însoţită de privarea emoţională ce urmează în casele de copii, afectează în mod dramatic sănătatea socială, psihică şi fizică a acestora.
Odată cu “momentul ruperii” de părinţi sau de asistenţii maternali, majoritatea copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt lipsiţi de atenţia personală şi de stimularea emoţională atât de necesare unei dezvoltării psihice normale, consecinţele în planul dezvoltării fiind dereglările complexe ale personalităţii, ale consţiintei de sine şi ale dezvoltării intelectuale. Acest complex traumatizant al “ruperii de mamă” se păstrează la copil pentru toata viaţa.
Ruperea timpurie a copilului de mamă afectează capacitatea acestuia de a se relaţiona. S-a observat că nou-născuţii izolaţi de la naştere până la 6 luni devin mai puţin comunicativi decât covârstnicii crescuţi în familie. Izolarea copilului de mamă la vârsta de 1–3 ani afectează grav inteligenţa şi funcţiile personalităţii.
Studii comparative despre particularităţile adaptării efectuate asupra copiilor de vîrstă şcolară mică internaţi în centrele de plasament şi copii de aceeaşi vârstă ce frecventează şcoala primară indică un demers nefavorabil al adaptării abandonaţilor din casele de copii, fenomen caracteristic pentru 55% dintre abandonaţi, şi de pentru 3,4%.pentru copii ce frecventează clasele primare. Decurgerea nefavorabilă a adaptării se manifestă prin schimbari pronunţate în sfera psiho-emotională, a reglării vegetative, în formarea dereglărilor neuro – psihice pronunţate, creşterea în intensitate şi frecvenţă a emoţiilor negative precum şi suprasolicitarea mecanismelor de reglare.
Analiza anamnezei copiilor educaţi în centrele de plasament evidenţiază faptul că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate, cu părinţi alcoolici, persoane care duc un mod parazitar şi amoral de viaţă, copiii fiind expuşi încă de la naştere unui mediu insecurizant, frustrant şi traumatizant, favorabil unei dezvoltări incomplete în plan bio-psiho-socio-cultural, aceşti copii urmând să resimtă în viitor că pe un stigmat diferitele efecte negative ale provenienţei lor sociale şi biologice.

Cauze de ordin social

Cauzele de ordin social decurg din statutul social al copilului orfan sau abandonat, internat în casa de copii sau în şcoala–internat, şi din handicapul social consecutiv acestui statut, din slabele sale capacităţi de relaţionare-comunicare şi adaptare, abandonatul fiind practic “copilul tuturor şi al nimănui”, din carenţele de dezvoltare şi din atitudinea general-ostilă a acestuia, rezultantă a influenţei negative a familiei de provenienţă. Odată internat în casa de copii, acesta beneficiază de ajutor şi de protecţie socială din partea profesorilor, pedagogilor, educatorilor, personalului angajat. Problemele sale însă rămân prezente, persistă, se pot amplifica, suportă valenţe noi care se manifestă sub forma unor probleme noi. Eforturile depuse de echipele de psihologi, pedagogi, educatori, profesori în direcţia unei educaţii de integrare a copilului abandonat în comunitatea din care până nu demult făcea parte, prin acceptarea acestuia în instituţiile de masă şi prin egalizarea şanselor–trebuie să ţină cont, ca un prim pas, de problemele nerezolvate ale fiecărui individ în parte, integrarea nefiind posibilă decât în direcţia individ-societate.

Cauze de ordin medical

Cauzele de ordin medical sunt evidenţiate de tendinţa devierii spre patologic a stării de sănătate a copilului abandonat. Cea mai frecventă cauză a patologiei infantile remarcată la copiii abandonaţi sunt leziunile scoarţei cerebrale, rezultat al intoxicării fătului cu alcool sau cu droguri în perioada intrauterină, traumele suportate la naştere, neuro–infecţiile apărute pe parcursul vârstei copilăriei fragede. La majoritatea copiilor sunt remarcate indicii ale nevrozelor, iar la o parte a acestora– a nevrozelor pronunţate, generate de mediul nefavorabil şi traumatizant din fosta familie precum şi de abandon.

Cauze de ordin psihologic

Cauzele psihologice ale handicapului social se confundă cu problemele psihologice ale abandonatului. Acestea sunt determinate de cele mai multe ori de lipsa afecţiunii părinteşti, de deprivarea timpurie de formele de comunicare informală cu adulţii, acest ultim factor lasând o pronunţată amprentă negativă în perioada de formare a personalităţii. Ca o consecinţă a acestei deprivări a copilului abandonat de mecanismele sale de identificare este dezvoltarea acestuia sub normele stadiului de dezvoltare, fapt responsabil de numeroasele tulburări emoţionale (detaşare emoţională, depresie, agresivitate), şi în acelaşi timp de nivelul ridicat al vulnerabilităţii sale, rezultat al inadaptării sociale. Deasemenea, trecerea de la un mediu familial cald şi favorabil la mediul oferit de centrul de plasament, declanşează frustrări, acest copil fiind mai des predispus tulburărilor afective şi nevrozelor.

Cauze de ordin pedagogic

Cauzele pedagogice generatoare de handicap social sunt de cele mai multe ori legate de neglijarea social-pedagogică a copiilor orfani sau de “abandonul şcolar-mascat”, generat de dezinteresul pentru şcoală al copilului abandonat. S-a observat că tinerii care ajung în casele de copii sunt caracterizaţi printr-un comportament deviant chiar dinaintea internării lor în instituţie sau din primele luni ale internării, acest fenomen observându-se la 70% dintre copiii şi adolescenţii instituţionalizaţi.
Astfel, dereglarea adaptării social-pedagogice duce la dizarmonizarea relaţiilor personalităţii cu mediul social. Acest fenomen se manifestă prin nivelul scăzut de socializare al copiilor instituţionalizaţi, inadaptare, dezadaptare şi uneori prin comportamente deviante.
Asigurarea dezvoltării psihice armonioase a copiilor abandonaţi în instituţiile de stat tip centre de plasament, este forte puţin posibilă în prezent, din următoarele considerente:

a) copiii ajung în centrele de plasament cu anumite dereglări de dezvoltare, la vârste ce depăşesc cu mult perioada optimă de dezvoltare intelectuală şi de formare a personalităţii, pe primul plan trecând astfel problemele de corecţie-compensare a comportamentului şi mai puţin acţiunile de compensare-recuperare în planul dezvoltării;
b) nu există încă modalităţi şi tehnici standardizate de educare-reeducare a copiilor abandonaţi;
c) numărul necesar de specialişti anterior instruiţi pentru lucrul cu copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi este foarte mic;
d) costurile mari necesare dezinstituţionalizării, educării, asistenţei sociale şi psihologice, integrării în viaţa comunităţii a tinerilor abandonaţi, luând în considerare şi amploarea fenomenului de abandonare a copiilor înregistrat în România pînă în 2011.

Indicatori ai depresiei în relaţionarea tinerilor dezavantajaţi social

Posted on by

Cazul tinerilor abandonaţi. Abandonul văzut ca prim factor al dezvoltării simptomatologiei depresive.

Interesul actual pentru identificarea depresiilor la copii şi adolescenţi în general şi la tinerii cu handicap social în special, se explică într-o primă ordine de idei prin faptul cã multe decenii, în rîndul psihopedagogilor, psihologilor şi a psihiatrilor a existat prejudecata că la copii şi la adolescenţi depresia este o formă de suferinţă psihică rară, prezumţie argumentată pripit fie de ipoteza unui nivel insuficient de maturizare psihicã al acestora, nivel care nu ar permite acel tip de internalizare necesar elaborãrii intrapsihice a fenomenologiei depresive, fie din motive metodologice şi economice (absenţa instrumentelor de cercetare, absenţa fondurilor).

Cetăţeni ai SUA sau ai unor ţări din Europa Occidentală vin în România pentru a înfia copii, de obicei orfani sau abandonaţi aflaţi în grija Statului Român, interni ai vreunui Centru de Plasament. La puţin timp de la înfiere, părinţii adoptivi observă că tînărul înfiat rămâne în urmă pe plan psihic şi fizic în comparaţie cu covârstnicii educaţi în familie; copilul este lipsit de încredere, trist, predispus către agresivitate, sau este foarte pasiv, prezintă dificultăţi de comunicare şi de adaptare. Toate aceste simptome, printre care şi simptomul depresiv, sunt caracteristice nevrozei de instituţionalizare sau hospitalismului, şi sunt rezultatul unei copilării privată de dragostea şi grija din partea adulţilor.

Provenit din familii dezorganizate sau pur şi simplu părăsiţi de la naştere, crescuţi în centre de plasament şi orfelinate, copiii abandonaţi sunt frustraţi emoţional, privaţi de satisfacerea celor mai elementare nevoi afective, fapt care se răsfrânge negativ asupra dezvoltării şi a întregului sistem de personalitate, asupra modului de interreleaţionare-adaptare, aceşti copii devenind, aşa cum realitatea o dovedeşte, persoane cu un puternic handicap social.

Dezvoltarea psiho-fizică şi socială a abandonaţilor stă sub semnul întrebării chiar din momentul dobândirii acestui nedorit statut. Lipsiţi de un mediu familial adecvat şi de modele parentale reale, care să degaje şi să confere autoritate, securitate şi afectivitate, viaţa pulsională a acestor copii răbufneşte sub forma agresivităţii şi a conduitelor de violenţă învăţate, care le servesc drept forme pervertite de adptare şi integrare socială, reacţii de apărare de factură sociopatică împotriva unei comunităţi sau societăţi percepută că zonă de interdicţie şi obstacol, sub aparenţa falsei protecţii sociale. În locul protecţiei afective, aceşti copii primesc “protecţie socială”. Ei sunt “modelaţi” de situaţii frustrante şi carenţe emoţionale, cu consecinţe devastatoare asupra maturizării lor emoţional-afective, intelectuale, asupra integrării sociale, a interrelaţionării şi a structurării propriei identităţi.

Absenţa modelului familial şi şcolar face că identitatea abandonaţilor să se formeze în raport cu cea a grupurilor similare de persoane subsocializate. Ei devin astfel handicapaţi social, dependenţi de societatea care le oferă protecţie, sociopaţi antisociali. Centrele de plasament accentuează, prin natura lor represivă, aceste tendinţe sau trăsături antisociale deja formate, împingând existenţa acestor tineri în două extreme; fie devin persoane dependente social, fie persoane antisociale.

În ambele cazuri, traiectoria psihobiografiei individuale a abandonaţilor stă sub semnul tulburărilor emoţionale diverse, cu conduite de compensare sublimativă a eşecului afectiv sau având caracterul unot conduite de refugiu, simptomele depresive fiind asociate sau secundare majorităţii tulburărilor afective dezvoltate de aceşti tineri.

Handicapul social al abandonaţilor instituţionalizaţi se conturează astfel că un dezavantaj în raport cu covârstnicii, produs de absenţa mediului familial, de influenţele extraşcolare inadecvate, de tulburări afective şi comportamentale consecutive instituţionalizării şi care, în timp, pot conduce la transformarea acestora în alte tipuri de tulburări psihice, îmbrăcând aspectul deficienţelor psihice şi al inadaptării sociale.

Dacă eşecul în dezvoltare-adaptare a persoanelor cu deficienţe conduce spre handicapul social, în cazul persoanelor abandonate şi instituţionalizate handicapul social există “de facto”, şi acesta se constituie într-un factor generator de deficienţe şi inadaptare socială.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mult timp de relaţiile dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982). Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983). Într-un astfel de cerc vicios se află şi abandonatul instituţionalizat, frustrat emoţional şi cu probleme de dezvoltare, căruia prin însăşi prezenţa sa în casa de copii i se reaminteşte continuu că este un paria, un nedorit, un copil respins de părinţii săi, din motive adesea neânţelese şi care duc la autoculpabilizare. Având astfel un dezavantaj social conştientizat în raport cu covârstnicii, pe care îi întâlneşte în afara Centrului de Plasament, abandonatul este expus continuu destructurărilor şi deteriorărilor progresive ale dispoziţiei, spre depresie.

Eduard Rosentzveig, 21.01.2011