Infruntarea suferintei si a consecintelor sale nu este un atribut forte al speciei umane. In fond, tocmai evitarea acesteia si dezvoltarea mecanismelor de aparare constituie cheia conservarii si evolutiei noastre spre actuala forma neohedonista a civilizatiei. Suferinta cu miza evolutiva a adus pe lume dragostea, un construct psihologic educabil, alcatuit din legi morale, principii etice, ginduri si trairi emotionale complexe si comportamente specifice. Iubirea in suferinta este un vector ce fundamenteaza dimensiunea psihologica a materiei. Cind suferi in numele dragostei, sau pentru orice alt motiv bine intemeiat si constientizat, suferinta este fundamentata si poate avea un scop, ideal sau nu, chiar daca pragmatic, binele, cu sensul sau hedonist, nu exista. Iti poti iubi astfel pina si calaii, si sunt cunoscute cazurile “sfintilor din inchisori”, cei care si-au iertat tortionarii, pastrind astfel o coerenta axiologica si evitind conflictele interioare distructive.
Suferinta este o componenta emotionala a durerii; de obicei ea descrie cit de suparatoare si tulburatoare este durerea, sau un eveniment de viata. Durerea este insa posibila si fara suferinta, asa cum suferinta este posibila si in absenta durerii. In fond, ne este cunoscut faptul ca cele mai mari suferinte umane si dramele consecutive sunt generate nu de rani fizice, ci de rani ale sufletului.
Cum putem supravietui unei suferinte intense, profunde, fara sa recurgem la gestul ultim? In ce masura putem sa taiem franghia celui care doreste sa se spinzure, atunci cind suferinta sa devine de neindurat?In ce masura este moral sa intervenim? Stim ca suferinta este amplificata de distorsiunile timpului subiectiv, de preluarea suferintei din trecut si “transportarea” ei in viitor, astfel incit suferinta prezenta este traita amplificat. Trait ca dimensiune subiectiva, timpul suferintei este pentru aceasta perceput distorsionat, dilatarea acestuia generind unei zile aspectul si durata unui rastimp cu mult mai mare. Uneori, o zi de suferinta dureaza mai mult decit o saptamina. Inainte de a intelege cum si daca putem face ceva cu suferinta noastra sau a celuilalt, se impune sa o intelegem, sa ii intelegem cel putin factorii de intretinere.
Care sunt principalii factori de intretinere ai suferintei?
1. Unul dintre cei mai importanti factori de mentinere a suferintei este lipsa viitorului, incertitudinea, lipsa orizontului. Singurul timp al suferindului este prezentul suferintei, de care fuge. Incertitudinea viitorului si a duratei obiective a disconfortului si stressului obiectiv genereaza in plan subiectiv o amplificare a suferintei si dilatarea timpului subiectiv al suferintei, intrucit nu se stie cit poate duce cineva in viitor suferinta si cind va putea decide sa puna capat acestei progresii de viitor suferinde, care, vazuta din prezent, este fara sfarsit.
Viata fara viitor este privita ca si cind ar fi deja incheiata,devine in fond o lipsa de viata, producind o cadere din prezent intr-un spatiu tantatogen, premergator dizolvarii subiective, derealizarii, negarii de sine; e ca si cind ai privi viata din perspectiva unui mort.
Prezentul suferintei, desi provizoriu, este purtat intr-un viitor incert si amplificat, apoi este jefuit de realitatea lui si diminuat prin fuga in trecut. Acest proces de ocolire prin viitor spre trecut a suferintei genereaza ideea ca suferinta este ireala – deformind realitatea, dar si un conflict intre negarea subiectiva a suferintei si implacabila ei natura obiectiva, existenta ei de necontestat. Suntem tentati sa negam suferinta, sa fugim de ea. Dar negarea si minimizarea realitatii propriei suferinte duce la pierderea sensului ei si la pierderea sensului vietii, la renuntarea la viata.
2. Un alt factor generator si de mentinere al suferintei este decaderea morala, autoabandonul, prabusirea interioara, spirituala; renuntarea la prezentul etic, la consecventa sinelui de a raminte ancorat in moralitate. Renuntarea sinelui la consecventa etica atrage pierderea sensului ultim al existentei, permitind entropiei sa invadeze spatiul psihologic, sa dezagrege si sa destructureze functiile psihicului. Astfel, fuga in trecut, in ruminatii melancolice pentru a face prezentul suferitei mai putin real atrage caderea din prezent in propriul trecut, singurul spatiu controlabil subiectiv dar deja cristalizat. Jelind prea mult trecutul, ne jefuim existenta de ocaziile de a ne jeli prezentul si de a adopta o atitudine etica fata de singurul trecut pe care-l putem inca schimba. Raminind in prezent, ne luam dramele in serios si ne dam ocazia de a face ceva bun cu suferinta actuala.
3. Intarzierea gasirii unui sens al suferintei nu duce la disparitia suferintei, ci devine un motiv nou al acesteia. Sensul suferintei ar putea fi dat de ocazia de crestere spirituala, cea aflata dincolo de sine. Suferinta este un test al iubirii de sine, ea te sileste sa iti raspunzi onest la intrebarea “ Cit de mult ma iubesc, cit de in serios imi iau suferinta si viata? In fond, cine poate face misto de propriul lui motiv de suparare, daca aceasta este veritabil? O drama devine sansa reancorarii, a urcarii in prezent dintr-un timp trecut si-o vesnicie de incertitudine, pentru a accepta suferinta si a provoca resurse pentru indurarea sau surmontarea ei. Ea ofera totodata sansa stabilirii unor scopuri in viitor. Omul poate trai doar privind in viitor, ”sub specie aeternitatis”, si asta este salvarea lui.
Ce solutii ofera psihoterapia? In ce fel un psihoterapeut te poate insoti in suferinta?
Orice psihoterapie a suferintei poate incepe prin ancorarea in prezentul suferintei, deblocarea de pe trecut, conferirea de sens si stabilirea unor teluri de viitor, risipind incertitudinea suferintei si a viitorului prin scopuri clare. Sa ii distragi atentia mintii spre alte subiecte, prin progresii in viitor, optimiste si in acord cu resursele tale.
Solutiile pot veni inclusiv teologal. Asumarea crucii, adica a suferintei personale, nu inseamna bagatelizarea crucii. In situatiile in care nu I te poti sustrage suferinta tot are sens, devine ea insasi scopul, poate fi privita ca ceea ce vrea viata de la tine in conditiile in care tu nu mai vrei nimic de la viata, anume sa depasesti problemele, sa ai curajul de a suferi pina la cap
Pentru cel care pierde o persoana semnificativa, sau trece printr-o experienta dureroasa, cel mai mare cosmar nu este acela al mortii sale sau al acesteia, ci al pierderii sensului personal, intrucit iubirea mobilizeaza in cea mai mare parte eul. Problema nu mai este una a pierderii fizice ci a golului existential pe care il lasa aceasta disparitie, gol care genereaza o nevroza noogena, un conflict intre sinele profund cu nevoia sa de dragoste si lipsa de sens a acestuia atunci cind dragostea nu e reflectata, manifestata, continuta de aceasta persoana. Alaturi de frustrarea aceste nevoi fundamentale, generatoare de sens existential, cel care traieste un doliu de pierdere nu mai poate gasi un raspuns la intrebari de genul: “Oare stie / stia cit de mult o iubesc? Oare m-a iertat?” Si intrebarea nu are doar un sens personal ci si general uman; “de ce este dragostea dintre noi din ce in ce mai greu de implinit/transmis?” sau “De ce intervine intre noi moartea, racirea, uitarea, resemnarea?” Sa nu stii cauzele ultime ale acestor realitati noogene, sa traiesti disconfortul unor incertitudini de relatie si existentiale inseamna tocmai iesirea din spatiul securizant al iubirii ca sentiment si intrarea in incremenirea mortii si angoaselor; acel moment se poate observa si surprinde in remarcile unui muribund, care desi nu are dureri, sufera de lipsa acelui tip de apropiere securizanta, linistitoare si alinatoare pe care-l confera dintotdeauna dragostea unei persoane semnificative. Aceasta lipsa este surprinsa chiar si prin psihanaliza remarcilor pe care muribundul le repeta obsesiv…“ cred ca se apropie”, sau “ voi fi linga parintii mei”.
De multe ori suferinta ne aduce in proximitatea intrebarilor existentiale legate de sensul vietii, de rostul luptei cu suferinta personala, de rostul intelegerii motivelor generatoare ale acesteia si a preluarii controlului propriei vieti chiar si in situatii in care pare ca nu mai controlam nimic. Suferind din cauze exterioare si aflate in afara controlului nostru, in ciuda fatalismului perceput al oricarei situatii dramatice, ne ramine totusi optiunea propriei atitudini in fata suferintei. Daca pentru Nietzsche acela care are un “de ce “ pentru care sa traiasca poate sa suporte orice, pentru logoterapeutul Viktor E.Frankl toleranta la suferinta poate fi antrenata prin gasirea raspunsului ultim la intrebarea “ De ce nu te sinucizi?” . Raspunsul se poate constitui in miza asumarii unei atitudini de viata demne si responsabile, din miezul propriei tragedii, descoperind “ capacitatea de a-mi alege atitudinea intr-un anumit set de imprejurari”.
In logoterapie, ca forma viktorfrankliana de psihoterapie, precum si in majoritatea formelor de terapie a psihotraumei, raspunsul la aceasta intrebare ne orienteaza spre resursele individuale si spre sursele de rezilienta. In fond, prin demersul sau, psihoterapeutul isi propune sa intreteasa, sa peticeasca o viata distrusa intr-o structura mai solida, cu sens si responsabilitate.
Daca tu suferi si iti iei in serios suferinta, te astept in acest cabinet pentru a-i descoperi impreuna sensurile ascunse si pentru a raspunde la aceasta intrebare fundamentala.
psiholog Eduard Rosentzveig