Paradigma Iov și Sindromul Iov

Cartea lui Iov lansează un model de gindire și o abordare rezilienta a doliului de pierdere. Utilizata impropriu, in contexte laice sau sacre, Paradigma Iov genereaza Sindromul Iov, caracterizat prin destabilizarea unor convingeri profunde (religioase dar nu numai), neputinta personala proiectata in viitor, insecuritate, depresie si anxietate.

Iov intruchipeaza o paradigma a sperantei crestine, un model actual de rezilienta, un mod experiential de validare si asteptare a dreptatii Lui Dumnezeu, atunci cind credintei si incredintarilor personale li se confera justificarea istorica de a fi puse la indoiala prin experiente traumatice. Prin Iov suferinta personala generata de pierdere capata o transcendenta luciditate, suferindul dobindeste experiential mecanisme de compensare adaptative, durerea si boala devin un vehicul de introspectie si de regasire a felui in care Dumnezeu contextualizeaza sensurile existentei personale. Atitudinea de multumire si acceptare dar si revolta capata nuante filosofice si introspective; Iov isi blesteama zilele, nu insa pe Dumnezeu. Tristetea functionala, anxietatea si depresia, ruminatiile interioare si discursul interior de testare a realitatii si de restructurare cognitiva sunt simptome ale imbratisarii de la bun inceput a suferintei personale. Etapele doliului (Negarea, Revolta, Negocierea Acceptare si Depresia) se contrag in acceptare si recunostinta, curiozitate contemplativa si o sublimata interiorizare a revoltei. Iov se autoblameaza, isi blesteama viata, dar nu da vina pe alții. Stima sa de sine este stabila, fapt datorat sinceritatii cu sine in planurile cognitiv, emotional si spiritual. Iov are un bun autocontrol emotional dat de exercitiul confruntarii juste cu psihostresorii sai, ceea ce conduce in final la autoapreciere. Autodevalorizarea este controlata prin constatarea și admiterea unor inegalități justificabile si prin decelarea factorilor controlabili de cei aflati in afara controlului sau; propria sa devenire este esentializata prin “Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie binecuvintat!”. Acest fapt ne da de gindit. Chiar și atunci cînd nu te mai simți tu însuți și îți spui că nu mai ești cum erai înainte, admiți că niciodată nu mai poți fi egal cu tine, chiar si atunci cînd evoluezi. Dar să înțelegi că ești suficient de puternic pentru a te deziluziona de certitudinile unei vieți împlinite și securizate, să îți confrunți disperarea însingurării acceptînd simptomele propriei dispariții, ei bine, aceastea ajung să fie nu doar un exercițiu ontic, dar și o ultimă posibilitate a omenescului din tine de a suspecta o Prezență în spatele contingentului. Nu e o bucurie să pierzi iubirea cînd te crezi iubit, să îți pierzi familia cînd te simți mai fericit, prietenii, averile, respectul soției, speranța oricărei recuperări și totuși…să mulțumești pentru asta, să aștepți un miracol în timp ce îți invoci moartea, acesta reprezintă un model de rezilienta împins la extrem. Să ai speranța atunci când factorii nenorocirilor tale stau în afara controlului tău și nu sunt o consecinta a faptelor, pare mai degraba un semn de nebunie clară, chiar si la o a doua vedere. Tocmai prin aceasta povestea lui Iov este un model de rabdare in suferinta, atunci când suferinta nu declanseaza la nivel moral nicio urma de vinovăție.

Atunci cind acest model este utilizat insă pentru deculpabilizarea propriilor greseli si supracompenseaza stima de sine scazuta, el poate mobiliza rezilienta, dar genereaza dezadaptare pe termen lung, anxietate, depresie și chiar destructurarea credintelor.

Sindromul Iov consta în convingerea că dacă înduri un rău indiferent dacă acesta este sau nu o consecinta a faptelor și comportamentelor tale (o pierdere neasteptata, un prejudiciu moral sau material) fără să te dezici de valorile și credințele tale fundamentale, dacă ești bun pînă la capăt, Dumnezeu te va salva. Devine Iov cel care se simte testat, care acceptă necondiționat că Iubirea Lui Dumnezeu se poate abate asupra-i chiar și în propriile drame; nenorocirile personale și dramele sunt resemnificate ca încercări date de divinitate, ceea ce mobilizează pe termen scurt reziliența, dar pe termen lung crește sentimentul neputintei și lipsei de control asupra propriei vieți. Din punct de vedere clinic, la nivelul credintelor și convingerilor sunt prezente ideile ca Dumnezeu are un plan salvator chiar și când nu ne pune la incercare, ca nenorocirile care se abat nu sunt o consecinta directa a greselilor personale ci o testare a credintei, ca bunastarea este o consecinta a Iubirii Lui Dumnezeu, iar saracia, boala și moartea nu sunt nicidecum o consecinta a propriilor greșeli și pacate. Confruntate cu realitatea traumatizanta, aceste credinte pot genera activari ale egoului social, cautari și conflicte interioare, astfel încât, la nivel emoțional cel care se confrunta cu acest sindrom oscileaza intre autostima și autodevalorizare, mulțumire de sine și autoacuzare, credința în dreptatea Lui Dumnezeu dar și necredinta data de imagoul unui Dumnezeu nedrept, generat de sentimentul de pierdere injusta. Trăiesc acest sindrom cei care în mod forțat resemnifica consecințele negative ale propriilor fapte cu ideea unei testari divine, fapt care genereaza bigotism și ortopraxie, o accentuare contrafobica a frecventei ritualurilor religioase și tendinta de evitare a confruntarii cu pierderea, o întîrziere a înțelegerii aportului personal la propria dramă. Se plaseaza in circa Lui Dumnezeu probe și teste care nu-I apartin, cei care fug de asumare se autoindreptatesc și se considera justificati sa își revedince dreptatea și iluziile salvarii din exterior, pornind de la premiza nevinovatiei și a iubirii necondiționate a Lui Dumnezeu. Cel care trăiește sindromul Iov se identifica în mod nejustificat cu Iov, din nevoia de activare a resurselor de rezilienta, dar devine un fals Iov.

Fara indoiala numele Iov este unul simbolic, pe care autorul necunoscut al veterotestamentarei Cartea lui Iov” il foloseste pentru a atrage atentia asupra patimirii cu rol de testare a statorniciei credintei in Dumnezeu. Etimologic Iov înseamnă cel contestat, cel dusmanit, cel persecutat, cel neliniștit, cel tulburat, iar în ivrit înseamnă „acolo unde este Dumnezeu”. Verbul aiab sau iib inseamnind a dusmani.

Iov era vazut ca drept înaintea Lui Dumnezeu, credincios și fără păcat. Un om bogat și fericit, care traia în armonie cu oamenii, cu Dumnezeu și cu sine. Departe de a fi doar o alegorie despre avantajele credinciosiei si virtutilor in lupta cu Raul absolut, Cartea Lui Iov surprinde un moment existential crucial, momentul in care Iov este pus in conflict cu sine si iubirea sa, cu credinta in Dumnezeu. Acest moment este generat de Satana, care doreste sa ii demonstreze Lui Dumnezeu ca Iov este drept pentru ca nu e sărac, nu a avut necazuri și deci nu are termen de comparație. Premiza este deci aceasta, ca dacă ar fi necajit și sarac, Iov ar fi un păcătos și ar deveni un necredincios care s-ar dezice de Dumnezeu. Dorind sa ii demonstreze Lui Dumnezeu acest lucru, Satana ii omoară familia, ii distruge situația financiara, îl imbolnaveste, fără sa reușească sa îl determine pe Iov să se dezica de credința în Dumnezeu. Dumnezeu intervine salvator, îl reabiliteaza pe Iov, ii ofera de doua ori mai mult decât a pierdut.

Sa te simti iubit de Dumnezeu, si să aștepți smerit să facă El ceva cu tine, in ciuda nefericirilor și suferințelor tale, capătă un sens existential și salavator atunci când nu-ți mai găsești niciun sens, lovit fiind de nenorociri. Dar tu nu ești Iov. E însă comod și parcă motivator să știi că deși ești sărac, bolnav, needucat, nefericit, privit și tratat ca sclav, Dumnezeu te iubește ca pe Iov, punîndu-te de fapt la încercare. Transformarea suferinței într-un precursor al fericirii promise a fost posibila doar prin resemnificarea promisiunii izbavirii, adică prin trasformarea paradigmei Iov în Sindromul Iov. Așteptarea unei izbaviri din exterior și neasumarea e o trasatura dezadaptativa a poporului acesta, pe care multi o confundam cu spectatorismul, multi cu naivitatea, etc. Întocmai unui popor de Iovi romanii așteaoptă să îi facă Dumnezeu parte, să transforme Dumnezeu România într-o grădină. Într-o Românie în care dreptatea se transformă în concept discretionar și un act partinitor, românii așteaptă dreptatea Lui Dumnezeu. Sa li se restituie ce li s-a luat. Sa li se ofere ce li s-a promis, atunci când fără nicio explicație, li se ia tot. Părerea mea este că la nivel de popor suntem afectați de Sindromul Iov, atît la nivel individual cît și în mentalul colectiv. Cei care gestioneaza patrimoniul de idealuril și credințe ale acestui neam creștin au datoria de a le clarifica la Sfînta Liturghie Cuvîntul Domnului, anume diferențele dintre asumarea justificată și funcțională a suferinței produsă de propriile greșeli și asumarea nejustificată a acesteia, atunci cînd suferința e produsă de factori contextuali, ca prim model de reacție față de boala mintală. Sa îl lași pe Dumnezeu sa îți ramina dator e una, sa nu răspunzi la rău cu rău, dar să reacționezi totuși. Să nu confunzi obedienta cu smerenia și sa rămâi smerit atunci când Dumnezeu te încearcă, incredințat ca merita chiar sa mori pentru dragostea ta, pentru idealurile tale, pentru poporul și Patria ta, fără teama ca facind astfel poți pierde ceva mai mult decât alternativa indezirabila a unei vieți duse în mizerie morala și în barbaria civilizata a erei consumist-digitale. Altminteri Instituția Bisericii consfinteste dezastrul la care asistăm.

“Intoarcerea in rascruce”, o premiza terapeutica

Cind cineva imi vorbeste despre drumuri fara intoarcere constat ca am in fata adesea o persoana cu o fixatie pe scop, sau una care traieste o abandonare a acestuia, ori un om indoliat care se raporteaza fatalist la o pierdere irecuperabila –cum ar fi moartea cuiva, o boala cronica, un divort, etc.

Batrinii spun ca daca cineva rataceste drumul, atunci, pentru a-l regasi, se poate intoarce la prima rascruce, in locul unde s-a ratacit, si acolo poate sa aleaga o alta poteca sau o cale mai potrivita siesi, drumul cel bun al destinatiei sale. Intoarcerea in rascruce este de fapt revenirea la o conditie personala mai sigura, mai orientata in raport cu un scop existential.

Ca sa constatam ratacirea e necesar sa fim in permanent contact cu scopul dar si cu pozitia noastra cit mai actualizata fata de el. Uneori tocmai aceasta grija a tintei ne poate fixa excesiv atentia, potentind ratacirea drumului si idealizarea destinatiei. Din dorinta mare de a-l atinge, prin suprainvestirea scopului nostru, realizam o excesiva raportare la noi insine, la dorinte si resurse, ceea ce poate excede dezadaptant contactul cu exteriorul precum si relatiile cu lumea – obiectivate prin ce se intimpla in afara noastra, cu drumul in sine – primul care ar putea sa ne spuna spre ce ne indreptam de fapt. Aceasta abatere hipnotica a atentiei de la drum spre noi insine nu ne mai permite sa facem la timp corectii eficiente ale directiei in care mergem, fixarea pe scop ascunzindu-ne drumul spre el.

In situatia diametral opusa, atunci cind ne lasam distrasi de drumul in sine, putem adesea sa ne uitam scopul sau sa il abandonam, slabind relatia sa cu noi insine. Ni se poate intimpla sa fim furati de peisaj, sa ignoram destinatia cu care am pornit initial in minte, si atunci, oricare ar fi el, drumul devine unul bun, pentru ca orice drum ne conduce undeva daca avem suficienta rabdare sa ii atingem capatul. Ratacirea scopului personal devine ratiunea de a fi a ratacirii in sine, care ajunge noul scop. Drumul initial nu mai are intoarcere, pentru ca ne lipsesc reperele interioare, cum ar fi in acest caz obiectivul spre care am pornit, fata de care nu ne mai raportam ca la o destinatie. Telul nostru astfel abandonat poate fi prin aceasta intangibil, importanta devenind pentru noi calatoria, si nicidecum destinatia.

Aceasta noua forma de fixatie, in exteriorul nostru,  este specifica culturii abandonului, si o intilnim la tot pasul, contaminindu-ne psihologic pe multi dintre noi, prin stimularea calatoriei de dragul calatoriei, a epuizarii de dragul epuizarii, a ratacirii de sine -in afara vreunui scop pe care sa-l putem numi personal. Adesea facem din aceasta noua ratacire un drum in sine, o cale si un scop, astfel incit, excesiva noastra orientare spre exterior, pierderea contactului cu valorile de esenta, cu motivatia intrinseca, cu gindurile si emotiile sinelui nostru profund – toate acestea  stimuleaza o superficializare a existentei personale, sentimente de nemultumire de sine, dezradacinare,  conduite de abandon si esec.

Alteori insa transformam aceasta ratacire de sine intr-un drum initiatic, fapt posibil doar prin constientizarea fenomenului si resemnificarea lui salvatoare, caz in care suntem deja adaptati si pe drumul bun.

In astfel de situatii “intoarcerea in rascruce” de care amintesc batrinii poate fi o solutie psihoterapeutica de regasire a drumului ratacit, un mod practic si clarificator de reasezare pe traiectoria scopului. “Intoarcerea in rascruce” devine un prilej de reorientare echilibrata, atit interna cit si externa, un drum inapoi,  pe parcursul caruia putem retrai o dezvaluire si o reconsiderare a experientelor in care ne stiam orientati.  Desi sunt mai vechi, aceste experiente evocate pot fi mai familiare si mai securizante si pot stimula reasezarea in resurse precum si readaptarea plecind de la solutii deja testate personal; le putem apoi proiecta spre acele experiente noi ce ne bulverseaza reperele, in ideea reorientarii noastre in acord cu scopul. Acest travaliu de reamintire a felului in care gandeam si simteam chiar inainte de a pierde calea ne permite asadar o repozitionare fata de scopul-destinatie anterior dar si a acestui scop inca neatins fata de nevoile noastre prezente, fapt ce ne descrie clarificator atit drumul cel mai bun catre tinta finala, cit si integrarea etapelor de atingere si micile abateri corespunzatoare noilor nevoi.

Prin intoarcerea anamnetica la rascrucea unde ne-am ratacit, scopul drumului pe care dorim sa il continuam devine din nou destinatia initiala, acest scop obiectivindu-se in experiente tangibile pe care le asimilam reusitei, ajutati fiind de o astfel de clarficare a parcursului; semnul regasirii sale devine noul drum, diferit de vechiul prin semnele concrete care ne anunta atingerea scopului dorit.

Atunci cind celelalte modalitati de orientare lipsesc, un avantaj al intoarcerii in rascuruce este acela ca nu pierdem timp cu solutii nesigure, evitind astfel sa ne consumam in prilejuri ce satureaza asteptarea si tensioneaza nevoile.

A umbla fara teama ca te-ai putea rataci presupune inclusiv achizitia acestui bun obicei, atunci cind crezi ca-ti poti doar tu de grija; acela de a accepta intoarcerea pina la primul context personal semnificativ in care te simteai inca pe drumul tau, atunci cind nesiguranta pune stapinire pe tine sau, atunci cind te saturi de drumuri ce nu te conduc unde vrei tu.

In aceasta rascruce Il poti regasi pe Dumnezeu, bunul simt, moralitatea, bunele obiceiuri, poti sa iti lamuresti tintele personale. Intoarcerea te invata sa devii mai constient de tine si de ceilalti, sa reincepi sa te iubesti pentru a sti cum sa ii iubesti pe oamenii de linga tine, sa inveti sa citesti indicatoarele, sa citesti Scripturile ca sa stii cine iti este Dumnezeu si ce doreste El de la tine, dar si pentru a sesiza ca felul in care crezi in ce stii e o consecinta a cunoasterii, nu a ignorantei asumate, sa iti amintesti care ti-e telul, daca nu cel ultim macar pe acela ce iti defineste etapa de viata pe care o traiesti, si, nu in ultimul rind, intoarcerea in rascruce te provoaca sa fii mai atent la drum.

Intoarcerea in rascruce este o premisa a vindecarii, si poate fi utilizata ca tehnica de resemnificare a experientelor traumatice ori problematice, in vederea unei restructurari functionale a persoanei – asa cum revenirea in rascruce atunci cind te-ai pierdut pe drum presupune regasirea drumului de care stii ca ai nevoie.

Cabinetul psihologic poate fi vazut ca o rascruce, un loc din Constanta, unde poti veni atunci cind ratacesti drumul, sau cind nu il mai simti ca fiind unul potrivit tie. Aceasta rascruce devine ocazia de a sta de vorba cu un psiholog, si impreuna putem descoperi o cale mai buna spre scopul tau.

Cum poti sa pierzi ce nu ai?

Omul este o fiinţă paradoxală pentru că poate să piardă ceea ce nu are. Mai aprope decît altundeva, chiar în ţara mea de baştină, paradoxul sau paradoxalul este fie o certitudine, prin stridenţa cu care striveşte orice sens al logicii oficiale în chiar splendoarea afirmării sale rudimentar-populiste, fie un amestec diluat de subînţelesuri care se contrazic prin consecinţele lor, uşor de intuit prin efectele înconjurătoare, în toate planurile existenţei noastre de locuitori ai acestui nou capăt de imperiu. Singura utilitate a paradoxurilor contemporane-singurele care ne afectează, este propria noastră confuzie, pe care o întreţine şi cu care acestea se hrănesc. Confuzia (preoţii o numesc rătăcirea minţii, psihologii o numesc conflict mental, politicienii o numesc integrare iar medicii afecţiune cronică) este cea mai simplă cale de control a rezistenţelor la o schimbare dealtfel nedorită. Vom face un exerciţiu uşor. Ne vom gîndi la ce vor prietenii noştri să schimbe. Apoi la ce sunt lăsaţi să schimbe cu adevărat. Apoi vom ajunge iar, din problemă în problemă la ideea utilităţii schimbării. De ce să schimb eu cînd o pot face alţii pentru mine? Un eşec învăţat defineşte astfel perpetuarea lui acţională, învăţarea eşecului. Din motive practice, voi defini în acest eseu paradoxul ca pe o schimbare de comportament, surprinsă în contrazicerea sa. De ce este omul o fiinţă paradoxală?

Privesc pe masa din bibliotecă obiectele împrăştiate, le dezbrac de denumiri şi le reclam utilitatea, dumirindu-le rostul prin regăsirea unor gînduri şi emoţii din povestea veche a fiecăruia. Sunt contemporana vremii acesteia, în care a avea e mai important decît a fi, încît mă întreb ce anume sunt eu, din ceea ce am. Posed nu neapărat lucrurile în sine cît mai ales imaginea lor. Formelor pe care le pot distinge în clar pipăindu-le, le aparţine şi certitudinea că ele se supun posesiei mele, fără îndoială, din moment ce încă mai sunt la mine pe birou. Este primul raport pe care îl au aceste obiecte cu timpul. Eu le am, le strîng laolaltă, ca într-o trudă de a le păstra în graniţa mîinilor făcute cerc. Aleg de pe masă obiectul de care mă simt cel mai atras pentru această intenţie de a răspunde la întrebarea cum pot să pierd ce nu am. Un paşaport. Obiectul astfel ales devine o reflexie a sa în propria-mi gîndire, semn că îi pot atribui în raport cu mine însumi o semnificaţie anume, în vreme ce sensul său rămîne acela de a desface înţelesul unui paradox pe care tocmai mă pregăteam să îl înţeleg. Ating hîrtia scrisă şi ea devine un timp semn de carte, ornament pentru cana de cafea, zebră-origami, obstacol pentru secundarul ceasului, instalaţie cu complexe, zeitate sau pur şi simplu un ghemotoc de cuvinte.

Existînd în jurul meu, lucrurile ajung introiectiv să mă ancoreze în materialitatea lumii, să mă despiritualizeze prin devierea continuă a atenţiei către suprafaţă, sau să mă coaguleze într-o trăire mai înaltă atunci cînd încerc să privesc dincoace de ele, alcătuirea, devenind prelungirea reflexivă a diferitelor părţi ale corpului meu, fiecare după utilitate şi funcţie, conferindu-mi o anumită textură personală imaginii de sine, în raportarea ei la ceea ce eu numesc realitate. Mereu mi-am spus că o aglomerare mare de obiecte abate atenţia de la singura realitate care mă desconspiră fără să mă consume, de la mine însumi, de aceea prefer să mă înconjor de un număr cît mai mic de fleacuri.

Observînd modul în care interacţionez cu ele remarc tendinţa de a poseda şi admira obiectele care îmi plac, pe care le consider utile; lepăd şi detest lucrurile neatrăgătoare, lăudate, neutilizabile. Păstrez cu precădere ceea ce înţeleg. Mă surprind însă uneori preţuind de dragul experimentului obiecte sau idei după criterii induse de modele sezoniere. Involuntar fenomenul se întîmplă cu toţi consumiştii. Propriul sistem de valori este expus astfel ierarhizării din exterior. Las loc unor criterii de valorizare ale altcuiva, depersonalizîndu-mă, înstrăinîndu-mă de esenţa mea pînă cînd nu mai concep să fiu diferit în mod explicit, pentru a nu leza convenţionalul în gramatica sa. A fi personal în act, dincolo de recunoaşterea teoretică a unicităţii şi irepetabilităţii tale ca persoană, fără să treci prin supliciul etichetării şi fără să ofensezi continuu prin supraexpunere presupune o asumare din start a marginalizării, o autosituare pe conturul clopotului. Să fii onest, nu corect, să îţi asumi verticalitatea morală şi încrederea în valoarea proprie presupune curaj. Huiduiala are o încărcătură afectivă mai mare decît satisfacţia aşezării în tine însuţi. Blocînd consumarea nevoii de a fi recunoscut, de a fi confirmat de ceilalţi – blamul celorlalţi atrage blazarea, el devine un mijloc de manipulare a gusturilor într-o direcţie consumistă în care tu taci pentru că eşti ocupat cu înghiţitul. Ajung atunci să nu mai cred în importanţa valorii mele, nu o mai apăr, nu o mai exprim. Adorm într-o permanentă aşteptare pe burtă a ştirilor despre ce mai e la modă, despre ce pot să fiu avînd, anulîndu-mă ca personalitate, rămînînd un individ, eventual o persoană. Devin un corp cu buletin de identitate. Renunţînd la credinţele şi valorile intrinseci sfîrşesc prin a împrumuta criterii de filtrare şi de asimilare a căror funcţie este supra-compensarea acestei pierderi-renunţări: invidia lacomă pentru ce are celălalt atunci cînd vizibilitatea sa e dată de ceea ce posedă (are deci este!), cufundarea în gloria idolului prin achiziţionarea lucrurilor girate de acesta, impostura prin furtul blazonului, imitaţia fără discernămînt de dragul conformării, negarea-distrugerea imaginii celuilalt, prin atacarea deliberată a însemnelor ce-i conferă recunoaştere. Din această perspectivă, moartea caprei vecinului are ca finalitate o deposedare a lui de ceea ce suntem în stare să găsim mai interesant, uciderea fiind corespondenţa în act a incapacităţii temporare a tîlharului din noi de a vedea dincolo de defulare, capra; dincolo de animal, poziţia; dincolo de acceptarea hedonistă a resemnării, universalitatea ei în sistemul de valori al spaţiului nostru.

Fără să se regăsească oglindite în propriul sistem de valori devenind prin aceasta ancorele interiorităţii noastre, fără să îmi aparţină în vreun fel, obiectele nu ar deveni niciodată purtătoare de mesaj şi nu le-aş simţi astfel niciodată lipsa, nu le-aş regreta pierderea. E singurul mod în care înţeleg posesia. Odată surprinse în rostul lor experienţial ele devin metaobiecte, simboluri, le îmbogăţesc semnificaţia dar le iau capacitatea de a mă mai surprinde, de a mă troieni, de a mă poseda prin ceea ce sunt ele însele; mă exprimă şi mă oglindesc prin conţinutul ideatic cu care le investesc, devin vehicule ale culturii, oricît de mărunte par a fi culturile obiectivate astfel la o primă vedere.

Cum pot să pierd ce nu am, gîndindu-mă la fiinţele dragi din jur, gîndindu-mă la ce iubesc, deviază în ce pot avea, ce capăt şi ce nu atunci cînd iubesc? Pot fi puse emoţiile superioare şi instinctul proprietăţii în aceeaşi propoziţie? Poate fi alteregoul meu un obiect supus posesiei? Spun că am ceva atunci cînd îmi dau seama de ceea ce intră într-un raport de existenţă-dependenţă-supunere faţă de mine, şi asupra căruia pot lua decizii-incluzînd varianta distrugerii. Mi se spunea adesea în copilărie cum să mă port cu jucăriile altuia…un mesaj pe care mult timp nu l-am înţeles, soldat întotdeauna cu distrugerea jucăriilor, era „nu strica jucăria, că nu e a ta”. Mi s-a indus ideea că atunci cînd voi avea o jucărie a mea, voi avea voie să o stric. Şi făceam adesea această probă a posesiei. Stricînd ce aveam, am realizat reversul posesiei. Pierderea. Această condiţionare ne defineşte relaţia cu obiectele încă din copilărie. Atunci cînd am un obiect, devin conştient şi de pierderea sa eventuală, a cărei iminenţă mă defineşte mai degrabă ca pe un vehicol temporar al obiectului, nu ca pe un posesor al său. Durata posesiei, nealterată de exterior, e dată de nevoia mea de a păstra sau distruge. Uneori, atunci când nu mai simt că un lucru îmi aparţine, îl avariez, sau îl stric, pentru a-mi controla sau afirma posesia. Si lucrul acela îmi poate fi chiar mai drag, semnele distrugerii devenind o dovadă a apartenenţei sale la istoria relaţiei noastre, îmbogăţindu-l. Regăsim acestă practică de însemnare a posesiei în majoritatea relaţiilor sociale, în practicile religioase sau în modul de a comunica. Actul circumciziei în sine povesteşte acelaşi lucru, circumcizia fiind în fapt o formă de mutilare, un act religios de rămînere în legea dependenţei, în legea păcatului, o însemnare a poporului ales, dar şi un semn de amintire al supunerii faţă de poruncile Lui Dumnezeu.
Atunci cînd iubesc îmi dau seama de existenţa sentimentelor mele faţă de fiinţa iubită. Pot spune că posed sentimentul de dragoste, care în parte îmi aparţine. Spunînd te iubesc afirm existenţa unei stări de spirit pe care mi-o atribui în această legătura specială a mea cu tine. Pot spune că am dragoste pentru cineva, că posed o stare… Cum se insinuează totuşi ideea că iubind îţi posezi fiinţa iubită? Posesia celui pe care îl iubesti poate fi înlocuită cu ideea de apartentenţă, de posedare, de locuire în interior, prin punerea împreună, prin comuniunea într-un sentiment, printr-o prietenie într-o idee. Simţi că cel pe care îl iubeşti îţi aparţine întrucîtva prin faptul că îl cunoşti, că îţi este prin asta disponibil. Atunci cînd pierzi această disponibilitate, ai tendinţa de a afirma că o pierzi pe respectiva persoană. Ea încetează să mai existe pentru tine fizic, dar trăirea ei continuă, şi pentru a reduce conflictul produs de acest joc al prezenţei-dispariţiei, ne dorim ca persoana să fie din nou disponibilă. Apare travaliul de doliu, încercarea de acceptare a despărţirii, cînd ajungi la concluzia că pierderea e irecuperabilă. Proba că este aşa se întîmplă atunci cînd sentimentele dispar, cînd nu mai iubeşti. Nu mai ai dragoste pentru cineva, persoana nu mai e a ta, sunteţi străini, iubita devine o exă, acest termen invocînd înstrăinarea, lipsa oricărui raport de posesie în momentul prezent. De unde atunci ideea de pierdere, de unde suferinţa de după dragoste, cea care ajunge să sperie atît de mult încît sfîrşeşte să îndrepte spre sex actualele tipuri de relaţionare?

Avem certitudinea posesiei fie atunci cînd ne aparţin lucrurile ca atare, în acord cu convenţiile unei comunităţii umane ce definesc şi reglementează proprietatea, fie reprezentări ale acestora, ca act de conştientizare a apartenenţei imaginii obiectului perceput cîndva, la propria gîndire. Spunem că avem idee despre ceva cunoscut în mod direct sau anticipat, că avem habar. Ne afirmăm raportarea noastră la realitate, conţientizînd raportul dintre realitatea ca reprezentare şi realitatea exterioară, dintre partitură şi muzică, dintre lucrul pentru mine şi lucrul în sine. Partitura nu cîntă, harta nu este teritoriul. Spunînd că am harta nu înseamnă că în mod necesar am teritoriul.

Există situaţii în care ne putem raporta reprezentarea lucrului la lucrul posedat încurcînd identităţile; ceea ce găsim relevant despre un obiect nu este echivalentul obiectului, ci obiectul extras de noi din obiectul real în încercarea de a-l cunoaşte. Numai în interiorul acestei confuzii dintre posesia reprezentării-ca imagine personal semnificativă şi posesia obiectul real poţi pierde ceea ce nu ai, atunci cînd imaginea mintală a obiectului, nesusţinută afectiv şi neacoperită acţional-în cazul iubirii, dispare. Uitarea ne ajută să pierdem însăşi ideea a ceea ce nu avem în realitate, punîndu-ne la adăpost de acest conflict.

Proiectez cu o logică neconvenţională, a inimii, în care principiile noncontradicţiei şi al identităţii devin un balast, ideea de posesie a sentimentului asupra obiectului său declanşator, sfîrşind prin a crede că posed în fapt obiectul, nicidecum reflexia sa emoţională. Poezia dragostei, văzută ca însumare esenţializatoare a atributelor fiinţei iubite, e orientată spre iubit(ă) din dorinţa de a-mi descoperi miezul, de a mi se descoperi la rîndul lui într-o dăruire de sine desăvîrşită. Aceasta este ultima haină pe care o dezbrac,ceea ce aveam pe inimă, înainte de mă simţi împlinit, dăruindu-mă. Exprimînd imaginea şi reflexiile ei, o obiectivez prin împărţirea cu celălalt, Eros, filia, agape.

Iluzia posedării persoanei iubite se poate produce şi datorită impresiei de posedarea a unui obiect, transferată asupra unei persone. Fenomenul de reprezentare a trăirii posesiei unui obiect se poate reflecta asupra relaţiei dintre mine şi cel pe care îl iubesc. Conştientizez ceva ce intră în legătura cu mine, aflat în proximitatea mea. Am ceva în masura în care înţeleg acel ceva. Posesia ca şi conştientizare şi înţelegere a ceva care intră în contact sau aflat în apropiere cu mine. Spaţiu timp intensitate, calitate, viteză, natură, context…factori care potenţează interinfluenţarea emoţie-conştientizarea apartinatorului. Am tendinţa să numesc al meu ceva aflat în apropierea mea, intim legat de mine, fiinţial: cu cît e mai aproape situat de înţelegerea şi conştiinţa mea, cu atît e mai al meu. Felul în care avem şi pierdem, iubim sau suferim este influenţat de modul în care invăţăm să ne exprimăm emoţiile. Modul în care reproducem declaraţii de dragoste orientează de fapt perceptia asupra dragostei. De aceea declaraţiile de dragoste pot avea valoare diagnostică în evidenţierea tipului de ataşament, de legătura creată între partenerii unui cuplu, în vederea optimizării cuplului sau a vindecării depresiilor ce-i succed. Conştientizarea şi împărtăşirea sentimentelor de dragoste îmi oferă impresia posesiei. Iubita mea este a mea. Îmi aparţine prin raportarea la mine.

Afirmîndu-mi dragostea nu îmi exprim posesia. Iubirea nu poseda, ci ocroteste, înfrumusetează, conservă, îmbogăţeşte. … Iubire si posesie…două raportări pe care dacă le confunzi în acelşi context te condamni la tristeţe. Să te eliberezi de ceea ce iubeşti ca şi cînd iubirea te-ar face prizonier…să te eliberezi de starea de iubire înţeleasă ca…dependenţă…să iubeşti independent dar fidel…asta înseamnă să iubeşti dăruindu-te aceluiaşi om, fără teama de a plictisi. Doar aşa eliberarea de ceea ce ai mai scump, te adaptează la o eventuala pierdere, ideea posedării căpătînd sens pentru că nu mai posezi ceea ce deja daruieşti persoanei iubite dar fiindu-ţi acceptat darul, îl recunoşti ca apartinindu-ţi prin posesorul său…Şi de fapt cum altfel apare mecanismul ăsta al fricii de abandon…dacă nu atunci cînd acumulezi fără să dai în schimb ceva…din …teama de a te pierde…? Dăruind din dragoste pierzi dar pierderea nu mai conţine acea încărcătură tragică a doliului, întîlnită în pierderile irecuperabile. Constaţi însă că ceea ce dăruieşti devine irecuperabil atunci cind identifici darul cu persoana căreia I te dăruieşti, odată cu disparitia ei. Regăsirea ei reprezintă o regăsire personală apoi o îmbogăţire şi împlinire a fericirii. Lipsirea iubirii de ideea de posesie, vazută ca durabilitate a relaţiei, mă sperie. Aşa pot să pierd ce nu am. Prefer să găsesc continuu ceea ce nu pierd. Dragoste. Acolo unde începe dragostea, orice paradox încetează. Omul nu mai este o fiinţă paradoxală ci una care urmează calea cea dreaptă, reîntoarsă la sensurile şi idealurile sale existenţiale, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, în toate ipostazele sale; adică o fiinţă ortodoxă.