Category Archives: Cuplul

Compromis si compromitere in relatia de cuplu

Posted on by

Compromisul in relatia de cuplu este o stare de gratie si o gura de oxigen, o binecuvintata pauza de la imaginea nerealista si moarta a cuplului arhetipal, diada lipsita de compromisuri si idilica – in favoarea cuplului restaurat in paradisurile artificiale ale postmodernitatii, asaltat de revolutii sociale, de ideologii consumiste, pandemii si crize. Acesta e confundat adesea cu compromiterea personala pentru faptul ca insusi polisemantismul conceptului genereaza confuzii.

In loc sa impace doua pareri divergente despre aceeasi problema, prin stabilirea unui set echitabil de concesii si asteptari comune, compromisurile neechitabile si ambivalente distrug relatia de cuplu, generind compromitere emotionala, autodevalorizare si amorsarea frustrarilor. Suntem deseori martori ai situatiilor in care partenerii isi sugruma relatia incercind sa desfaca latul problematic prin compromisuri, fara ca mai inainte sa evalueze sensurile suprapuse ale notiunii si fara sa-si lamureasca ce poate si ce nu poate fi supus compromisului, o prerechizita critica atit de necesara a acestui instrument al acomodarii in doi.

Conceptul de compromis presupune 3 situatii experientiale, logic distincte, cu moduri discrete de ancorare emotionala, dintre care 2 situatii sunt in mod evident contradictorii si conflictogene, ceea ce califica notiunea si strategia de compromis in categoria paradoxurilor semantic-heterologice. In literatura psihologiei de cuplu intilnim cu generozitate pozitionari alternative ale autorilor in binomul antinomic compromis-util / compromis-inutil, insa putine clarificari apar in privinta clasificarii compromisului dupa criterii semantic-functionale. Constatarea ca “nu toate compromisurile compromit o relatie” surprinde acest paradox semantic, prin autoreferentialitatea sa contradictorie.

Definind compromisul in cuplu drept o concesie facuta de parteneri unul altuia, se pot distinge:

1. Compromisul echitabil sau armonios-functional al cuplului, cind amindoi partenerii fac concesii echitabile, negociate just si care asigura functionarea cuplului in raport cu o problema.

2. Compromisul ambivalent sau nevrozant-nonfunctional, cind unul dintre parteneri cedeaza in defavoarea sa si admite pasiv o concesie inechitabila, disimulindu-si nemultumirea sub masca nevoii de consonanta, pentru a rabufni ulterior in comportamente de supracompensare a frustrarilor si de reechilibrare a puterii in cuplu, comportamente de revansa ce destabilizeaza si distrug intr-un final relatia.

3. Compromisul inechitabil sau fals-funtional, in care unul sau ambii parteneri isi exprima deschis dezaprobarea fata de concesiile inechitabile pe care le fac(e), pentru o perioada de timp limitata, inaintea rezolvarii situatiei problematice sau a dizolvarii cuplului; partenerii convietuiesc intr-o stare de gratie cu numaratoare inversa, reevaluarea conditiilor relatiei nu poate astepta sub argumentul “suntem de acord ca nu suntem de acord” si se poate produce in cel mai vesel caz in cabinetul unui psihoterapeut.

Se evidentiaza asadar o polisemie confuzanta a termenului compromis; consens, concesie, mediere, negociere, compromitere

Compromisurile din relatie se suprapun adesea cu compromiterea. Compromiterea relatiei, a partenerului, sau proprie. Repudiem ideea compromisului in cuplu avind de fapt in gind o acceptiune nevrozanta a sa, compromitatoare. Putem intelege insa mai usor utilitatea si valoarea compromisurilor in cuplu plecind de la a accepta mai intai corolarul ca nici un compromis nu este fix, imuabil, si ca este esential si sanatos sa fie inotit mereu de sentimentul de echitate. De obicei cind sensul concesiei nu mai corespunde intereselor, valorilor, contextului relational, ele se renegociaza.

Compromiterea relatiei devine posibila atunci cind compromisul nu mai este posibil, acesta devenind o concesie neechitabila; acordul devine un dezacord reprimat din iubire, comoditate, lipsa de alternative, nevoia de tapi ispasitori, setea de magie sau pur si simplu incercarea de a-i forta mina lui Dumnezeu. Astfel ‘suntem de acord ca nu suntem de acord’ il va frustra mai departe pe cel care chiar crede ca toleranta inseamna sa renunti la tine in favoarea celuilalt.

Poate te intrebi de ce fac oamenii concesii inechitabile in relatie. Am putea gasi impreuna acest raspuns gindindu-ne la noi. Ar putea fi pentru ca nu vad alternative, pentru ca ma simt mai comod asa, pentru ca e confortabil sa azvirl pe altcineva eventualitatea propriului esec, pentru ca magia si gindirea magica reprezinta un mod personal de a-i forta lui Dumnezeu interventia salvatoare in viata mea de cuplu, sau pentru ca….

Te astept in acest cabinet de psihologie din Constanta, pentru a intelege de ce faci tu compromisuri si cum poti sa eviti compromiterea relatiei tale de cuplu.

“De ce nu te sinucizi?”- o intrebare despre suferinta si sensurile ei

Posted on by

Infruntarea suferintei si a consecintelor sale nu este un atribut forte al speciei umane. In fond, tocmai evitarea acesteia si dezvoltarea mecanismelor de aparare constituie cheia conservarii si evolutiei noastre spre actuala forma neohedonista a civilizatiei. Suferinta cu miza evolutiva a adus pe lume dragostea, un construct psihologic educabil, alcatuit din legi morale, principii etice, ginduri si trairi emotionale complexe si comportamente specifice. Iubirea in suferinta este un vector ce fundamenteaza dimensiunea psihologica a materiei. Cind suferi in numele dragostei, sau pentru orice alt motiv bine intemeiat si constientizat, suferinta este fundamentata si poate avea un scop, ideal sau nu, chiar daca pragmatic, binele, cu sensul sau hedonist, nu exista. Iti poti iubi astfel pina si calaii, si sunt cunoscute cazurile “sfintilor din inchisori”, cei care si-au iertat tortionarii, pastrind astfel o coerenta axiologica si evitind conflictele interioare distructive.

Suferinta este o componenta emotionala a durerii; de obicei ea descrie cit de suparatoare si tulburatoare este durerea, sau un eveniment de viata. Durerea este insa posibila si fara suferinta, asa cum suferinta este posibila si in absenta durerii. In fond, ne este cunoscut faptul ca cele mai mari suferinte umane si dramele consecutive sunt generate nu de rani fizice, ci de rani ale sufletului.

Cum putem supravietui unei suferinte intense, profunde, fara sa recurgem la gestul ultim? In ce masura putem sa taiem franghia celui care doreste sa se spinzure, atunci cind suferinta sa devine de neindurat?In ce masura este moral sa intervenim? Stim ca suferinta este amplificata de distorsiunile timpului subiectiv, de preluarea suferintei din trecut si “transportarea” ei in viitor, astfel incit suferinta prezenta este traita amplificat. Trait ca dimensiune subiectiva, timpul suferintei este pentru aceasta perceput distorsionat, dilatarea acestuia generind unei zile aspectul si durata unui rastimp cu mult mai mare. Uneori, o zi de suferinta dureaza mai mult decit o saptamina. Inainte de a intelege cum si daca putem face ceva cu suferinta noastra sau a celuilalt, se impune sa o intelegem, sa ii intelegem cel putin factorii de intretinere.

Care sunt principalii factori de intretinere ai suferintei?

1. Unul dintre cei mai importanti factori de mentinere a suferintei este lipsa viitorului, incertitudinea, lipsa orizontului. Singurul timp al suferindului este prezentul suferintei, de care fuge. Incertitudinea viitorului si a duratei obiective a disconfortului si stressului obiectiv genereaza in plan subiectiv o amplificare a suferintei si dilatarea timpului subiectiv al suferintei, intrucit nu se stie cit poate duce cineva in viitor suferinta si cind va putea decide sa puna capat acestei progresii de viitor suferinde, care, vazuta din prezent, este fara sfarsit.

Viata fara viitor este privita ca si cind ar fi deja incheiata,devine in fond o lipsa de viata, producind o cadere din prezent intr-un spatiu tantatogen, premergator dizolvarii subiective, derealizarii, negarii de sine; e ca si cind ai privi viata din perspectiva unui mort.

Prezentul suferintei, desi provizoriu, este purtat intr-un viitor incert si amplificat, apoi este jefuit de realitatea lui si diminuat prin fuga in trecut. Acest proces de ocolire prin viitor spre trecut a suferintei genereaza ideea ca suferinta este ireala – deformind realitatea, dar si un conflict intre negarea subiectiva a suferintei si implacabila ei natura obiectiva, existenta ei de necontestat. Suntem tentati sa negam suferinta, sa fugim de ea. Dar negarea si minimizarea realitatii propriei suferinte duce la pierderea sensului ei si la pierderea sensului vietii, la renuntarea la viata.

2. Un alt factor generator si de mentinere al suferintei este decaderea morala, autoabandonul, prabusirea interioara, spirituala; renuntarea la prezentul etic, la consecventa sinelui de a raminte ancorat in moralitate. Renuntarea sinelui la consecventa etica atrage pierderea sensului ultim al existentei, permitind entropiei sa invadeze spatiul psihologic, sa dezagrege si sa destructureze functiile psihicului. Astfel, fuga in trecut, in ruminatii melancolice pentru a face prezentul suferitei mai putin real atrage caderea din prezent in propriul trecut, singurul spatiu controlabil subiectiv dar deja cristalizat. Jelind prea mult trecutul, ne jefuim existenta de ocaziile de a ne jeli prezentul si de a adopta o atitudine etica fata de singurul trecut pe care-l putem inca schimba. Raminind in prezent, ne luam dramele in serios si ne dam ocazia de a face ceva bun cu suferinta actuala.

3. Intarzierea gasirii unui sens al suferintei nu duce la disparitia suferintei, ci devine un motiv nou al acesteia. Sensul suferintei ar putea fi dat de ocazia de crestere spirituala, cea aflata dincolo de sine. Suferinta este un test al iubirii de sine, ea te sileste sa iti raspunzi onest la intrebarea “ Cit de mult ma iubesc, cit de in serios imi iau suferinta si viata? In fond, cine poate face misto de propriul lui motiv de suparare, daca aceasta este veritabil? O drama devine sansa reancorarii, a urcarii in prezent dintr-un timp trecut si-o vesnicie de incertitudine, pentru a accepta suferinta si a provoca resurse pentru indurarea sau surmontarea ei. Ea ofera totodata sansa stabilirii unor scopuri in viitor. Omul poate trai doar privind in viitor, ”sub specie aeternitatis”, si asta este salvarea lui.

Ce solutii ofera psihoterapia? In ce fel un psihoterapeut te poate insoti in suferinta?

Orice psihoterapie a suferintei poate incepe prin ancorarea in prezentul suferintei, deblocarea de pe trecut, conferirea de sens si stabilirea unor teluri de viitor, risipind incertitudinea suferintei si a viitorului prin scopuri clare. Sa ii distragi atentia mintii spre alte subiecte, prin progresii in viitor, optimiste si in acord cu resursele tale.

Solutiile pot veni inclusiv teologal. Asumarea crucii, adica a suferintei personale, nu inseamna bagatelizarea crucii. In situatiile in care nu I te poti sustrage suferinta tot are sens, devine ea insasi scopul, poate fi privita ca ceea ce vrea viata de la tine in conditiile in care tu nu mai vrei nimic de la viata, anume sa depasesti problemele, sa ai curajul de a suferi pina la cap

Pentru cel care pierde o persoana semnificativa, sau trece printr-o experienta dureroasa, cel mai mare cosmar nu este acela al mortii sale sau al acesteia, ci al pierderii sensului personal, intrucit iubirea mobilizeaza in cea mai mare parte eul. Problema nu mai este una a pierderii fizice ci a golului existential pe care il lasa aceasta disparitie, gol care genereaza o nevroza noogena, un conflict intre sinele profund cu nevoia sa de dragoste si lipsa de sens a acestuia atunci cind dragostea nu e reflectata, manifestata, continuta de aceasta persoana. Alaturi de frustrarea aceste nevoi fundamentale, generatoare de sens existential, cel care traieste un doliu de pierdere nu mai poate gasi un raspuns la intrebari de genul: “Oare  stie / stia cit de mult o iubesc? Oare m-a iertat?” Si intrebarea nu are doar un sens personal ci si general uman; “de ce este dragostea dintre noi din ce in ce mai greu de implinit/transmis?” sau “De ce intervine intre noi moartea, racirea, uitarea, resemnarea?” Sa nu stii cauzele ultime ale acestor realitati noogene, sa traiesti disconfortul unor incertitudini de relatie si existentiale inseamna tocmai iesirea din spatiul securizant al iubirii ca sentiment si intrarea in incremenirea mortii si angoaselor; acel moment se poate observa si surprinde in remarcile unui muribund, care desi nu are dureri, sufera de lipsa acelui tip de apropiere securizanta, linistitoare si alinatoare pe care-l confera dintotdeauna dragostea unei persoane semnificative. Aceasta lipsa este surprinsa chiar si prin psihanaliza remarcilor pe care muribundul le repeta obsesiv…“ cred ca se apropie”, sau “ voi fi linga parintii mei”.

De multe ori suferinta ne aduce in proximitatea intrebarilor existentiale legate de sensul vietii, de rostul luptei cu suferinta personala, de rostul intelegerii motivelor generatoare ale acesteia si a preluarii controlului propriei vieti chiar si in situatii in care pare ca nu mai controlam nimic. Suferind din cauze exterioare si aflate in afara controlului nostru, in ciuda fatalismului perceput al oricarei situatii dramatice, ne ramine totusi optiunea propriei atitudini in fata suferintei. Daca pentru Nietzsche acela care are un “de ce “ pentru care sa traiasca poate sa suporte orice, pentru logoterapeutul Viktor E.Frankl toleranta la suferinta poate fi antrenata prin gasirea raspunsului ultim la intrebarea “ De ce nu te sinucizi?” . Raspunsul se poate constitui in miza asumarii unei atitudini de viata demne si responsabile, din miezul propriei tragedii, descoperind “ capacitatea de a-mi alege atitudinea intr-un anumit set de imprejurari”.

In logoterapie, ca forma viktorfrankliana de psihoterapie, precum si in majoritatea formelor de terapie a psihotraumei, raspunsul la aceasta intrebare ne orienteaza spre resursele individuale si spre sursele de rezilienta. In fond, prin demersul sau, psihoterapeutul isi propune sa intreteasa, sa peticeasca o viata distrusa intr-o structura mai solida, cu sens si responsabilitate.

Daca tu suferi si iti iei in serios suferinta, te astept in acest cabinet pentru a-i descoperi impreuna sensurile ascunse si pentru a raspunde la aceasta intrebare fundamentala.

psiholog Eduard Rosentzveig

Iluzii si deziluzionare in cuplu

Posted on by

Atunci cind ma indragostesc si ii ofer iubirii ce-i al iubirii, un prilej de a-mi schimba perspectivele alaturi de cineva, ma pot lesne abandona in voia unor fantasme cu care relatiile vin la pachet. Una dintre ele este iluzia implinirii prin celalalt. Iubind sunt motivat sa accelerez pasul si sa devin mai aproape de ce sunt eu- alaturi de cineva, integrind experientele cu acesta, conferindu-le sansa de a fi modelatoare. Modelatorul ramin insa eu insumi-prin constientizarea sentimentelor mele, efortul reflexiv si punerea lor in act. Si totusi, desi stiu asta, e posibil ca partenerul meu sa nu stie, si sa vrea sa ma schimbe el, conform nevoilor si viziunilor sale. Eu devin un iluzionist iar el un iluzionat, daca eu, intelegind, nu ii explicitez iluzia. Ajung sa simt dorinta sa de realizare prin mine, ca pe o presiune deformatoare, intruziva, ca pe un sens prost inteles al relatiei sale cu mine. Ajung sa simt ca el ma utilizeaza, sperind ca de fapt ma iubeste.

In acest caz, primii 2-3 ani ai relatiei merg struna, ne casatorim, facem planuri, dar la trezirea din visare partenerul traieste dureros deziluzia ca pina la urma lucreaza la implinirea sa tot de unul singur; ca nu e nimeni mai responsabil pentru sine decit el insusi, ca nu vrea nimeni sa-i traduca lectiile de viata, sa munceasca pentru el, sa traga sa se dezvolte, sa ii dea raspunsul la intrebarea despre sensul propriei vieti. Pe marginea patului oricarei idile in doi se afla fie regindirea relatiei, fie mormintul ei.

Remodelez atunci cu partenerul parcursul casniciei, in incercarea de a ne salva povestile de dragoste, ne confruntam dezamagirile si, in situatiile fericite, le intelegem ca pe niste vindecatoare puneri in acord a realitatilor noastre psihologice. Devenim de acord ca nu suntem de acord in tot si toate si ca incompatibilitatea partiala e sursa unicitatii noastre. Conchidem ca obiectivele individuale sunt vitale, primeaza celor de cuplu, ne privesc direct, iar dragostea si relatia nu-s justifica reprosurile facute celuilalt, mai mult decit propria apatie. Sau, dimpotriva, fugim direct la notar si cocotam in circa partenerului vina de a nu ne fi lasat sa utopizam mai departe; “nepotrivirea de caracter” devine cel mai adesea sintagma absentei celei mai elementare forme de interactiune in cuplu, semnul prin care recunoastem usor o pereche de nevrozati; transmiterea asertiva a nemultumirilor.

In plina cariera consumista echivalam insa viata unei relatii cu garantia unei piese auto, imprumutind explicatii-cutie, de genul “dragostea dureaza 4 ani”, pentru a refuza ce nu vrem sa intelegem. Evitam astfel orice confruntare cu noi insine. Ne abandonam foarte repede durerea care ne-ar fi invatat ce sa nu repetam si ne punem evolutia intre parantezele convenabile ale unor clisee…”Lumea e mare, partenerii trebuie schimbati, la ce bun atita fidelitate si devotament daca cercetatatorii englezi spun ca suntem conceputi poligami, relatiile sunt obiecte cu termen de expirare”…etc.

Dupa o despartire dureroasa – un divort terapeutic sau unul definitiv – cautam distantare, echilibrare, ventilarea suferintei si, cumva, reasigurarea ca vom mai fi in stare sa iubim vrodata. Intr-un fel, indiferent daca alegem sa raminem impreuna sau ne continuam drumul singuri, pricepem ca din nevoia de a ne mentine iluziile fundamentale ne-am indragostit de iluzionist si am sfirsit prin a-i reprosa ca trucurile sale sunt proaste, mai ales atunci cind el insusi a decis sa ne dezvaluie misterul. Nevoia de a crede in existenta unei pasiuni mari aflata dincolo de farmecul indragostirii nu se spulbera odata cu trezirea din aceasta transa umorala, dar iluzionistul, cel caruia ii descoperim intre timp si defectele personale, este demascat ca impostor, iar vraja iubirii isi pierde puterea. Ajunsi in acest punct de trezire, majoritatea partenerilor divorteaza, intelegind ca relatia lor e un circ fara clovn, nestiind cum altfel sa se igienizeze emotional si cum sa scape de socul readaptarii.

In ciuda despartirii formale, desprinderea partenerilor debuteaza cu mult inaintea divortului propriuzis. Negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea sunt secvente ale doliului pe care le ragasim uneori intr-o avalansa naucitoare, adesea concomitent.Cind celalalt se simte dezamagit prin faptul ca nu-i mai impartasim iluziile, reflexul este sa se plonjeze in diatribe ce infesteaza relatia. Vehementa dezamagitului este alimentata de fapt de lipsa de sens a propriilor proiectii, momentul constientizarii acestei autopacaleli fiind, din motive de protectie a eului, cel mai adesea, aminat. In aceste momente conflictul etic al diadei devine aceasta: fie eu am fost un iluzionist de la bun inceput intretinindu-i delirul utopic, pentru a-l face pe partener sa creada in magia iubirii, fie el a fugit cu lasitate de consecintele propriei asumari, intr-o poveste ce spera sa il salveze de sine, si de la care astepta confirmarea unor iluzii. Iluzia refacerii androginului din jumatati, celalalt devenind un fetis si garantul fericirii si desavirsirii personale, in lipsa caruia sunt condamnat la vesnice cautari si tristeti; iluzia ca viata e lipsita de sens si poezie in afara cuplului marital; iluzia ca nu as sti cum sa iubesc sanatos si fara amor propriu, intr-un raport de cunoastere si iubire de sine echilibrata; iluzia trainiciei cuplului prin casatorie, toate aceste asteptari nerealiste si dezadaptatante culminind prin a ne condamna la un esec existential la care sunt invitate sa fluiere neamurile.

Traim fiecare in parte doliul desprinderii de partener la temperatura emotionala a propriei implicari in relatie, explorind adesea intreaga plaja a emotiilor de pierdere ce descriu intesiunea deziluziei. Ne impotrivim exilarii in extremele dezamagirii, si, prin evitarea acesteia, ne provocam depresii si anxietati si mai mari. Ne deprimam si stim asta atunci cind tocmai frica de depresie ne surprinde cu gindul “nu ma indragostesc ca sa nu ma deprim iar” si ne panicam atunci cind anticiparea anxietatii ne determina sa dam din lac in put, adoptind comportamente de hiperreactie dezadaptativa, de obicei anuntate de intrebarea “dar daca nu o sa mai pot iubi pe nimeni?”. Ne dorim pe cineva pe masura noastra, suspendati intre exceptie si generalizare, intre devastare si indiferenta, vinind starea de acceptare a prezentului pentru calmul si linistea ce ne-ar permite in final sa intelegem de ce relatia nu a mers nici de data aceasta. E justificat sa nu vrem sa fim insa devastati de pierdere – ca si cind am fi trait impregnati de iluzia vesniciei iubirii, si nici sa fim resemnati si convinsi ca despartirea face parte din fiecare relatie, insa evitarea trairii doliului si plingerii lui ne priveaza de lectia lui.

Surpriza dezarmanta a divortului dar si banalizarea lui printr-o perpetua anticipare preventiva, indica doua tipare toxice si antagonice de raportare la partener. Implicarea profetica – ce urmareste implinirea unei ardente dorinte de confirmare a miturilor personale, vineaza iluzia convietuirii pe vecie, intretinuta de tranzactionari profitabile ale erosului in schimbul nesatioasei senzatii de implinire prin celalalt.

La capatul opus se afla Implicarea fatalista, care vineaza deziluzia in dragoste, anticipind-o inca de la inceputul relatiei, cautindu-i dovezile, pentru a o evita. Ambele tipuri de implicare dezadaptativa in relatie surprind mereu cite o lipsa; a autodeterminarii si impacarii cu sine.

Prima sfirseste printr-o sanogena deziluzionare adolescentina- observam ca dragostea idealizata se incapatineaza sa nu existe, a doua printr-o supracompensare a iubirii, de tip consumist- observam ca orice inceput e un nou sfirsit.

Defocalizarea de pe amorul propriu propune inceputul vindecarii relatiei de cuplu, atunci cind si eu si partenerul observam ca in probleme de suflet nu imi poate da altul ce nu-mi pot oferi singur. De abia atunci vad rolul terapeutic al deziluziilor. De abia atunci deziluzionarea devine zina cea buna, ce desvrajeste relatia, propunindu-mi un stil de raportare asumat si autentic fata de partener.

Daca va regasiti in situatiile descrise mai sus, va invit sa va adresati Cabinetului de Psihologie Eduard Rosentzveig, unde un psiholog si un psihoterapeut din Constanta va stau la dispozitie pentru consiliere si psihoterapie individuala si de cuplu.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

Posted on by

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Barbatii vor sex iar femeile dragoste?

Posted on by

Cineva mi-a adresat aceasta intrebare-sentinta, un soi de comoda explicatie a motivatiei comportamentului sexual a partenerilor unui cuplu. Departe de a provoca interogatii existentiale pentru aceia care au iesit cu succes din pubertate – ci mai degraba evocind un mod de popularizare stiintist-jurnalistica a unor teme legate de sexualitate si relatii de cuplu, intrebarea suscita interes eventual pentru cele citeva speculatii (omisiuni si distorsiuni) pe care le lanseaza curajos.

Pe un ton cel putin la fel de glumet putem presupune in consecinta ca nici un barbat nu insala daca vrea femei doar pentru sex, pe cind femeile insala, pentru ca ele fac dragoste. Sau ca Ion o iubeste pe Maria pentru ca Maria are penis si Ion nu e barbat.

Afirmatia ca barbatii vor sex iar femeile dragoste este invalida atit psihologic cit si logic, prin lipsa de atentie si adecvare la realitate si nu ar putea fi luata in serios decit cel mult ca „argument al batului”, mod de argumentare specific multor ideologii, inclusiv celor sexiste.

Sex sau dragoste – o falsa dilema

Genul si identitatea psiho-sexuala nu conditioneaza prezenta sau absenta dragostei. Dragostea este un sentiment complex, cultivat, un efect al educatiei. Te poti indragosti bine mersi si fara sex, citind o carte sau mergind la un concert!

Constatarea ca barbatii au un libidou mai ridicat si ca sunt mai activi sexual este de bun simt si este intens explicata prin argumente ce tin de diferentele anatomice si neuro-psihologice ale sexelor. Din pacate insa argumentarea neuro-psihologica, (anume ca barbatii au niveluri mai crescute de testosteron, hormon a carui prezenta genereaza in perioada perinatala sexualizarea nervoasa hipotalamo-hipofizara, prin inhibarea functiei ciclice secretorii de LH si FSH) – este strecurata ca argument de normalizare a infidelitatii barbatilor fata de partenerele de cuplu – in dezbaterile publice sau articolele „de specialitate” ale caror teme surprind nevrozele vietii de cuplu. Ori nu este nici necesar si nici suficient sa fii barbat pentru a fi infidel in cuplu. Argumentul ca datorita testosteronului barbatii ar fi mai infideli decit femeile este din start eronat, testosteronul fiind in cazul organismului uman cel mult un factor favorizant nu unul declansator al acestui tip de conduita. Infidelitatea este o conduita sexuala invatata, nu innascuta.

Nivelul de testosteron ridicat nu explica tendinta spre infidelitate a partenerului

Dealtfel revenind la neuro-psihologie, este cunoscut faptul ca centrii hipotalamici care elibereaza gonadotropi sunt diferiti de centrii motivatiei sexuale, iar felul in care acestia se suprapun partial este un proces modelabil prin informatiile despre sex si sexualitate pe care le primim in familie, la scoala, si alte contexte sociale. Prin educatia primita pina la 13-14 ani si apoi prin autoeducatie, nevoia bazala de atasament este fi cizelata si reorientata de persoanele semnificative din jurul nostru, capatind eventual valoarea dragostei manifesta fata de un partener de sex opus. Odata cu primele experiente sexuale, atasamentul diadei sexuale are toate sansele sa devina dragoste impartasita daca partenerii se percep ca fiind compatibili si le da Dumnezeu timp sa se bucure unul de altul. O argumentare mult mai plauzibila sociologic pentru care femeile sunt mai stabile in cuplu si urmaresc mai degraba satisfacerea nevoii de atasament in cadrul unui cuplu sexual are la baza argumentele educatiei. In momentul de fata, constat ca pe strada mea, femeile sunt pur si simplu mai educate decit barbatii, acestea avind acces direct la experimentarea acestei submodalitati a atasamentului, modelabila cultural si numita simplu dragoste.

De ce vor femeile si dragoste, nu doar sex?

Motivele sunt numeroase si specific-subiective. Fara a generaliza, femeile sunt justificate sa isi doreasca satisfacerea nevoii de dragoste in cuplu mai pregnant decit barbatii (prin prisma statutului de mama care este conditionat de virsta femeile se organizeaza mai bine si aleg mai avizat ce tip de parteneriat isi doresc sa experimenteze),  si in acest scop aloca timp si isi dezvolta abilitati de introspectie, autoanaliza si analiza relationala mai evoluate decit barbatii care sunt mai preocupati de dobindirea unui statut, fara totusi ca nevoia lor de dragoste sa excluda nevoia de sex; libidoul nu este conditionat exclusiv hormonal iar pofta de sex este stimulata si consumata cel mai simplu in relatia cu un partener stabil.

Barbatii sunt cel putin la fel de capabili si orientati spre dragoste ca si femeile, insa momentele de (auto)constientizare-exprimare-recunoastere a emotiilor complexe ale partenerului sunt adesea temporizate si traite asincron, ceea ce confera complementaritate partenerilor ce iubesc provocarile si favorizeaza armonizarea, sau dimpotriva, genereaza nevroza de cuplu si separare celor care nu gasesc resurse de armonizare. Perceptia corecta despre partener si intentiile sale devine astfel un vector important in transformarea unei relatii de cuplu. Cei care convin sa fie „sex-budies si atit” devin adesea cei mai buni prieteni si ajung uneori sa se iubeasca, pentru ca initiaza relatia cu afirmarea onesta a unui acord al perceptiilor despre relatie si isi inhiba astfel expectantele nerealiste, favorizind pentru perioada convenita acordul, pe cind cei care mentin o atitudine agnostica asupra relatiei favorizeaza dezacordul si expectantele nerealiste, prin necunoasterea intentiilor si viziunii despre relatia a partenerului; cuplurile agnostice se expun cel mai adesea dezamagirilor de tipul „…el mi-o tragea iar eu credeam ca ma iubeste ”.

Relatia sexuala cu un partener-obiect este un costisitor loisir pentru aceia dintre noi care suntem „educati” sa privim femeile sau barbatii de linga noi ca pe niste obiecte, utilitarist. Pe cind cei care isi aleg si inteleg partenerii ca pe subiectul relatiei de cuplu, si isi acorda timp cunoasterii, dezvoltarii personale si sincronizarii emotionale si comportamentale, au cel mai adesea parte de satisfacerea nevoilor de sex si dragoste intr-un cuplu ce devine astfel dinamizat si valorizat prin asumarea unor sensuri comune (evident in contextele politice si societatile interesate sa favorizeze stabilitatea cuplului).

Daca te stii de abia la inceputul unei relatii, te invit cu partenerul/a la psiholog, in Constanta, pentru citeva ore de dezvoltare personala in cuplu; desfasurate in cadrul cabinetului Individual Eduard Rosentzveig, aceste sedinte te vor ajuta sa iti cunosti mai bine partenerul si sa va descoperiti mai informat directia.

Workshop dedicat Familiei tale – in Constanta: 16 mai 2015

Posted on by

Te invit sa te inscrii la un workshop in care vei invata sa aplici tehnici de reglare / vindecare a problemelor de familie

Centrul de Formare si Terapie pentru Copil, Cuplu si Familie

iti propune workshopul

“Disfunctii ale sistemului familial si ritualuri de vindecare”

coordonat de psiholog Crina Marcu – formator acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania

Cind si unde?

16 Mai 2015 / Constanta (adresa va fi comunicata telefonic)

Pentru cine?

Workshop-ul se adreseaza profesionistilor din domeniul sanatatii mentale (studenti si absolventi de psihologie / psihopedagogie,  medicina, medici, asistenti medicali, asistenti sociali, psihologi, psihoterapeuti)

Vei invata sa:

  • utilizezi tehnici de identificare / abordare / reglare / vindecare a problemelor sistemului familial.

Vom aborda temele:

  1. familia ca sistem,
  2. reguli ale sistemului familial,
  3. homeostazia,
  4. elemente functionale si disfunctionale in cadrul sistemului familial,
  5. pattern-uri familiale,
  6. sistemul familial de-a lungul timpului,
  7. ritualuri (tehnici) terapeutice si indicatii de construire a acestora,
  8. actiuni simbolice utilizare de ritualurile (tehnicile) terapeutice.

Vom lucra intr-o maniera relaxata si interactiva in care cazurile, problemele din experienta voastra si a formatorilor pot fi puse in discutie

Alte detalii:

Workshop-ul va avea loc in Constanta, sambata 16.05.2015, intre orele 09:00-19:00, avand un numar total de 10 ore de formare. Locul de desfasurare va fi comunicat tuturor participantilor inscrisi la workshop, anterior desfasurarii evenimentului.

Participantii vor primi 10 credite de la Colegiul Psihologilor din Romania.

Taxa de inscriere: 200 lei.

INSCRIERI:

prin telefon:  0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig)

prin e-mail: centruldeformaresiterapie@yahoo.com

Ultima zi de inscriere pentru prezentul workshop este vineri, 15 mai 2015

O ceri în căsătorie sau îți cerșești căsătoria?

Posted on by

Ce sens are să o ceri de soție, cînd de fapt ți-o iei singur?

În obiceiurile nedeviante ale românilor, cele ce urmăresc menținerea sănătății și a igienei mintale dar și bunăstarea în interiorul cuplului, bărbatul cere fata de la părinții acesteia conform unor deloc întimplătoare cutume ale pețitului. Ele vizează beneficiile pe termen lung ale celor doi, împlinirea personală, prosperitatea și stabilitatea familiei.

Peţitul, sau curtatul unei fete de către fecior (bărbat neînsurat) culminează cu cererea ei de la părinţi. Acesta este un obicei ce se păstrează în comunităţile și culturile care-și respectă bătrînii, necontaminate de modele de împrumut ale metropolei, în care se ţin rînduielile vechi – se ştiu rosturile acestui ritual şi oamenii se îngrijesc de respectarea şi transmiterea lui; nunta este un eveniment sacru care implică întreaga comunitate, bătrînii locului și persoanele semnificative, între care preotul, nașii și părinții ajutîndu-i pe viitorii însurăţei să nu transforme căsătoria într-un act sinucigaş făcut în numele iubirii.

Contraintuitiv, cererea de la părinţi – singura situație în care substantivul cerere are sens în sintagma cerere în căsătorie, nu este doar un gest formal-organizatoric; acolo unde se mai păstrează tradițiile se poate observa că funcţiile şi efectele ei sunt acceptate, înţelese, şi deci sunt funcţionale, tocmai pentru că au efecte benefice și reale; stabilizarea emoțională și financiară a cuplului, întemeierea cu sens a familiei, un orizont de dezvoltare înțeles și consimțit, securizarea, conservarea, respectarea, dobîndirea și afirmarea valorilor care dau sens familiei, nu doar indivizilor ei, sunt doar cîteva dintre aceste efecte.

Departe de a ne erija în moraliști de amvon, putem lesne observa o rescriere degradantă şi absurdă a formelor de “curtare” şi de cerere a fetei; aceast tip de ritual derulat în spațiul public presupune disponibilitatea de a-ți exhiba intimitatea, fata fiind “cerută în căsătorie” de la ea însăşi…, într-un teatral scenariu golit de sensul firesc şi saturat de motivaţii demonstrative, de etalare. În cazurile în care actul “cererii” se întîmplă cu public, sau devine subiect de ştiri prin natura sa spectaculoasă, părinţii sunt adesea ultimii care află că fata le-a fost “cerută”…

Ce rosturi are cerutul miresei de la părinții acesteia?

Psihologic luînd-o, rolul părinţilor şi a rudelor mai bătrîne, ca şi al viitorilor naşi dealtfel este de a face predicţii asupra şanselor de reuşită în cuplu a celor doi, de a elimina din start eventualele obstacole, de a împiedica abuzurile şi traumele psihice (violenţă în familie, degradare morală şi fizică, eşec marital), cu ajutorul unor abilităţi exersate de cunoaştere a tipologiei umane, îmbunătăţite de-a lungul vieţii în cadrul comunității de apartenență. Cererea de la părinţi nu este un act vetust şi intruziv, de ochii lumii, aşa cum îl cred mulți dintre cei care s-au rătăcit pe smartphone, în jungla dintre apartament şi Biserică, ci este o întîlnire cu sens crucial în ecologia nunţii, acela de a le oferi mirilor, din exterior, scenarii plauzibile, o perspectivă avizată şi înţeleaptă asupra viitorului relaţiei lor, un mod de a-i responsabiliza pe îndrăgostiţii mai puțin experimentați că a fi împreună e pentru cei puternici şi pentru totdeauna, un mod de existență la care aspiră mulţi dar căruia îi rezistă din ce în ce mai puţini.

Ceea ce se întîmplă cu ocazia cererii de la părinţi are sensul unei şedinţe de consiliere premaritală; dragostea părinţilor pentru tinerii ajunşi la vîrsta căsătoriei, dincolo de încărcătura de subiectivitate şi haloul hiperprotector cu care sunt bruiate uneori interacţiunile părinţi-copii, are o funcţie mai actuală decît a psihologului sau consilierului marital, prin caracterul sanogen-protector, prin celeritatea şi anterioritatea punerii sale în act. La psiholog ajung, din păcate, doar atunci cînd au probleme serioase în cuplu, iar psihologul le poate deschide ochii spre soluții, dar nu le poate reda acestora iubirea care s-a stins. Cine altcineva poate să-i înţeleagă mai bine pe cei doi miri, decît proprii părinţi care le-au observat evoluţia şi care intuiesc dacă cei doi sunt compatibili psihologic, emoţional, fizic. Aceștia fac estimări ale statutului social, observă dacă viitorii miri sunt suficient de vrednici unul de altul, își dau cu părerea dacă sunt sănătoşi şi pot avea copii, dacă mirele are stare s-o ţie pe soţie, cel puţin în perioada gravidităţii şi a micii copilării a viitorului prunc. În urma unor astfel de discuții ocazionate de pretextul cererii de la părinți mirele îi poate propune fetei căsătoria mai în cunoștință de cauză, iar dacă tînărul are și acordul de principiu al părinților acesteia, începe perioada curtatului…adică feciorul îi cam umblă fetei prin curte…Cererea fetei de la părinţi este un gest firsesc în economia unei comunităţi axiocrate, susţinută fiind pe principii clare de viaţă; că suntem fiinţe sociale şi nu putem face abstracţie de familia de provenienţă şi de valorile acesteia, că nu este suficient doar să iubeşti o femeie, trebuie să o mai şi meriţi, înainte să dovedeşti că poţi “să o ţii”…

Ce impact psihologic au cererile inedite în căsătorie?

O sa vă surprindă că voi încerca o descriere într-o singură frază, dar spectacolul cererilor în casatorie atunci cînd mirele coboară de pe „muntele lui Venus” direct într-un studio de televiune furajer, în slapi și cu inelul de logodnă vîrît într-o chiflă cu susan, spectaculosul unei jamesbondiste ambuscade cu motociclisti de pe autostrada Somnului, subliminal codimentată de încercarea ei ingenua de a îmblînzi trivialitățile unui grup de futezători, excentrica gravare a întrebării pe paharul cu șampanie în timp ce ea pofteste pere, îngenunchierea cu frac din nacela unui balon cu aer cald, la 800m altitudine, sau solicitarea prin semne din ce în ce mai disperate a unui răspuns clar, din timpul unui salt în grup cu parașuta, ori la coada la aripioare în Mall, ceremonialul de tip „Vrei?-Da!” legănat de barca salvamarului Bușilă, sau propunerea cineastă de dinaintea filmului Doi știuleți și o Egretă – toate acestea pot fi privite de mulți dintre cei cu discernămîntul intact ca pe o parte recognoscibila a nefirescului, o colecție de practici nepotrivite scopului și tocmai de aceea necesitînd regii care să atragă atenția și să transforme seriozitatea căsătoriei – într-o anxiolitică poveste de moment, pentru că doar momentul se anunță valabil în spectacolul chicios al vieții de consum la care consimt cei ce vor să pară în acest mod inediți; ideea de împreună și-a pierdut pentru mulțí dintre acești temerari înțelelsurile vii, rămînd palpabile cele consumist – epidermice, ale diferitului.

Ce nevoi ascunde exhibiționismul matrimonial?

Este foarte des întîlnit ca sport, adică cerutul de soție din nevoia de atenție, sau din nevoia de control a celui care-și cerșeste prin inedit un astfel de suav, tabacic, virginal-curajos sau înecat în lacrimi de emoție Da de la viitoarea lui părăsică – pentru că orice păsărică ajunge la un moment dat părăsică, aduce cu sine un public cu rol de susținere și consimțire. Dacă stima de sine a voinicului e scăzuta sau așteaptă mai degrabă un refuz, publicul devine un Amplificator, are un rol de pressing social pe care acesta mizează, și o astfel de cerere pe scurt devine un mod eficient de influentare a deciziei miresei, in acord cu expectanțele voinicului- deindata ce eventualitatea unei posete in cap sau a altor comportamente de aparare ale viitoarei sotii sunt scoase din calcul.

Cum se alege locul și contextul cererii?

Multe astfel de solicitări se petrec în locuri care afirmă sau evidențiază pasiunile și preocupările celor doi, topos-ul avînd un cunoscut rol de ancorare emoțională a evenimentului într-un context semnificativ, familiar și securizant. Această ancoră îi va ajuta pe cei doi să își regăsească în timp valorile și sensurile definitorii ale relației, ori de cîte ori se vor gîndi sau se vor întoarce aici.

Contextul este și el important. Nevoia flăcăului de a-și surprinde iubita și de a fenta provocator aparențele transformă contextul cererii inedite într-un adjuvant semnificativ și potențator al acesteia doar dacă intenția evidentă a flatării rămîne în plan secundar, altminteri, spectaculosul cererii ajunge să pună în penumbră subiectul solicitării și semnificația acestuia, șoul devenind în sine un context mai important decît textul, plasînd „vrei-da”-ul ritualist într-un derizoriu consumism matrimonial, la care dealtfel asistăm din plin.

Ce impact spiritual are acest nou tip de pețit?

Cererea în căstătorie inedită este și un mod de resemnificare a unui ritual care și-a pierdut orice semnificație sacră, aceasta fiind înlocuită de valorile personale ale mirilor. Dacă vă puneți problema efectului pe termen lung asupra diadei maritale și societății – aceste noi practici nu rescriu obiceiurile vechi ci desființează rațiunile profunde ale cutumelor. Laicul înlocuiește religiosul, ritualul este desacralizat, rădăcinile profunde sunt retezate favorizînd transplantarea gorunilor într-un ghiveci, înțelesul și valoarea căsătoriei ca act de naștere al familiei sunt duse la mall, plimbate cu telecabina, aruncate din parașută, reinterpretate prin psihologisme și modelate în funcție de nevoile de geo-engineering ale momentului.

Efecte scontate versus efecte obținute

În relațiile fragile sau în căsătoriile de ochii lumii, aceste aventuroase cereri de mînă aduc un plus de imagine și încredere actanților, direct proporțional cu spectaculozitatea și teribilismul afișării. Cererea cu public indică spre valorile cardinale ale cuplului și poate avea efect anxiolitic, însurățeii schimbînd accepțiunea clasică a căsătoriei cu una aflată sub semnul mondenității și modei, care metamorfozează marota singurătății în doi în mascota plictiselii-ludice, amenințările anticipate ale unor posibile eșecuri în cuplu fiind astfel mai usor de suportat.

Cererea cu public conține și riscul unui refuz, reacţie psihologică de apărare căreia prezența celorlalți îi amplifică temperatura emoțională. Cei ce îşi asumă acest risc nu pot fi consideraţi curajoşi ci mai degrabă rezilienţi, persoane cu resurse şi o stimă de sine stabilă, capabili să se recapaciteze rapid după un eşec. Curajoşii în astfel de situații sunt cei care, avînd o structură anxioasă sau fiind afectați de fobii sociale, bravează, din dorinţa inconştientă de a demonstra că nu se tem; acești pretendenți se lansează în comportamente de repetare contrafobică, adică îşi dau cu stîngul în dreptul – producînd exact comportamentul de care se tem, şi care evident clachează în faţa consecinţelor. Cunosc astfel de situații în care fata a răspuns „Nu” în contextul unor astfel de cereri în căsătorie inedite, cu public. Experiențele sunt descrise ca umilitoare şi traumatizante prin caracterul neașteptat al propunerii, datorită unor așteptări diferite, prin faptul că asistența nu este de dorit în contextul intim al momentului, prin natura prematură a solicitării, sau datorită rușinii de a crea o situație umilitoare pentru partener- acceptarea de ochii lumii a propunerii devenind ulterior declansatorul unor puternice conflicte prilejuite de refuzul de drept.

Cererea cu public este pentru vînătorii de atenție un fel de “stroke”, de stimulent al relaţiei şi al stimei de sine; este un gest de vitejie, înainte de război, atunci cînd nimeni şi nimic nu îl cere, şi prin această metaforă veţi înţelege şi cărei culturi aparţine, şi căror profunde rosturi sociale. Femeile se pot simți astfel mai prințese, iar barbații mai prinți, deși le putem recunoşte pe cele reale tocmai pentru faptul că acestea respectă regulile tatălui; în fond, orice prinţesă, este fiica unui rege, căruia se cade să îi ceară mai întîi binecuvîntarea.

 

Fobiile sociale

Posted on by

1. Ce este fobia sociala?

Inscriindu-se in conceptul mai larg de fobie – definit ca “teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata sau anulata, chiar daca persoana in cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala” (Dictionar de Psihologie, coordonator Ursula Schiopu-Ed. Babel, Bucuresti, 1997, p.297), sociofobia este o tulburare de tip anxios, manifestata ca teama nejustificata de a anticipa si initia, de a parcurge si intretine situatii si raporturi interpersonale concrete, intr-un cadru social definit.

In DSM IV fobia sociala este enuntata ca “teama puternica si persistenta de situatii sociale care presupun realizarea unor performante si in care persoana se poate simti stinjenita”.

2. Diagnostic

Spre deosebire de multe alte fobii, fobia sociala se remarca prin dificultatea descoperirii si incadrarii sale diagnostice. Odata identificata psihodiagonostic, verificarea existentei unei fobii sociale se realizeaza prin expunerea la stimulul fobogen, in imaginar sau intr-un mediu virtual controlat (simulator), ori daca este posibil direct in vivo – aceast fapt conducind la aparitia imediata a unei puternice anxietati specifice, asociata stimulului fobogen.

3.Cauze si mecanisme psihologice specifice

Conform teoriilor behavioriste – fobiile sunt conduite dezadaptative invatate; in schimb, psihanaliza freudiana sustine ca fobiile sunt forme de manifestare ale isteriei.

In mod obisnuit fobiile sociale sunt asimilate traumelor si conflictelor originate in copilarie; teama de a fi respins conduce spre evitarea situatiilor in care ar putea aparea pericolul de a fi judecat, criticat, batjocorit, evaluat negativ etc. In mod similar teama de singuratate conduce spre o viata aventuroasa si instabila, in care ceilalti sunt tratati drept un companion, o prezenta care tine de urit sau satisface anumite nevoi, persoana ce se teme de singuratate producind si intretinind in acest mod vicios singuratatea de care se teme.

Mecanismul cognitiv al fobiei sociale este unul de tip automat, inconstient. Stimulul fobogen, odata initiat, produce aparitia imediata a anxietatii resimtita ca distress fata de o situatie sociala perceputa ca amenintare, sunt declansate cognitii automate care prelucreaza negativ egoul social al individului, urmate de reactii de evitare sau fuga si de trairea intensa a fricii la nivel psiho-somatic. In situatia in care evitarea sau fuga sunt imposibile sau impiedicate, apar reactii de anxietate ridicata, supraincordare, culpabilitate, furie, resentimente, depresie, chiar si agresivitate. De obicei mediul sau oamenii reactioneaza la fobia subiectului, fapt care complica situatia si intretin fenomenul profetiei autoimplinite. De exemplu, teama de respingere are ca reactii automate evitarea contactului cu persoanele sau manifestarea unui disconfort evident, ceea ce conduce la o pierdere a interesului fata de persoana evaziva sau evitanta.

Sociofobia este traita subiectiv ca o frica nejustificata fata de persoane si situatii sociale concrete, pe care subiectul o explica si intretine prin conceptualizari ilogice si ideologice. Fiind anticipata catastrofal, frica are implicatii bulversante asupra vietii de relatie a fobicului; comportamentele de evitare a anumitor situatii sociale, produse instantaneu si automat, nu supun cimpului constiintei individuale lipsa de justificare a fricii, persoana nerealizind ca de fapt se teme de situatia respectiva; evitarea in sine a unei situatii sociale fobogene primeste argumentari mitizate, ce nu au legatura cu motivul sau real; astfel, din perspectiva persoanei cu fobii sociale, teama sa pare chiar hiper-justificata prin explicatii ce au rolul de a proteja stima de sine, fapt intilnit in special la indivizi educati in culturi unde curajul este intens valorizat, iar lipsa lui – blamata.

Conceptualizarile ilogice ale fobiei sociale sunt modele explicative mitizante ale acesteia (origineaza un mit), reprezentind modul nerealist prin care subiectul a invatat sa isi construiasca, pe baza unui numar limitat de experiente personale traumatizante, propria teama dar si propria explicatie; subiectul cu fobie sociala isi constientizeaza adesea frica de situatiile interpersonale, intretinind-o prin argumentari sofiste, creeate in jurul unor cognitii disfunctionale neconstientizate, automate. Acestea sunt adesea regasite ca atare in explicatii subiective ce iau forma unui monolog interior, de constientizare a propriei frici, pe parcursul producerii si trairii acesteia. Acest monolog interior este generat de subiect in situatia sociala specifica de care se teme si are valenta unei disocieri hipnotice (interior-exterior) cu dubla functie; una slab-anxiolitica, de explicatie care reduce distressul (ma simt asa…cind mi-e teama sa…pentru ca…) si una puternic-anxiogena, de pregatire a comportamentelor de aparare fata de consecintele nefaste dar improbabile expectate (focalizare interioara, reorientare spre trauma initiala), conducind in final subiectul spre actiuni dezadaptative ce intretin fobia sociala – fuga din situatie sau evitarea acesteia (focalizare exterioara, orientare spre comportamente evazive).

Conceptualizarile ideologice ale fobiei sociale sunt modele explicative ritualizante ale acesteia, explicatii ilogice extinse arbitrar asupra unei intregi clase de probleme (origineaza un ritual explicativ, ce devine in fapt reiterarea inteligibila si falsa unui mit terapeutic, preluarea unei conceptualizari mitizante pentru o situatie analoga, dar traita de altcineva intr-un alt context). O explicatie ideologica este preluata si articulata unei situatii fobogene specifice, de obicei pentru functia sa anxiolitica imediata; o explicatie pentru o stare de frica nejustificata, este de preferat lipsei oricarei explicatii – iata de ce, o inlantuire de bazaconii oferite de o persoana investita cu incredere sau autoritate, devine adesea cea mai credibila explicatie. (De exemplu, in cazul supravietuitorilor gulagului comunist, reactia de frica organica la vederea unui tortionar comunist care ii aduce cafeaua dupa ani si ani de temnita grea, poate capata ca explicatie inclusiv faptul ca intr-adevar fostul detinut chiar ar putea fi dusman de clasa – unii chiar asa au fost convinsi ar fi – si adoptarea acestei explicatii este mai credibila prin efectul sau anxiolitic imediat, chiar daca motivul real il reprezinta, printre altele, evocarea suferintei indurate, produsa de fiara care aproape l-a ucis in bataie).

Acestea nu tin cont nici de specificul si nici de realitatea psihologica individuala, mecanismele psihologice sau experientele personale specifice care genereaza fobia fiind in genere constructe cognitive de tip sofist, preluate cliseic din folclor (superstitii, misticism, ocultism) sau din alte vehicule culturale (ideologii, ritualuri, stiintisme). Conceptualizarile ideologice sunt credinte nerealiste cu functie explicativa si anxiolitica si sunt deseori asociate tendentios si secularizant credintei in Dumnezeu de catre institutiile ideologice ale oricarei structuri politice ce doreste sa manipuleze eficient.

4. Cele mai des intalnite fobii sociale

Fiind rezultatul unei bune capacitati de invatare exersata in timp, simptomele multor fobii sociale sunt identificate cel mai adesea impreuna, caz in care  psihologii clinicieni si psihoterapeutii se confrunta de fapt cu o pantofobie sociala, adesea denumita, din nevoia terapeutica de a nu focaliza pacientul pe problema – sociofobie, sau fobie sociala.

Pentru a parcurge discursiv cele mai cunoscute subtipuri ale sociofobiei, mentionam succint:

Erthyrofobia – teama de a vorbi si de a aparea in fata unui public

Ertyrofobia este originata in teama de a fi privit. Persoanele cu aceasta fobie reactioneaza defensiv-evaziv si anxios atunci cind sunt privite, iar daca acest lucru se intimpla atunci cind vorbesc, anxietatea resimtita este argumentata de acestia prin faptul ca anticipeaza o reactie critica sau o evaluare negativa din partea auditorilor. In fata unui asemenea disconfort psihologic si fiziologic se instaleaza puternice si persistente reactii de evitare a situatiilor in care fobicul este nevoit sa vorbeasca unui public.

Eritrofobia (sau ereutobofia) – teama de a rosi in public, teama de a trada emotii

Este o teama nejustificata de dezvaluire a emotiilor, de tradare sau lecturare a acestora prin inrosirea involuntara a fetei; in extenso, subiectul eritrofob se teme sa isi exteriorizeze sau sa tradeze la nivelul limbajului corporal emotii care l-ar putea supune judecatilor si prejudecatilor celorlalti. Tremurul mainilor in situatii cu o puternica incarcatura emotionala, inrosirea sau paloarea fetei, tresarirea muschilor de expresie, dilatarea pupilelor si forma buzelor, postura, toate aceste semne ce dau expresivitate comunicarii, ancoreaza situational stari emotionale pe care eritrofobul se teme sa le afiseze pentru a nu fi considerat anxios, prea emotionat sau “slab de inger”.

Teama de implicare in relatii profunde (gamofobia, frica de esec in cuplu sau frica de relatii inchise)

In 1977 Herbert Fensterheim si Jean Baer lansau ipoteza ca teama de implicare in relatii profunde este de fapt o extindere la nivel social a fricii de captivitate, o “generalizare a claustrofobiei la relatiile sociale”. Aceasta teama se manifesta specific prin frica de a fi inchis, claustrat, luat prizonier, prins, capturat, ”imbelciugat” sau inlantuit in relatiile sociale. Persoana cu o astfel de teama nu se implica in relatii intime decit pina la nivelul in care acestea incep sa ii afecteze “libertatea de miscare”, si, de obicei, relatiile de cuplu ale persoanelor cu o astfel de fobie dureaza putin. Aceste persoane se considera incapabile de relatii pe termen lung chiar daca in mod paradoxal ele reclama nevoia unei implicari mai profunde. Teama de implicare cunoaste un polimorfism spectaculos, prin fobii secundare pe care le origineaza; mentionam gamofobia – sau frica de casatorie, frica de esec in cuplu, frica lipsei de timp personal, teama de sarcina sau teama ca o relatie “inchisa” va disloca beneficiile unei relatii “deschise”.

Teama de demascare (teama de psiholog sau teama de a fi descoperit)

Anumite persoane se tem ca ceilalti isi vor da seama cine sunt ele de fapt; ca aspecte criticabile ale personalitatii lor vor iesi la iveala, descoperind astfel cum sunt cu adevarat, fara masti. Persoanele cu astfel de temeri isi construiesc fatete si identitati menite sa ascunda presupusele tendinte ale celorlalti de a-i descoperi si ulterior pedepsi sau respinge. Cei care se tem de demascare se tem de fapt ca nu vor fi acceptati pentru aspecte clare, care le sunt cunoscute, sau pentru particularitati slab constientizate, ce constituie de obicei miezul complexelor de inferioritate. Teama de a nu fi descoperit cunoaste compensari interesante, precum complexele de superioritate, masti construite minutios pentru a ascunde de fapt sentimentul unei inferioritati reprimate, senzatia invulnerabilitatii si mitul persoanei puternice – ce nu are nevoie sa solicite ajutor, teama de psiholog sau de discutiile mai profunde ce ar putea implica vreo autodezvaluire. Consecintele unei astfel de fobii sunt evitarea relatiilor cu ceilalti, adoptarea unor prietenii de suprafata ce conduc de obicei spre alienare si accetuarea acestui tip de fobie.

Teama de esec in comunicare

Este frica de a nu fi considerat dezagreabil ori gresit inteles. Cei care au aceasta fobie se tem sa nu displaca si in consecinta vor sa placa tot timpul. Cel mai mic semn de dezaprobare sau tensiune perceput in cadrul relationarii alimenteaza autoculpabilizarea si genereaza acute sentimente de vinovatie, pentru culpe ipotetice; ideile de vina se creeaza in jurul unor presupuse defecte personale ce devin, in opinia fobicului, cauza starii de tensiune sau a instabilitatii si iritabilitatii celorlalti. Una dintre obositoarele consecinte este aceea ca persoana cu aceasta fobie se straduieste din rasputeri sa fie amabila cu tot dinadinsul, pina la depersonalizare si absurd. Dorintele si tendintele sale naturale sunt reprimate, subiectul traind trauma unui obositor autocontrol ce este orientat artificial spre inhibarea reactiilor de exteriorizare a nemultumirii; autocenzura nemultumirii ingreuneaza invatarea asertivitatii, resursa importanta a comunicarii eficiente ce ar impiedica inevitabila diminuare a stimei de sine si exacerbare a stimei pentru altii. O alta consecinta negativa a acestei fobii o reprezinta complexele de inferioritate si tulburarile emotionale cu impact major asupra vietii echilibrate si a demnitatii personale; cei care se tem mereu sa nu fie gresit intelesi renunta repede la drepturile personale, demnitate sau onoare si considera ca a placea tuturor este o datorie. In cazul respingerii, acest lucru este pus in legatura cu vreun defect personal, aparind autodevalorizarea. La nivel cognitiv, eroarea de gindire cel mai des observata inca din timpul interviului clinic, ce reiese din clarificarea metamodelului lingvistic, este deformarea prin echivalenta complexa -cind un comportament exterior devine in mod arbitrar sensul unei stari interne.

Ensiofobia – teama de a gafa, teama de penibil

Teama de a nu parea ridicol sau de a nu fi ridiculizat a celor care se tem sa nu gafeze – se manifesta printr-un exagerat autocriticism, si hiperprudenta, comportamente cu rol restaurator fata de un ipotetic prejudiciu de imagine, pe care ceilalti il alimenteaza prin simpla lor prezenta. Persoana cu aceasta fobie se considera permanent subiectul unei critici; traind intens sentimentul ca orice actiune personala ar putea sfirsi lamentabil cel ce se teme de penibil evita sa se manifeste in public, isi inhiba reactiile si are tendinta de a-si aplatiza pina la monoton expresivitatea; pornirile sunt de asemenea reprimate din teama de a nu comite vreo gafa compromitatoare.

Teama de a fi respins

Persoanele cu acest tip de fobie sunt hipervigilente si hipersensibile la cele mai mici semne ale aprobarii si mai ales ale dezaprobarii interlocutorului, aceastea din urma capatind automat sensul respingerii. Teama de respingere impiedica relatiile adecvate, autentice si armonioase cu ceilalti, fobicul preferind sa evite pe cit posibil socializarea cu persoane noi precum si situatiile de evaluare (examene, concursuri, provocari). De obicei acest tip de fobie origineaza anxietatea de performanta, o situatie de confruntare in care succesul conditioneaza acceptarea si dragostea, iar esecul contine amenintarea respingerii.

Fobia de gradinita si scoala

Aceasta este o forma particulara de fobie sociala, experimentata in special de copiii de virsta prescolara si virsta scolara mica. Se manifesta ca teama de a frecventa gradinita sau scoala (frica fiind asociata adesea cu profesorii sau reprezentantii scolii), anxietate de performanta si atacuri de panica insotite de refuzul de a merge la scoala sau de a desfasura activitati in timpul lectiilor, accese de plins, dureri de cap, vomismente si greturi inainte sau dupa ore (Ursula Schiopu). Insuficienta pregatire emotionala a copilului, experietele personale traumatice (ridiculizare si alte forme de hartuire emotionala, bataie).

Homilofobia – teama de ceremonii religioase si predici

Este o fobie sociala manifestata ca frica nejustificata fata de ceremoniile religioase, teama de a asculta, de a tine predici sau de a fi prezent la astfel de ceremonii. Homilofobia isi are originile in teama de moarte, cu care este dealtfel intens conectata. Persoanele cu aceasta fobie prezinta simptomele specifice de disconfort ale agorafobicilor, pe care le traiesc insa intr-un grup format pentru o ceremonie religioasa, fata de care resimt teama si un puternic disconfort (panica, senzatii de gura uscata, greata, ameteala, aritmii cardiace, transpiratie, imposibilitatea temporara de a vorbi coerent, tremor, respiratie accelerata si superficiala). O serie de consecinte pe care homilofobia le are asupra fobicului, dincolo de disconfortul somatic, este generata de separarea de familie atunci cind aceasta traieste momente de grup importante (aniversari, nunti, botezuri, inmormintari sau alte ceremonii cu continut religios); izolarea, sentimentul inadecvarii la context, instrainarea, blamul si uneori etichetarea ca necredincios.

Haptofobia – teama de a fi atins (cunoscuta si sub denumirile: afefobie, afofobie, hapnofobie, haptefobie, haptofobie, tixofobie)

In ciuda raritatii cu care este intilnita clinic – prin comparatie cu restul fobiilor, haptofobia are nu mai putin de 6 sinonime, ce desemneaza in fapt acelasi tip de problema; este teama de a atinge pe cineva sau de a fi atins. Provenind din exagerarea nevoii de respectare a spatiului intim sau dintr-o trauma traita in copilarie (abuz sexual, sau alte abuzuri fizice si emotionale), aceasta frica este adesea experientiata ca teama de a fi atins de o persoana de sex opus, teama de a fi invadat in spatiul personal, sau chiar teama de a fi contaminat.

5.Terapia fobiilor sociale

Hipnoza clinica precum si tehnicile cognitiv comportamentale si de NLP au rezultatele cele mai eficiente in psihoterapia fobiilor sociale, si sunt practicate in cadrul acestui Cabinet de Psihologie din Constanta. Un psiholog clinician si un psihoterapeut iti stau in acest sens la dispozitie.

Traieste-ti viata offline!

Posted on by

Invitatie de participare la programul terapeutic “Traieste-ti viata offline”

Primul si cel mai greu pas spre vindecarea oricarei dependente este recunoasterea ei. Viata echilibrata presupune in mod firesc posibilitatea alegerii propriilor dependente, unele dintre acestea fiind utile si sanatoase, altele nocive si inutile; nevoia compulsiva de a fi permanent online si in contact virtual cu ceilalti- ne confisca timpul si echilibrul, transformindu-ne in niste absenti din propriile vieti reale. Te invit sa iti recunosti dependenta de “online” (incluzind aici: dependenta de internet, de facebook si de alte platforme de socializare, de smartphone-uri si alte gadget-uri, prornografie si alte continuturi psiho-contaminante) si sa te inscrii astfel in programul terapeutic pe care il desfasor in cadrul “Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig”, aflat in Constanta. Programul presupune 15 intilniri terapeutice dintre care trei intilniri sunt gratuite; ai parte de un mediu prietenos, sigur si avizat in care iti poti discuta problema si poti gasi solutii pentru rezolvarea dependentei tale de internet, vei intilini si cunoaste si alte persoane care au aceeasi problema. Pentru a participa la acest program terapeutic, te invit sa te inscrii prin telefon, la numarul 0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig), ocazie cu care vei obtine restul detaliilor care te intereseaza.

Traieste-ti viata offline!

Utilizatorii micro si macro blogurilor (twitter si wordpress spre exemplu), dar mai ales ai platformelor de socializare online, traiesc mirajul multiplelor avantaje pe care acestea ti le ofera; te mentii in atentie, devii accesibil, directionezi-manipulezi felul in care te cunosc si percep ceilalti, comunici la distanta ca si cind ai fi in camera de alaturi. Mediile online sunt un catalizator al perceptiei favorabile de care cu totii avem nevoie, dar genereaza dezavantajul unei perceptii incoerente si incomplete, creind asteptari nerealiste si o imagine personala falsa. Utilizarea frecventa (mai mult de 3 ore zilnic) a mediilor online creeaza dependenta de internet si aduce cu sine o serie de tulburari psihice- de obicei reversibile- care circumscriu sindromologic sfera cibernevrozei.

Relationare concreta sau comunicare virtuala?

Cu cit ai un suport social mai bine concretizat in relatii si contacte concrete cu oamenii reali, cu atit te poti considera mai bine ancorat social si poti trai mai intens sentimentul utilitatii tale pentru ceilalti, dat de calitatea si frecventa raporturilor interpersonale; nevoia de dragoste, de apartenenta sociala si de grup, nevoile de recunoastere personala si de autorealizare sunt constientizate si se concretizeaza doar prin socializarea comportamentelor individuale, prin impartasirea lor, prin exprimarea asumata a emotiilor si gindurilor, prin reactii concrete la comportamentele aduse in relatie de un alcineva tangibil.

Virtualizarea comunicarii ne ofera experiente interactive “in absenta”. Relationarea virtuala presupune si o virtualizare a celuilalt, creeaza ritualuri de interactiune noi si inhiba dezadaptant obiceiuri de interrelationare achizitionate in copilarie. Interactiunea fata catre fata, corp catre corp este inlocuita online cu substituentul celuilalt (gadgetul- calculatorul, smartphone-ul), care poate fi oricine si nimeni, in acelasi timp. Daca ne surprinde inca acest paradox, atunci ne poate surprinde in egala masura faptul ca aparenta apropiere “online” sau “in eter” dintre oameni, obisnuinta “scurtarii distantelor” (discutiile pe facebook, yahoo messenger, skype, convorbirile telefonice, emisiunile radio, tv) reprezinta de fapt o fracturare a relatiei cu acestia, o tinere la distanta si o raminere la distanta – generate printre altele de impresia ca “daca stiu acum ce ma intereseaza despre o persoana, atunci cunosc persoana”, pentru ca nimic nu te poate apropia de o persoana decit ceea ce cunosti concret si nemijlocit despre aceasta.

Ori putine dintre persoanele “intilnite virtual” sunt intilnite si concret, in carne si oase. Mediul virtual ne propune, prin suspendarea interactiunilor directe, o transformare a comportamentelor de relatie intr-un pasiv-activism indirect, o pensionare a actionarii prompte din fata intimplarilor reale in favoarea derealizarii afectate fata de scenarii imaginare, ritualizarea idolatra a celor mai banale gesturi in postari si impartasiri ce satureaza periculos paleocortexul, orientindu-ne spre o “afectivitate a secretiilor”.

Comunicarea virtuala e saracita de continutul pe care il ofera prezenta celuilalt, si stimuleaza inlocuirea sentimentelor profunde cu cele mai operante si conditionabile emotii primare: satisfactia, frica si agresivitatea. Este astfel generat astfel un cerc vicios de comportamente conditionate, care intretin dependenta si manipuleaza.

Dependentul de internet se comporta adesea ca un veritabil “zombi”, devine un “teleghidat emotional” ce traieste intens experienta atentiei fracturate de evenimente virtuale, invata neputinta concentrarii pe termen lung, devine incapabil de relationare si respinge relatiile de durata. Sensibil la schimbare si insetat de nou, dependentul de internet isi constientizeaza dezadaptarea in fata interactiunilor umane concrete, se lasa izolat in mode si este usor de antrenat in directii comerciale, traindu-si viata in directii prescrise discret de altii. Feedback-ul virtual primit in mediile online ii creeaza dependentului impresia participarii intense la propriul destin si ii intretine iluzia socializarii, stimulind astfel sociofobia.

Cum recunosti in jurul tau dependenta de mediile “on line” si “on air” ?

Accepta provocarea de a observa cit de multi copii, adolescenti, tineri, si maturi isi asuma postura aplecat-resemnata, de acceptare pioasa a acestei telecomenzi a atentiei, interpunind un display intre ochi si lume; priveste atent in metrou, in autobuz , cafenele sau in spatiile publice cite figuri traiesc absorbite hipnotic intr-o lume albastru-livid impartasindu-si astfel absenta si denumind aceasta ignorare reciproca “socializare inteligenta”.

Oricare ar fi declansatorul emotional al acestui mod de a “socializa” (de la etalarea dispozitivului la evitarea stimulilor fobogeni), consecintele asupra vietii de relatie si asupra dezvoltarii personale sunt vizibile si masurabile clinic, din simplul motiv ca cel putin in privinta satisfacerii nevoilor de relationare, simularea virtuala a relationarii nu produce in plan real efectele comportamentelor reale decit fragmentar, superficial si pe termen scurt (pacalesc si amina); “ca si cind as fi cu cineva” nu poate tine locul lui “in realitate sunt cu cineva”, “ca si cind mi-ar recunoaste cineva calitatile” nu se poate confunda cu “cineva imi recunoaste in mod direct calitatile”.

Vei observa, privindu-i pe acesti “pasageri multimedia”, ca dezvolta comportamente obsesiv-compulsive, agitatia si disconfortul pe care le experimenteaza orice dependent atunci cind este privat de sursa dependentei sale, tristeti sau nelinisti nejustificate contextual, taceri prelungi, tendinta de retragere, ludismul de consum si nevoia de a percepe si trai la scara comunitara…senzationalul unei flatulente. Limbajul sufera si el modificari de dinamica, discursul sarac si incoerent include jargonul platformelor sociale, se observa injumatatirea, prescurtarea sau stilcirea cuvintelor.

Multi dintre utilizatorii site-urilor si platformelor “de socializare”…traiesc astfel iluzia socializarii, si de fapt frustrarea absentei sale, confundind interactiunea virtuala cu interactiunea reala; confuzia dintre o imagine reala a unui obiect si imaginea sa reprezentata se produce instantaneu; creierul nu poate distinge diferentele dintre imaginea unui obiect real si cea a unuia imaginat- studii ale fenomenelor intrahipnotice dovedesc faptul ca subiectii implicati reactioneaza la stimulii vizuali din timpul visului sau a starii de veghe “ca si cind ar fi reali”. Spatiul virtual creeaza acum cu o acuratete HD iluzia realitatii, o iluzie pe care n-o poate impiedica sa fie credibila decit autoobservarea propriului discurs cognitiv, hiperconstientizarea, filtrarea critica a informatiilor si mediilor, precum si o discriminare antrenata a stimulilor.

Daca televiziunea alb-negru si cea color a anilor 60-90 oferea spectatorilor, prin precaritatea si masivitatea aparaturii electronice, o frapanta deosebire intre “realitatea de pe micul ecran” si cea din afara ecranului, (imperfectiunile tehnice -”imaginile in dungi” ori hipo-baleiate avind rolul neanticipat de a echivala realitatea televizata cu “realitatea ca si cum”, lasind loc mai putin amneziei de sursa), astazi prezentarea imaginilor 3D si HD hiperbolizeaza realul, facindu-l sa fie chiar mai de dorit vizual si mai credibil decit “realitatea-la fata locului”.

Nu este de mirare ca dezadaptarea, ajustarea deficitara a asteptarilor la realitate, reglarea emotionala precara, disocierea exterior-interior data de alternarea si suprapunerea surselor (informatia data de un dispozitiv versus informatia data de contactul nemijlocit cu realitatea), carentele formative, autotensionarea nevoilor, exacerbarea reactiilor la frustrare datorate scaderii tolerantei la frustrare, depresiile, anxietatile, tulburarile de personalitate – toate acestea intregesc un inventar psihopatologic ce circumscrie dependenta de mediile online, conturind aparitia unui nou corp sindromologic- cibernevroza.

Ce este cibernevroza?

Cibernevroza este un corp sindromologic ce include tulburari nevrotice si borderline, generate de cognitii dezadaptative inconstiente sau de rationamente constiente eronate, prin care persoana supradimensioneaza importanta socializarii online si in consecinta supradozeaza interactiunea cu dispozitivele inteligente, dezvoltind o dependenta de internet si de mediile online si tensionind-si astfel nevoile de relationare intr-o maniera nevrotica. Persoana se raporteaza episodic la realitatea concreta prin prin ciber-filtrele dobindite online, schematizeaza realitatea disociat (aparenta-esenta) utilizind sensuri, semnificatii, metode de interactiune, limbaje dobindite online-iar acestea au rolul unor proiectii negative cu rol dezadaptativ, creind rezistenta la adaptarea/re-adaptarea la realitate; vechile structurari ale realitatii au tendinta de a bloca noile restructurari, producind si intretinind dezadaptarea.

Dintre simptomele cibernevrozei mentionam derealizarea, dezorientarea spatio-temporala, amnezia de sursa, disocierea dispozitiv-realitate, disocierea online-offline, disocierile esenta-aparenta, adevar-minciuna, conspiratie-transparenta, disocierea interior-exterior, precum si reasocierea “realitatii offline” cu noile semnificatii ale “realitatii online”. Episodic, persoana cu cibernevroza se comporta in situatiile real-concrete ca si cind ar fi in mediul virtual, fata de care se raporteaza ca la un etalon. Cibernevroticul nu este un psihotic, putind insa face distinctia intre virtual si realitate.

Cibernevroza a fost privita initial ca boala profesionala, fiind incadrata nespecific in alte categorii nozologice – nevroza, astenie, burnout; stress- prin faptul ca incidenta se mentinea in rindul categoriilor profesionale. Odata cu extinderea simptomelor si asupra altor categorii sociale, cibernevroza s-a impus atentiei prin citeva simptome specifice observabile la nivelul comportamentelor de relatie a celor afectati: o alterare a modelelor personale de interactiune, o substituire consimtita a comunicarii orale cu cea scrisa, si a celei directe cu cea mijlocita virtual.

Dincolo de aceste simptome se remarca diminuarea atentiei, concentrarea avind loc pe durate de timp limitate, schimbarea grilei de lectura a realitatii- prin acceptarea unitatilor de inteles de tip “pastila” -imagine-explicatie; diminuarea abilitatilor critic-reflexive, operatiile reflexive ale gindirii constiente lasind loc procesarilor inconstiente- informatia se adreseaza mai degraba inconstientului, viteza derularii informatiilor permite un slab discurs interior, o constientizare precara a informatiei parcurse.

Dezadaptarea sociala progresiva pe care o creeaza dependenta de mediul online, in ciuda aparentelor de compensare virtuala a retragerii si izolarii fizice spre care tind dependentii, genereaza depresie si tulburari de tip anxios, tulburari afective ce antreneaza dupa sine de obicei tulburari psihosomatice (anorexie, bulimie, dureri cronice, tulburari de ritm circadian, insomnii, astm, alergii, ticuri, boli ale sistemului gastro-intestinal, boli cardio-vasculare, tulburari de vorbire, tabagism, alcoolism, tulburari sexuale functionale) cauzate de conflicte interiorizate, produse de frustrarea unor nevoi fundamentale regasibile axiomatic in idealul de echilibru functional al fiecarei persoane. Aceste tulburari devin prin somatizare un strigat de ajutor pe care il lanseaza organismul pentru rezolvarea unor conflicte internalizate.

Cum iti poti trata cibernevroza si dependenta de internet?

Dependenta de internet, concret spus -dependentele de platformele online, de facebook, de chat, de jocuri pe calculator, de filme, de pornografie si idilografie (realitatea infrumusetata, foografii photoshopate, kitch), precum si cibernevroza se pot trata si vindeca in acest cabinet de psihologie, sau la orice coleg psiholog din Constanta.

Videochat şi impotenţă – din păţaniile unui dependent de pornografie

Posted on by

Astăzi ţi-ai propus să suni la psiholog; îmi soliciţi o programare pentru prietena ta din Constanţa, despre care crezi că este frigidă. Eşti entuziast şi convins că ai dreptate, de vreme ce îmi ceri să îţi iau de pe umeri cocoaşa responsabilităţii. Te întreb în ce fel este o problemă pentru tine problema ei, de ce îmi ceri tu ajutorul în locul său, şi de ce crezi că este frigidă? Îmi spui cu un aer important-iritat că e mult de povestit; viaţa voastră de cuplu nu mai are sens fără sex, iar voi de-abia dacă vă mai atingeţi. Te rog să îmi descrii o situaţie obişnuită în care tu vrei să faci dragoste.

Ea te aşteaptă cuminte în aceeaşi poziţie în care ai lăsat-o, nu comentează dacă o bruschezi, are aceeaşi expresie fals-binevoitoare, te priveşte supusă- deşi îi aminteşti de rîmele pentru pescuit evadate pe gresia băii, înaintea “marii partide”. Ştie ce vrei şi pare să îţi ghicească jucăuş ridurile, dozînd şi alternând poziţii astfel încît să iţi dea răgazul să te exciţi în faţa monitorului. O trezeşti ori de cîte ori ai chef, timpul nu e o problemă dacă înseamnă doar bani, nu vă abate nimic de la aceasta masturbare-în-doi care vă redefineşte singurătatea atît de sociabil.

Parcă ai vrea să o vezi mereu în altă poziţie, ştii pe de rost arcuirile de care ai nevoie. Te simţi mascul, ai avut-o şi pe-asta. Propriul plictis e spaima ta cea mai mare, pentru că devii erect din ce în ce mai anevoie şi trebuie să schimbi abordarea, tematica, fanteziile. Asigurator, îi comanzi compulsiv să îşi întindă mai pasional pielea coapselor, anatomia celor 22 de mega-pixeli te stimulează să flămînzeşti de “mai mult”-ul ce goleşte de erotism orice formă, are un pierce perlat şi prea mult gel exact lîngă buburuză, te-a excitat dintotdeauna cochetăria feminină… E kinki, ajungi să nu te mai înţelegi, cum de o doreai atît de mult cu doar două minute în urmă? E previzibilă orice dezbrăcare, nu pricepi de ce i s-a erodat farmecul de femeie, odată cu expunerea pe monitor a tuturor mucoaselor de care este ea în stare la cei 19 ani fentaţi sub fard.

Distanţa creează penrtu voi noi emoţii, virtualizînd atingerea şi descotorosindu-vă de vinovăţii; sticla dintre voi vă fereşte de orice urmă de umanitate. Nu-ţi cere nici măcar să îi spui numele real, chiar ajungi să te înfurii că nu are nevoie să-i explici ce simţi sau gîndeşti, de vreme ce, după ce îţi baţi civilizat joc de ea comandîndu-i ce şi unde să-şi introducă, îţi multumeşte şi flutură mîna ca atunci cînd, pe podium, îşi primea medalia olimpică la sol. Şi acum, ca şi atunci prietena ta virtuală e pregătită pentru un nou aparat, pentru o nouă solicitare. Te întrebi ce beneficii îţi oferă dependenţa pe care ţi-e teamă s-o admiţi; cufundîndu-te în tinereţea şi frumuseţea acestor femei, doar decăderea lor, îmi zici, la care consimţi, te face să te simti mindru că totuşi nu tu eşti degradatul, în definitiv ele sunt panaramele.

Mărturiseşti cu amăraciunea unui învins că vrei să te laşi de porno şi nu poţi, pentru că te excită din ce în ce mai greu, şi eşti mereu în căutare de senzaţii şi mai tari; te simţi un neo-bergsonian care masturbează realitatea pînă îi surprinde reducţionist esenţialul, te seduce ideea că întreţii un loc de muncă, anesteziindu-ţi bunul simţ şi stimulînd cu bani lascivitatea. Dezinhibîndu-te dai bice poneiului roz; îţi spui că investeşti în bunăstarea unei femei, în timp ce stergi de stropi Time and Free Will pe care, îmi spui, te chinui să o citeşti de 4 luni.

Te întreb dacă reuşeşti să te abţii de la acest preludiu în faţa calculatorului. Reuşeşti cu greu o săptămînă. Reşutele le consideri normale în viciul tău, vrei mereu o alta şi parcă nici o apariţie nouă nu te mai mulţumeşte. Ţi se păreau frumoase toate si de fapt sunt fumate. Te simţi contradictoriu, dar ai nevoie de videochat ca să te exciţi suficient pentru a face dragoste cu prietena ta reală.

Tresari nemulţumit şi te simţi ca un hoţ cînd ea te surprinde cu mîna în pijamaua ei; ai trezit-o şi dormea profund. Se supără că o iei aşa brusc din somn, abia dacă a avut timp să ştie că nu e un coşmar, ci realitate. Te respinge şi se retrage somnoros, mormăind nedesluşit şi protestînd că o doare păsărica; îţi retragi mîna, ai în sfîrşit o erecţie lîngă ea şi refuzîndu-te …te simţi castrat, umilit. Tu ai chef, şi ea doarme tocmai atunci. Te enervează că nu-ţi execută comenzile, cum face Katy, videochatista. Iubita ta are o problemă, şi te cam înfurie ideea că ar putea fi frigidă. De ce tocmai ţie, de ce tocmai cu ea? O vei trimite la psiholog. În plus tu eşti bărbatul, te simţi îndreptăţit să îi spui ce să facă atunci cînd ai tu chef iar dacă se schimbă poziţiile te simţi dominat şi te pierzi, aşa ceva nu se întîmplă niciodată cu chatistele. Un lucru ţi-e clar; eşti stăpîn pe situaţie doar din rolul regizorului, ea fără tine este doar un ghemuici care îţi poartă tricoul de pe vremea cînd mai făceaţi dragoste. Eşti frustrat atunci cînd nu stă ascultătoare aşa cum o pui tu, şi asta te face să o doreşti şi mai mult în scenariile tale erotice; faptul că nu intră în rolul actorului porno supus, te face să te îndoieşti de apartenenta ei la arhetipul românesc al femeii de călărit şi nu mai înţelegi nimic! Doar ţi-ai luat o femeie care adora să facă dragoste!

În aceste situaţii te întorci la calculator, hotărît să îţi continui viaţa sexuală. Acolo te asteaptă Jojo, o mulatră gata de acţiune. Jojo e fericită să o atingi; te îndeamnă să o faci, în timp ce îşi atinge singură fesele, sînii, şi te aşteaptă să introduci pinul. În faţa vibratorului său se simte în siguranţă. Acasă o aşteaptă Vasea, care o bate la două zile, preventiv, înainte să îi ceară bani pentru păcănele. Jojo are un zimbet incomplet…vorbeste cu accent, dar pe tine nu te intereseaza decit că te simţi iar viril. La sfîrşit nu mai ştii ce să îi ceri, ai vrea să ai un orgasm mai lung. Conştiinta ta a devenit un apendice care atîrnă din ce în ce mai apatic, între două videochaturi.

Te revoltă ideea că ai fi într-atît de grav dependent de femeile astea, încît să fi ajuns deja să juri că pornografia te lasă rece şi că te poţi controla de fapt. Pui dependenţa ta de porno pe seama frigidităţii ipotetice a prietenei tale; dacă ea nu ar fi aşa…analogică, tu nu ai fi un digi-onanist.

Ascultîndu-te observ că pornofilia ta îţi generează impotenţa şi un stil regizoral de “a face dragoste” cu partenera reală, ritual sexual cu care ea nu e foarte fericită, şi ca atare te respinge. Dacă nu vrea să facă sex cu regizorul e însă foarte probabil să vrea să facă dragoste cu iubitul ei. Problema e la tine, pentru că se pare că tu te exciţi greu în afara scenariilor erotice cu care te-au obişnuit filmele porno şi videochatistele. Iubita ta nu mai este un stimul suficient. Ia-o de mînă, şi veniti împreună la psiholog. Tu în mod special, iar dacă admiţi faptul că eşti porno-dependent eşti cu un pas mai aproape de vindecare.