Experienta unei bucurii o vad structurata ca o cetate medievala, in jurul careia s-a construit in timp o cetate mai noua.

Cetatea de Sus, mai veche, este inconjurata de ziduri puternice, dincolo de care se inghesuie batrinele case, biserici si turnuri de aparare, ulite intortocheate si arcade in stil neogotic venetian. Cu cit este mai timpurie cetatea, cu atit mai de pret este nevoia de a o conserva, amintirea ei.

Cetatea de Jos, mai noua, se afla dincoace de ziduri, dar are si ea farmec; strazi mai aerisite, piete mai mari, este actualizata si corespunzatoare nevoilor mele prezente. Noutatile ivite la tot pasul, suflul nou nu conteneste sa ma faca sa inteleg de ce sunt fericit eu aici si acum, cel care gindesc, simt, actionez si exist in acest moment in afara sabloanelor.

Daca as locui doar intre zidurile vechii cetati as continua sa imi locuiesc trecutul, ba chiar as imprumuta istoria altuia, as invata sa ma confund cu el, inventind astfel un anestezic pentru trecerea implacabila a vietii pe linga mine. Asta pina intr-o zi, cind m-as aseza in fata unei oglinzi si as observa o figura instrainata de sine, ce nu mai poate evita cu nici un chip prezentul. As realiza, poate, ca am trait atita vreme in trecut, desi corpul meu continua sa existe in prezent, disociere care mi-ar oferi confruntarea cu ce am pierdut in tot acest timp, cu ce as fi putut trai si deveni, cu nevoile mele actuale. Sau as vedea ca am nevoie sa imi asum libertatea facind chiar si alegeri gresite, sa infrunt singuratatea, sa imi ofer un sens, sa imi calmez anxietatea mortii, sa accept ca trei idei pure ale intelectului, ca trei magi vestitori, imi aduc daruri la nastere, si acestea ma ajuta sa actionez moral: Dumnezeu, Libertatea si Nemurirea.

Colorata ca un rozariu, aceasta Triada ma ajuta sa accept ca orice sfirsit nu e al meu, ci al sabloanelor prin care filtrez lumea. Orice moarte as anticipa si trai – aceea a vreunei intimplari fericite, a lumii sau chiar a vietii mele, aceasta Triada ma va insoti sub forma setei de infinit, a nevoii de explorare si a necesitatii unei misiuni personale.

Dureroasa confruntare! Ea ma face sa ies dintre zidurile sigure, sa plec de sub arcadele turnurilor de aparare, sa las in urma saltimbancii, truverii cheflii, nebunii frumosi, cavalerii tristi si caii lor inveliti in zale ruginii; ma simt coplesit si nevoit sa abandonez durerile si fricile in piateta medievala a cetatii, legate strins de un stilp al infamiei, atit de familiar, sa parasesc baritonalele voci critice, sa o urmez pe cea mai firava, a iubirii. Iesind dintre zidurile vechilor experiente, dintre sabloanele labirintice ale gindurilor mele automate si dezadaptative, in Cetatea de Jos a prezentului imi regasesc prietenii imbracati in blugi, si, mai presus, un nou mod de a ma intelege si iubi, luindu-mi de mina nevoile de acum. Renunt la sabloane, le schimb cu filtre mai adecvate, si astfel ma simt mai bine pe mine insumi, ma accept, ancorindu-ma autentic in prezentul personal, traiesc mai implicat in Cetatea unei realitatii subiective, dar actualizate. Doar astfel ma pot bucura de viata mea unica, de realitatea fericirilor, doar astfel ma pot contine mai bine. Pentru aceasta insa, am iesit din Cetatea de Sus, cea a copilariei si experientelor trecute, m-au petrecut pina la poarta iar eu le-am prefacut in experiente subiective actualizate, in Cetatea de Jos, a experientelor noi.

Azi ma simt fericit, pentru ca, in loc sa trag obloanele, mi-am schimbat sabloanele.