In loc sa trag obloanele, am schimbat sabloanele!

Experienta unei bucurii o vad structurata ca o cetate medievala, in jurul careia s-a construit in timp o cetate mai noua.

Cetatea de Sus, mai veche, este inconjurata de ziduri puternice, dincolo de care se inghesuie batrinele case, biserici si turnuri de aparare, ulite intortocheate si arcade in stil neogotic venetian. Cu cit este mai timpurie cetatea, cu atit mai de pret este nevoia de a o conserva, amintirea ei.

Cetatea de Jos, mai noua, se afla dincoace de ziduri, dar are si ea farmec; strazi mai aerisite, piete mai mari, este actualizata si corespunzatoare nevoilor mele prezente. Noutatile ivite la tot pasul, suflul nou nu conteneste sa ma faca sa inteleg de ce sunt fericit eu aici si acum, cel care gindesc, simt, actionez si exist in acest moment in afara sabloanelor.

Daca as locui doar intre zidurile vechii cetati as continua sa imi locuiesc trecutul, ba chiar as imprumuta istoria altuia, as invata sa ma confund cu el, inventind astfel un anestezic pentru trecerea implacabila a vietii pe linga mine. Asta pina intr-o zi, cind m-as aseza in fata unei oglinzi si as observa o figura instrainata de sine, ce nu mai poate evita cu nici un chip prezentul. As realiza, poate, ca am trait atita vreme in trecut, desi corpul meu continua sa existe in prezent, disociere care mi-ar oferi confruntarea cu ce am pierdut in tot acest timp, cu ce as fi putut trai si deveni, cu nevoile mele actuale. Sau as vedea ca am nevoie sa imi asum libertatea facind chiar si alegeri gresite, sa infrunt singuratatea, sa imi ofer un sens, sa imi calmez anxietatea mortii, sa accept ca trei idei pure ale intelectului, ca trei magi vestitori, imi aduc daruri la nastere, si acestea ma ajuta sa actionez moral: Dumnezeu, Libertatea si Nemurirea.

Colorata ca un rozariu, aceasta Triada ma ajuta sa accept ca orice sfirsit nu e al meu, ci al sabloanelor prin care filtrez lumea. Orice moarte as anticipa si trai – aceea a vreunei intimplari fericite, a lumii sau chiar a vietii mele, aceasta Triada ma va insoti sub forma setei de infinit, a nevoii de explorare si a necesitatii unei misiuni personale.

Dureroasa confruntare! Ea ma face sa ies dintre zidurile sigure, sa plec de sub arcadele turnurilor de aparare, sa las in urma saltimbancii, truverii cheflii, nebunii frumosi, cavalerii tristi si caii lor inveliti in zale ruginii; ma simt coplesit si nevoit sa abandonez durerile si fricile in piateta medievala a cetatii, legate strins de un stilp al infamiei, atit de familiar, sa parasesc baritonalele voci critice, sa o urmez pe cea mai firava, a iubirii. Iesind dintre zidurile vechilor experiente, dintre sabloanele labirintice ale gindurilor mele automate si dezadaptative, in Cetatea de Jos a prezentului imi regasesc prietenii imbracati in blugi, si, mai presus, un nou mod de a ma intelege si iubi, luindu-mi de mina nevoile de acum. Renunt la sabloane, le schimb cu filtre mai adecvate, si astfel ma simt mai bine pe mine insumi, ma accept, ancorindu-ma autentic in prezentul personal, traiesc mai implicat in Cetatea unei realitatii subiective, dar actualizate. Doar astfel ma pot bucura de viata mea unica, de realitatea fericirilor, doar astfel ma pot contine mai bine. Pentru aceasta insa, am iesit din Cetatea de Sus, cea a copilariei si experientelor trecute, m-au petrecut pina la poarta iar eu le-am prefacut in experiente subiective actualizate, in Cetatea de Jos, a experientelor noi.

Azi ma simt fericit, pentru ca, in loc sa trag obloanele, mi-am schimbat sabloanele.

“Ce-s nebun(a)? Cum sa merg la psiholog?”

“Psihologul eliberator” si “psihologul validator”

Probabil ai observat ca atunci cind vor sa fie sardonici sau sa preia controlul intr-un conflict, oamenii se trimit unii pe altii la dracu, la doctor sau la psiholog, semnalizind-si astfel agresiv nevoile de distantare, rezolvare si dezimplicare emotionala din acea situatie de criza. Doar ca asta nu rezolva criza, ci o adinceste. De oricare parte a baricadei ai fi, iata de ce e mai ok sa mergi la un psiholog.

Cind ne gasim intr-o astfel de situatie limita, apelam la psihologi, psihoterapeuti sau medici specialisti, pentru ca, asaltati de simptome, raspundem cu cel mai exersat comportament: ne aparam negind problema sau ne asumam roluri vulnerabilizante de pacient, victima, bolnav, “nebun”, pentru care avem nevoie de un validator sau de un eliberator.

Pentru psiholog esti o persoana nu un diagnostic

Atunci cind avem o problema de sanatate ne dezicem de aceasta identitate falsa, cu care ne razboim in mod firesc, negind de fapt nu boala in sine, ci tocmai rolul de bolnav. Iar in aceasta negociere personala cu problemele noastre nu il mai vedem pe terapeut ca pe un om, ci tot ca pe un rol, un mecanism taumaturgic, o piesa a sistemului de sanatate, a carui singura obligatie este sa ne livreze vindecarea si sa ne scoata de urgenta din rolul vulnerabil.

Standardizata astfel, relatia pacient-terapeut devine seaca, ineficienta, generatoare de noi probleme. Iar atunci cind suntem tratati la rindul nostru tot ca niste coduri de boala din DSM- in loc de persoana X, devenind boala X- protestam vehement, invocind lipsa oricarei urme de umanitate si empatie in actul medical. Ambii actori ignora in aceste situatii neplacute acest fapt demonstrat: ceea ce vindeca suferinta intr-o proportie covirsitoare este de fapt natura relatiei si a interactiunilor cu persoana careia ii cerem sau ii oferim ajutorul, adica acea alianta terapeutica ce presupune disponibilitate, deschidere, incredere, sinceritate, autenticitate, empatie, expertiza.

Alianta terapeutica nu se formeaza atunci cind accepti sa devii un rol si cind deformezi omul din fata ta, reducindu-l la o boala sau la un halat, in numele obisnuintei si a standardizarilor. Psihologul mai mult decit oricine este un specialist care pune accentul pe interactiune si relatia cu tine, o persoana care iti propune sa lucreze impreuna cu tine ca persoana, pentru a descoperi impreuna cu tine solutii personale si eficiente. Asta presupune ca tu nu esti un pacient, un pasiv care astepti ca medicamentul sau tehnica terapeutica sa te vindece, ci participi activ la propria ta vindecare. Psihologul nu te confunda cu un diagnostic si nici nu iti aseaza pe frunte etichete.

De aceea, poti veni la un psiholog din Constanta si in afara unor situatii de criza, fara masca victimizanta a pacientului, cu problemele si suferintele tale personale, chiar inainte ca acestea sa iti dea simptomele vreunei afectiuni fizice.

Iluzii si deziluzionare in cuplu

Atunci cind ma indragostesc si ii ofer iubirii ce-i al iubirii, un prilej de a-mi schimba perspectivele alaturi de cineva, ma pot lesne abandona in voia unor fantasme cu care relatiile vin la pachet. Una dintre ele este iluzia implinirii prin celalalt. Iubind sunt motivat sa accelerez pasul si sa devin mai aproape de ce sunt eu- alaturi de cineva, integrind experientele cu acesta, conferindu-le sansa de a fi modelatoare. Modelatorul ramin insa eu insumi-prin constientizarea sentimentelor mele, efortul reflexiv si punerea lor in act. Si totusi, desi stiu asta, e posibil ca partenerul meu sa nu stie, si sa vrea sa ma schimbe el, conform nevoilor si viziunilor sale. Eu devin un iluzionist iar el un iluzionat, daca eu, intelegind, nu ii explicitez iluzia. Ajung sa simt dorinta sa de realizare prin mine, ca pe o presiune deformatoare, intruziva, ca pe un sens prost inteles al relatiei sale cu mine. Ajung sa simt ca el ma utilizeaza, sperind ca de fapt ma iubeste.

In acest caz, primii 2-3 ani ai relatiei merg struna, ne casatorim, facem planuri, dar la trezirea din visare partenerul traieste dureros deziluzia ca pina la urma lucreaza la implinirea sa tot de unul singur; ca nu e nimeni mai responsabil pentru sine decit el insusi, ca nu vrea nimeni sa-i traduca lectiile de viata, sa munceasca pentru el, sa traga sa se dezvolte, sa ii dea raspunsul la intrebarea despre sensul propriei vieti. Pe marginea patului oricarei idile in doi se afla fie regindirea relatiei, fie mormintul ei.

Remodelez atunci cu partenerul parcursul casniciei, in incercarea de a ne salva povestile de dragoste, ne confruntam dezamagirile si, in situatiile fericite, le intelegem ca pe niste vindecatoare puneri in acord a realitatilor noastre psihologice. Devenim de acord ca nu suntem de acord in tot si toate si ca incompatibilitatea partiala e sursa unicitatii noastre. Conchidem ca obiectivele individuale sunt vitale, primeaza celor de cuplu, ne privesc direct, iar dragostea si relatia nu-s justifica reprosurile facute celuilalt, mai mult decit propria apatie. Sau, dimpotriva, fugim direct la notar si cocotam in circa partenerului vina de a nu ne fi lasat sa utopizam mai departe; “nepotrivirea de caracter” devine cel mai adesea sintagma absentei celei mai elementare forme de interactiune in cuplu, semnul prin care recunoastem usor o pereche de nevrozati; transmiterea asertiva a nemultumirilor.

In plina cariera consumista echivalam insa viata unei relatii cu garantia unei piese auto, imprumutind explicatii-cutie, de genul “dragostea dureaza 4 ani”, pentru a refuza ce nu vrem sa intelegem. Evitam astfel orice confruntare cu noi insine. Ne abandonam foarte repede durerea care ne-ar fi invatat ce sa nu repetam si ne punem evolutia intre parantezele convenabile ale unor clisee…”Lumea e mare, partenerii trebuie schimbati, la ce bun atita fidelitate si devotament daca cercetatatorii englezi spun ca suntem conceputi poligami, relatiile sunt obiecte cu termen de expirare”…etc.

Dupa o despartire dureroasa – un divort terapeutic sau unul definitiv – cautam distantare, echilibrare, ventilarea suferintei si, cumva, reasigurarea ca vom mai fi in stare sa iubim vrodata. Intr-un fel, indiferent daca alegem sa raminem impreuna sau ne continuam drumul singuri, pricepem ca din nevoia de a ne mentine iluziile fundamentale ne-am indragostit de iluzionist si am sfirsit prin a-i reprosa ca trucurile sale sunt proaste, mai ales atunci cind el insusi a decis sa ne dezvaluie misterul. Nevoia de a crede in existenta unei pasiuni mari aflata dincolo de farmecul indragostirii nu se spulbera odata cu trezirea din aceasta transa umorala, dar iluzionistul, cel caruia ii descoperim intre timp si defectele personale, este demascat ca impostor, iar vraja iubirii isi pierde puterea. Ajunsi in acest punct de trezire, majoritatea partenerilor divorteaza, intelegind ca relatia lor e un circ fara clovn, nestiind cum altfel sa se igienizeze emotional si cum sa scape de socul readaptarii.

In ciuda despartirii formale, desprinderea partenerilor debuteaza cu mult inaintea divortului propriuzis. Negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea sunt secvente ale doliului pe care le ragasim uneori intr-o avalansa naucitoare, adesea concomitent.Cind celalalt se simte dezamagit prin faptul ca nu-i mai impartasim iluziile, reflexul este sa se plonjeze in diatribe ce infesteaza relatia. Vehementa dezamagitului este alimentata de fapt de lipsa de sens a propriilor proiectii, momentul constientizarii acestei autopacaleli fiind, din motive de protectie a eului, cel mai adesea, aminat. In aceste momente conflictul etic al diadei devine aceasta: fie eu am fost un iluzionist de la bun inceput intretinindu-i delirul utopic, pentru a-l face pe partener sa creada in magia iubirii, fie el a fugit cu lasitate de consecintele propriei asumari, intr-o poveste ce spera sa il salveze de sine, si de la care astepta confirmarea unor iluzii. Iluzia refacerii androginului din jumatati, celalalt devenind un fetis si garantul fericirii si desavirsirii personale, in lipsa caruia sunt condamnat la vesnice cautari si tristeti; iluzia ca viata e lipsita de sens si poezie in afara cuplului marital; iluzia ca nu as sti cum sa iubesc sanatos si fara amor propriu, intr-un raport de cunoastere si iubire de sine echilibrata; iluzia trainiciei cuplului prin casatorie, toate aceste asteptari nerealiste si dezadaptatante culminind prin a ne condamna la un esec existential la care sunt invitate sa fluiere neamurile.

Traim fiecare in parte doliul desprinderii de partener la temperatura emotionala a propriei implicari in relatie, explorind adesea intreaga plaja a emotiilor de pierdere ce descriu intesiunea deziluziei. Ne impotrivim exilarii in extremele dezamagirii, si, prin evitarea acesteia, ne provocam depresii si anxietati si mai mari. Ne deprimam si stim asta atunci cind tocmai frica de depresie ne surprinde cu gindul “nu ma indragostesc ca sa nu ma deprim iar” si ne panicam atunci cind anticiparea anxietatii ne determina sa dam din lac in put, adoptind comportamente de hiperreactie dezadaptativa, de obicei anuntate de intrebarea “dar daca nu o sa mai pot iubi pe nimeni?”. Ne dorim pe cineva pe masura noastra, suspendati intre exceptie si generalizare, intre devastare si indiferenta, vinind starea de acceptare a prezentului pentru calmul si linistea ce ne-ar permite in final sa intelegem de ce relatia nu a mers nici de data aceasta. E justificat sa nu vrem sa fim insa devastati de pierdere – ca si cind am fi trait impregnati de iluzia vesniciei iubirii, si nici sa fim resemnati si convinsi ca despartirea face parte din fiecare relatie, insa evitarea trairii doliului si plingerii lui ne priveaza de lectia lui.

Surpriza dezarmanta a divortului dar si banalizarea lui printr-o perpetua anticipare preventiva, indica doua tipare toxice si antagonice de raportare la partener. Implicarea profetica – ce urmareste implinirea unei ardente dorinte de confirmare a miturilor personale, vineaza iluzia convietuirii pe vecie, intretinuta de tranzactionari profitabile ale erosului in schimbul nesatioasei senzatii de implinire prin celalalt.

La capatul opus se afla Implicarea fatalista, care vineaza deziluzia in dragoste, anticipind-o inca de la inceputul relatiei, cautindu-i dovezile, pentru a o evita. Ambele tipuri de implicare dezadaptativa in relatie surprind mereu cite o lipsa; a autodeterminarii si impacarii cu sine.

Prima sfirseste printr-o sanogena deziluzionare adolescentina- observam ca dragostea idealizata se incapatineaza sa nu existe, a doua printr-o supracompensare a iubirii, de tip consumist- observam ca orice inceput e un nou sfirsit.

Defocalizarea de pe amorul propriu propune inceputul vindecarii relatiei de cuplu, atunci cind si eu si partenerul observam ca in probleme de suflet nu imi poate da altul ce nu-mi pot oferi singur. De abia atunci vad rolul terapeutic al deziluziilor. De abia atunci deziluzionarea devine zina cea buna, ce desvrajeste relatia, propunindu-mi un stil de raportare asumat si autentic fata de partener.

Daca va regasiti in situatiile descrise mai sus, va invit sa va adresati Cabinetului de Psihologie Eduard Rosentzveig, unde un psiholog si un psihoterapeut din Constanta va stau la dispozitie pentru consiliere si psihoterapie individuala si de cuplu.

Dependenta de droguri si terapia complexa a dependentei

Cele mai importante probleme cu care se confrunta adolescentii si tinerii consumatori de droguri?

Pentru un psiholog clinician si psihoterapeut cazuistica adictiei de droguri, pornografie, jocuri, sex, alcool poate fi provocatoare si dezamagitoare in acelasi timp, daca priveste consumul si consecintele sale nefaste fara resursele clinicianului ce abordeaza in echipa recuperarea din dependenta a persoanei. Spun persoana nu caz, pentru ca psihologul trateaza o persoana nu o boala, un om, nu doar o dependenta, o fiinta ce apartine unui context personal, denumit abstract societate, contextul in sine el insusi fiind o cauza declansatoare si de mentinere a consumului de droguri. Tinerii au tendinta de a consuma cel mai adesea droguri accesibile, artizanale sau experimentale si prin aceasta sunt cei mai expusi disparitiei fizice. Nu prea mai apuca sa isi inteleaga problemele si sa se adreseze vreunui cabinet sau clinici. Intra cu Porche-ul lui tata in stilp sau mor subit datorita imbolnavirii progresive, foarte putin zgomotoase,  a organelor interne. Cei ce au ajuns prin cabinetul meu din Constanta- facusera turul majoritatii clinicilor de dezintoxicare, erau deci hiperinvestigati si tratati si m-au solicitat nu pentru ca isi constizau problema, ci la interventia directa a parintilor sau prietenilor, pentru linistirea si manipularea emotionala a acestora. Convingerea lor era ca daca mimeaza recuperarea, vor sfirsi prin a controla si adictia de substante si resursele de bunavointa ale parintilor. Asadar ignorarea mortii si a dezastrului generat de consum este basmaluta ce trebuie ridicata mereu de pe ochii lor incetosati si zglobii. Poate iar o sa te mire, insa tratamentul de recuperare al unui tinar dependent nu incepe la psiholog, ci debuteaza cu o scurta vizita la ORL a parintilor acestuia. Acolo se desfunda cel mai bine urechile. Copiii lor deveniti “un ratat ca tac’tu, o curva ca ma-ta” ori, mai boem, “ bagabontul vetii mele” nu se simt nici auziti nici intelesi. Au crescut singuri, inconjurati cu obiecte surogat ale prezentei parintesti, si sunt mereu in cautarea acelor semne ca ar fi intelesi si iubiti de parinti. Consumul de droguri devine un semn de “fac ce vreau eu” cu mine, daca tu nu faci, daca tu nu imi dai ce-ti cer; atentie, empatie, caldura, validare, sprijin emotional cind am nevoie.

Probleme sociale cu care se confrunta tinerii dependenti?

Dupa 47 de ani de la revolutia drogurilor din anii ’70, consumul si abuzul de substante este acum cel mai spectaculos si la indemina mecanism de coping impotriva distresului, pregatit, predat si oferit de…societatea romaneasca insasi. Parinti plecati la munca peste hotare, copii crescuti de bunici sau vecini, deculturalizare, depeizare, nivel economic, cultural si educational scazut – ne confruntam la nivel social cu o adevarata pepiniera a extremelor psihologice: moda abandonului sau a suprecompensarii duduie in masinariile media ale propagandei consumiste. Motivele centrale pentru care tinerii se apuca de droguri si mentin consumul sunt stilurile dezadaptative de coping la stress, invatate in familie, scoala, societate. Exista cerere deci si de aceea…oferta. Societatea nu propune alternative decelabile in termeni de comportamente, ocupatii, activitati care sa ii stimuleze pe tineri sa devina dependenti de propriile performante. Cine este insa aceasta societate? Un concept abstract pe care nu poti da vina si pe care il asimilam din reflex formatorilor de opinii, cei care “ne-o arata”. Totusi, societatea e si multimea abstinentilor sau a celor care se adapteaza la distress in maniera adaptativa. Care anume parte a societatii intretine si promoveaza insa consumul ca mecanism de coping? Dezinteresul cui, dezimplicarea cui, spectatorismul cui, lipsa de actiune a cui contribuie din umbra la instalarea factorilor de risc ai consumului de droguri? Ca sa revin, cea mai mare problema cu care se confrunta social cei care consuma sau abuzeaza de substante…este convingerea ca si ei fac parte din societate si chiar ii definesc normalitatea. O credinta dezadaptativa- prin functia de minimizare a problemei, pe care o intilnesc des la persoanele cu dependente de substante este: “fiecare om are o dependenta de substante” Ceea ce este partial adevarat. Suntem dependenti de oxigen, apa, saruri, proteine si lipide, oxitocina, de mincare, cofeina, insa aceste substante nu ne distrug viata. Inconjurati de modele sociale pervertite, de antimodele, cei care abuzeaza de substante sau se drogheaza confunda senzationalul, exceptiile si spectacolul cu normalitatea. In realitate se trezesc marginalizati, instrainati, alienati. Traiesc din plin dezancorarea sociala si profesionala, analfabetismul functional, abandonul scolar, experimenteaza transgresarea regulilor sociale, dezvolta comportamente antisociale sau criminale. Putem asocia, metaforic daca vrei, consumul de droguri cu starea de a fi posedat. Consumatorul se comporta ca un posedat, se abandoneaza initial “in voia” substantelor, neurochimia este total dereglata si creierul devine incapabil de control, insa consumatorul are iluzia controlului, captiv intre doua lumi- ale senzatiei generate de drog si a “societatii” care il rejecteaza sistematic din sistemele sale, stigmatizindu-l. Societatea investeste in mod prostesc dar controlat in campanii si educatie impotriva drogurilor- ceea ce sfirseste a fi, paradoxal o propaganda pentru consumul de droguri. Nu intereseaza pe nimeni educatia impotriva drogurilor. Nu asculta nimeni. Tinerii au nevoie de abilitati de coping, de unelete cu care sa prelucreze aceasta informatie, nu de informatia in sine care devine redundanta.

Recomandari pentru tinerii dependenti de droguri?

E imposibil sa lupti cu dependetele singur. Iesi din izolare. Nu incerca sa te tratezi singur. Nu ai invatat dependenta de unul singur, si nici dezvatul nu il poti invata singur. Recomandarea este sa mergi la medic si psiholog, sa ceari ajutor. Recomandarile pentru cei care abuzeaza de substante (alcool, medicamente, droguri, tutun) sunt valabile si pentru familie si pentru societate. Te intrebi ce solutii ar putea adopta societatea pentru scaderea riscului de consum si depasirea dependentei? Solutiile sunt simple dar tocmai prin faptul ca sunt prea la indemina, nu vor produce adepti. Principiul de capatai al pretiozitatii cu care este inoculat de tv si internet poporul roman, celebrul “ pentru ca meriti” este “ ce nu pot face banii in locul tau..nu merita deranjul”… Sa fie incurajata comunicarea fata in fata, nu online. Sa fie stimulata si incurajata apartenenta la grup, sa se organizeze interactiuni de grup in care tinerii sa se regaseasca pe sine altfel, prin ochii celorlalti. “Societatea” ar putea sa ofere modalitati de adaptare mai bune tinarului, invatindu-l ce vrea el sa invete; va deveni capabil sa reduca anxietatea sau sa se mobilizeze si sa confrunte mai bine problemele. Sa sustina si sa ofere tinerilor un program organizat de desfasurare a activitatilor sportive de 2-3 ori pe saptamina, de dezvoltare a abilitatilor practice de baza, deprinderi utile vietii. Sa il pregateasca pentru viata nu pentru Academia Romana. Sa ii ajute pe tineri sa isi schimbe parerea despre sine, sa se optimizeze, sa incuraje constientizarea consecintelor bune ale unei interactiuni directe si sa inteleaga progresele facute. Parintii ar trebui incurajati si invatati sa petreaca timp de calitate cu copiii lor, in care conectarea autentica si implicata cu acestia sa devina scopul suprem al interactiunii lor. Parintilor le-as spune ..”Supravegheaza-ti copilul si fi parte a programului sau, si asa il poti modela direct”.

Cum pot preveni si stopa eficient Institutiile statului si ONG-urile consumul de droguri?

Educatia impotriva consumului nu este calea. E necesara o schimbare a paradigmei. Orice mesaj orientat spre constientizarea riscurilor este o orientare spre risc. Efectul interdictiei este invers. In plus nu intereseaza pe nimeni. Este o strategie vetusta, care nu da rezultate, fapt atenstat de numeroase studii. Nu propaganda axata pe prevenire ci investitia in programe si infrastructura pentru activitatile educative si vocationale, extracurriculare, prin intermediul carora tinerii sa poata invata stiluri de coping la stress alternative si noi abilitati de supravietuire in jungla economiei globale. Programe educationale locale, comunitare, sustenabile cu resurse proprii, grupurile de suport pentru copiii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate, organizatii de parinti care sa organizeze cercuri educationale tematice, responsabilizarea comunitatilor si parteneriatele public-privat sunt citeva directii practice orientate spre eliminarea declansatorilor abuzului si consumului de droguri.

Romantismul in relatie – o forma terapeutica de armonizare a idealurilor de cuplu

romantism si realismCe inseamna sa fii romantic in relatia de cuplu? Mai poate fi socotit romantismul un deziderat al cuplului modern, care odata invatat de partenerii unei relatii nevrozante si plafonate sa duca la repararea si revigorarea acesteia? Cum se pot confrunta alergiile la romantism ale acelora pentru care suprasaturarea vizual-kinestezica a sexualitatii e singurul mod de a ramine realisti? Si cum se poate gasi mai lesne echilibrul intre romantism si exagerarea lui, cea care genereaza atitudini umorale, siropoase, viziuni lasciv-zaharisite si romantioase ale interactiunii dintre doi iubiti? Cum iti poti da seama la timp daca romantismul nu devine cumva un soi de reumatism emotional, o anchilozare a expresivitatii afective in idealizari contrazise atit de flagrant de realitate incit sa frizeze ridicolul? Cum pot mentine romantismul ca atitudine de realatie echilibrata undeva intre realism, ridicol, idealizare, fara a transgresa limitele individuale ale suportabilitatii, dar suficient de personalizat incit sa imi pot oferi mie si partenerului un scenariu de viitor realizabil?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, e nevoie sa inteleg ce este de fapt romantismul si care este functia lui psihologica in relatia de cuplu.

Aparut ca un curent intelectual, literar si artistic in secolele XVIII – XIX in Germania si ulterior in restul Europei, romantismul este in esenta un mod de raportare idealist si personal la realitatea obiectiva, o deconstruire si filtrare a lumii externe prin valorile personale si o reconstruire subiectiva a acesteia in jurul unor idealuri. A fi artist in perioada romantismului presupunea o disociere eu-lume cu rol edificator asupra sensului existentei personale in lume, intr-un context general uman dominat de contingenta si in care iubirea, libertatea, viata, revolta impotriva fatalitatii, spiritualitatea si transcendenta constituiau motive centrale ale creatiilor.

In secolul XXI romanticul este o persoana care isi mai  permite inca sa viseze cu ochii deschisi si evadeaza prin reverii diurne din realitatea obiectiva, in vederea intelegerii mai profunde a existentei personale ori a unei situatii de viata. A fi romantic inseamna mai simplu sa contempli, sa reflectezi, sa idealizezi si apoi sa exprimi intr-o maniera sensibila un crez personal, un ideal general uman, o idee.

Depasindu-si conditia programatica, acest curent intelectual si artistic a devenit in timp seducator prin felul sau axiocrat de generare a modelelor; prin operele sale, romantismul a conceptualizat, cultivat si modelat un tip echilibrat si sensibil de raport uman, un fel de a fi si de a relationa ale carui prime certitudini sunt chiar idealurile, valorile fiecaruia dintre noi. Romantismul propune un stil de raportare emotionala armonioasa la partener; ofera o viziune idealizata a relatiei de cuplu, un spatiu subiectiv in care asteptarile mele de la cel drag si relatia cu el se simt in largul lor si la el in suflet, capata coerent; relatia devine un proiect frumos inainte sa prinda forma concreta a vreunui contract social.

Pentru romantici imaginile de cuplu cu care intra in relatie sunt amorsate de idealul vesniciei in doi si a implinirii alaturi de celalalt. Proiectele de viitor sunt contemplate, anticipate emotional si comportamental, iar ancorarea temporala a relatiei romantice in acest spatiu subiectiv este una disociata, apolinica. Timpul romantic este o parabola pe care indragostitii o pot contempla, proiecta, anticipa, acesta devenind o poveste din trecut orientata spre viitor inainte de a fi traita efectiv dragostea. Atitudinea opusa, realismul, este ceea ce ancoreaza in contextul actual, in spatiul si timpul personal, generind in prezent o traiere de tip dionisiac a timpului relational. Ma cufund aici si acum in experimentarea si concretizarea imaginii-proiect, a povestii generata de idealizarea romantica a relatiei. Mai pe scurt spus, romanticii subiectivizeaza obiectivul, umanizindu-l, iar realistii obiectiveaza subiectivul, concretizindu-l.

A fi romantic este o modalitate de conectare profunda la celalalt si are functia de a ma cufunda intr-un mod placut in povestea partenereului, in proiectul sau de relatie. Prin aceasta sa inveti sa fii romantic are valoare terapeutica, pentru ca desatureaza de realism relatia, atunci cind partenerii s-au plafonat si sunt hiperancorati in realitatea stresanta. Sa fii romantic este un mod de a te reintoarce la planseta de proiectare a cuplului, atunci cind acesta nu isi mai gaseste ratiunea de a fi, placerea, sau ramine pur si simplu prea intepenit in prozaicul vietii. Romantismul in cuplu nu se confunda cu exhibitionismul emotional si decantarile zaharate ale vreunui tip de subcultura tot asa cum nici realismul nu se poate confunda cu pornopraxia. Este un joc amoros al atentiei si al transpunerii intre doi oameni care se iubesc si isi afirma reciproc atractia; un elegant ritual de cucerire prin daruri cu valoare afectiva animat de nevoia de a exterioriza trairi, de a creea un context special menit sa ancoreze si engrameze bucuria gasirii jumatatii visate sub forma unui scenariu sau a unei povesti de dragoste autentice.

In buna masura, orice relatie de cuplu rezista in timp daca ratiunile ei de a fi sunt intretinute si obiectivate. Ceea ce fac cei doi parteneri impreuna sau obiectivele de cuplu concretizate, descrie miezul functional al cuplului si orice obiectiv de cuplu necesita o abordare strategica sau proiectare. Chiar si fara sa fie remarcata aceasta dinamica, o relatie rezista daca imbina romantismul (idealizarea si proiectarea) cu realismul (concretizarea proiectului). O dinamica echilibrata intre doi parteneri este, in fond, o oscilatie intre subiectivizare si obiectivare, intre visarea cu ochii deschisi si concretizarea proiectului.

Invatind sa fii sau sa redevii romantic te va ajuta sa te asiguri de fapt ca voi doi “sunteti din acelasi film”. Poti astfel sa te conectezi si sa conferi acces partenerului tau la imaginea ta de cuplu in maniera cea mai eficienta si completa, utilizind limbajul inconstientului; metafore, simboluri, alegorii, sau alte modalitati de expresie sensibile, utilizate la comunicarea unui ideal de relatie. Capeti bunul obicei de a scrie un scenariu de cuplu, de a realiza un proiect de relatie. Este un mod de conectare a partenerului la povestea ta, si a ta la povestea lui. Fiind romantic subiectivizezi obiectivele de relatie, si redevenind realist afli cum sa armonizezi practic idealurile de cuplu.

In acest cabinet de psihoterapie din Constanta, un psiholog iti sta la dispozitie pentru a te ajuta sa depasesti problemele de relatie si chiar sa inveti sa fii romantic.

Macul si Maracinele – alegorie terapeutica

obsesia de a fi fericitUn pui de maracine se lipi de mineca lui Ionica. Fu zvirlit intr-o sfarghie de uluc, unde se hotari sa creasca mare si statornic ca stejarul.

Se desira in trei zile cit altii in zece, umbrind totul in jur, asa ca plantele vecine il cam evitau, zgaindu-se la el ca la un ciudat. Altele ii facura loc sa creasca linga ele, dar se ofilira repede, spre uimirea babelor sfatoase. Maracinele se credea urit dar destept, incit nu ii mai trebuiau confirmari si nu lasa pe nimeni sa se apropie si sa il atinga, pentru ca toti spuneau “au!” doar cit il vedeau. Se satura sa fie respins asa ca decise sa fie tepos ca trandafirul…inalt ca floarea soarelui…setos ca dovleacul, pina una-alta. Frunzele sale moi facura tepi si curind nimic in jurul sau nu mai ramase neofilit si neintepat. Crestea fara nimeni in preajma…puternic…tepos, cu flori violacee, mari si grele. “Sunt cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai bine hranit, si cel mai independent …” gindea despre sine maracinele, privind pustiul si uscaciunea din jur.


La numai cativa metri, intr-o palma de grau aruncat intr-o poarta, crestea un mac rosu, fragil si frumos. Se simtea bine impreuna cu prietenii sai. I se spunea ca e frumos, se simtea admirat si nu lua asta prea in serios. Floarea lui era stralucitoare ca o hartie colorata de un pictor prea obsedat de rosu… perii fini ai tulpinii suple si verzi aratau, de la nivelul furnicii, ca o scara spre cer- nicidecum ca niste tepi de arici sperios.

Vazindu-l pe ciulin de la distanta, macul ii dadu binete, asa cum se cuvine cu cei mai mari. Rusinos dar vorbaret el stia povesti de adormit spicele, griul devenea copt si unduios in jurul sau. Impovarat de bondari betivi, maracinele se simtea singur si trist. “Macar sunt puternic daca suport atitea”…gindea acesta despre sine. Fetele il ocoleau, caii nu-l pasteau, doar mustele il bazaiau si citeodata…vreun fluture, ruda cu Vanessa, ii gadila maciuliile mov.

Intr-o seara Lenuta fu chemata la poarta de Ionica. O saruta si ii prinse dupa ureche o floare de mac. Ciulinele fu calcat cu cizma la pamint.

O batrina sfatoasa venea pe drum. Aceasta culese floarea ciulinului si-si facu din ea ceai de guturai. Floarea macului sfirsi intr-un album cu amintiri de nunta.

Cu totii suntem frumosi si folositori, dar nu toti traim la fel. Adesea, ceea ce credem ca ne apara, ne insingureaza. Singuratatea incepe prin respingerea feedbackurilor celorlalti, sau prin neacceptarea noastra ca fiinte imperfecte. Agresivitatea excesiva atrage agresivitate, frumusetea – admiratie. Cativa tepi insa nu strica nimanui. Povestea aceasta o stie cel mai bine un trandafir.

A minca este o autoterapie. Tulburarile alimentare iti arata cind aceasta terapie nu functioneaza.

a-minca-e-terapieA minca este inainte de toate o necesitate, dar mai cu seama o placere. Nefiind doar o combinatie de substante ce mentin viata si buna functionare a organismului, ci si povestea ei, felul in care am obtinut-o sau a fost creeata, hrana e insasi rezultanta activitatilor noastre, aceea cu care intram intr-un contact intim nemijlocit.

A minca devine prin aceasta un mod complex de celebrare, resemnificare si interiorizare a starilor de bine conferite de persoanele si intimplarile semnificative pentru noi, iar combinarea cu arta a nutrientilor si declansatorilor chimici care ne stimuleaza kinestezic, gustativ, olfactiv, vizual, devine un mod de ancorare emotionala a unor semnificatii, persoane, locuri si intimplari importante.

Mincam asadar nu doar substante ci mai ales reprezentarile acestora: stari, experiente fundamentale, sensuri, identitati, feluri de a fi, atribute ale unor persoane si contexte. Cei care exagereaza mincind, sau, dimpotriva, se feresc de mincare ori transforma mincatul in compulsie, oricum ar fi acestia clasati pe scalele pishodiagnostice sau ale dispretului social; bulimici, anorexici, grasi, mincai, fomisti, haplea, persoane cu tulburari de nutritie– folosesc mincarea in scop evocator, terapeutic. In incercarea lor de a se edifica si de a se pune in ordine cu sine, acestea se reancoreaza la o stare emotionala resursa, ba chiar se conecteaza la un moment traumatic, regreseaza emotional si identitar din nevoia rezolvarii sau surmontarii dificultatilor existentiale.

A minca este o forma la indemina de autoterapie. Problemele de nutritie apar insa atunci cind terapia in sine devine un scop, nu un mijloc, si astfel ea nu mai este eficienta, fiind aplicata disfunctional, in directia gresita. Apare fixarea in metoda, manierismul procedural, transformarea terapiei intr-un ritual de evitare si asigurare. Chiar daca sentimentul de bine anuleaza pe moment depresia sau anxietatile, confruntarea cu problema, pentru intelegerea si depasirea ei – nu mai are loc. Suferinta ramine prezenta, problema nerezolvata, iar mincarea devine un analgezic ineficient si la indemina. A minca devine o burdihaneala dezadaptativa.

Cum adica mincam emotii, evenimente, persoane?

Inca dinainte de a ingera substante necesare, ingeram emotiile provocate de interpretarea pe care o dam unor forme, culori, texturi, mirosuri si gusturi specifice alimentelor degustate. Placerea este un raspuns evaluativ de tip neuro-vegetativ fata de nutrientii ingerati, interpretat psihologic fie ca satisfactie-anticipatorie fie ca pofta pentru o anumita substanta ori puri si simplu ca placere-raspuns imediata; ne ploua in gura. Placerea ne orienteaza comportamentul alimentar catre stimulii alimentari testati de-a lungul vietii, asimilati ca parte a culturii gastronomice individuale. Placerea de a minca are functia de a intretine motivatia autoalimentarii, aidoma senzatiilor de foame, sau pofta, si ne orienteaza conduitele alimentare in directia gusturilor preferate, mirosurilor imbietoare si a texturilor placute. Datorita placerii pe care o avem de a consuma alimentul preferat, ne structuram reprezentari dominant gustative-olfactive si kinestezice ale acestuia si sunt declansate nu doar raspunsuri fiziologice adecvate la nivelul aparatului digestiv, dar si procese mnezice de identificare a mincarii de care avem nevoie ori de evocare a contextelor in care am intilnit-o.

Activitatea de a minca activeaza asadar la nivel psihologic legaturi cognitiv-emotinal-comportamentale, cu rolul de a fixa ancore emotionale unor substante, contexte, persoane, trairi. Reaccesam rapid amintirile asociate, acestea fiind readuse in prezent si retraite. Astfel explicam si predilectia noastra pentru anumite alimente, orientata nu doar de pofta pentru o substanta sau alta, ci si de nevoile emotionale, de resursele pe care simtim ca trebuie sa le accesam.

Alimentele sunt un un anxiolitic si un antidepresiv natural

Alimentele sunt un anxiolitic natural, actul de a minca fiind in sine un ritual calmant si securizant. Acesta ne conecteaza la virstele copilariei, atunci cind principala noastra ocupatie era mincarea si somnul. Atunci cind mincam mai mult si in afara meselor obisnuite ale zilei- fara ca acest lucru sa raspunda unor nevoi stringente ale organismului, mincatul se transforma in fond intr-o forma de autoterapie naturala a problemelor cu care ne confruntam si a trenei de consecinte prin care aceastea se manifesta. De regula ecoul lor emotional sunt depresia si anxietatea.

Mincatul compulsiv sau cum “tratam” fricile

Repetat compulsiv, ritualul mincatului este o metoda de calmare temporara a anxietatii si de compensare a depresiilor. Desi mincatul poate aduce o imbunatatire de moment a dispozitiei, depresia si nelinistea reapar de obicei accentuate, datorita rolului de ancora kinestezica pe care o au alimentele; mincatul excesiv al unui anumit aliment stimuleaza focalizarea disfunctionala pe trecutul la care un anumit gust ne poate conecta. Deasemenea, sentimentele de culpabilitate consecutive “indoparii” precum si autosubminarea stimei de sine accentueaza tulburarile emotionale; persoanele devin obsedate de ideea ca iau in greutate, sau impiedica ingrasarea prin eliminarea fortata a alimentelor ingerate – desi ceea ce ingrasa nu este excesul de mincare, cit natura nesanatoasa a acesteia. Predilectia pentru o anumita categorie de gust ce ancoreaza emotiile pe care subiectul doreste sa le evoce si posturile de penitenta, menite sa elimine sentimentele de vinovatie si sa restabileasca stima de sine a persoanei, sunt factori de intretinere ai depresiei si anxietatii intilinite in tulburarile alimentare.

O strategie terapeutica eficienta a tulburarilor alimentare

In ciuda faptului ca sunt initial o componenta existentiala functionala in viata clientului, tulburarile alimentare debuteaza ca tulburari emotionale si ulterior de nutritie.

Insa approape orice otrava, in doze modificate, devine medicament. Mincatul compulsiv si tulburarile alimentare in sine devin o cale spre vindecarea traumei – insa intr-o forma modificata, anume daca persoana este orientata sa se focalizeze pe gusturile si substantele ce-i evoca stari emotionale resursa; momente in care s-a simtit bine, in forma, in forta, invocarea acelor calitati ce ii lipsesc in prezent pentru rezolvarea problemelor. Odata evocate, aceste resurse pot fi retraite asociat unor activitati preferate sau comportamente noi, conexe, care recompensate prin cantitati mici din substanta declansatoare a starii de bine- pot evoca la fel de rapid starea resursa. Se obtine o conditionare a gustului preferat de activitatile npi ce ii vor imprumuta efectul, si astfel latura compulsiva poate fi deviata si modificata. In locul suprasaturarii cu mincaruri care il conecteaza la situatia problema sau il linistesc dar nu rezolva, care consolideaza focalizarea pe problema nu pe solutii, ii amintim clientului, in calitateA de psiholog sau consilier – sa incerce altfel gusturile si mincarurile care il conecteaza la resursele din trecutul sau, reamintindu-i de ceea ce minca atunci cind ii era bine, in situatii in care avea incredere in sine, curaj, control, sau detinea resursa emotionala atit de necesara in prezent. Daca nu este de gasit in trecut, aceasta resursa emotionala sau abilitate poate fi imaginata si orientata spre viitor, in situatia in care clientul doreste sa se descurce mai bine. Gusturile complet noi, mincarurile si meniurile creative – sunt cele care, intr-un context terapeutic de asistenta clinica, provoaca o suprapunere a ancorelor noi peste cele vechi, genereaza noi resurse si stimuleaza focalizarea pe prezent si viitor, slabind ciclul vicios fobie-comportament de asigurare / reasigurare. Activitatile asociate acestor gusturi/meniuri alimentare noi – sunt cele care vor prelua functia de comportament de asigurare temporara, realizindu-se ulterior recadrari comportamentale. In etapa urmatoare a terapiei, prin parcurgerea unor tehnici cognitiv comportamentale de tratare a traumelor de fond si actuale (fobii, obsesii, conflicte, etc.), utilizind desensibilizarea progresiva, hipnoza si imageria dirijata,  tehnici de  intarire a eului si prevenire a recaderilor – se pot creea strategii terapeutice individualizate pentru tratarea tulburarilor alimentare.

Avantaje ale acestei abordari

In cazurile cele mai grave, recuperarea din tulburari precum bulimia sau anorexia, presupune interventia unei echipe de specialisti, de la psihiatru, psiholog, neurolog, nutritionist, endocrinolog, ceea ce face procesul de redresare cronofag, costisitor si mai ales sa fie perceput de pacient ca imposibil. Psihologul este de obicei prima persoana la care cauta ajutor un astfel de client; acesta are de cele mai multe ori convingerea ca tot demersul e cam degeaba, invoca o motivatie negativa, sentimentul de neputinta si convingeri autodevalorizatoare. Cunoasterea faptului ca mincatul compulsiv este de fapt o autoterapie pe care el incearca sa o aplice, dar o aplica gresit, este un prim pas de cooptare a pacientului in diada terapeutica, de consolidare eficienta a aliantei, in vederea atingerii scopului terapeutic. Modificarea compulsiei, nu atacarea ei in travaliul terapeutic, confera clientului posibilitatea de a fi un spectator implicat al propriei modelari – care nu este doar una fizica ci psihologica, redindu-i increderea in castigarea controlului, si il incurajeaza sa isi ajusteze la un nivel mai realist asteptarile de redresare si remodelare cormporala. Convertirea dirijata a nevoii de substante in foame de emotii ajuta pacientul sa inteleaga faptul ca emotiile pot fi declansate/ evocate si de alte tipuri de activitati cu rol terapeutic, acest fapt conducind la creearea unui set personal de activitati cu rol compensator-sau abilitant. Odata puse in practica si sustinute, clientul isi optimizeaza perceptia de sine si asupra procesului terapeutic in sine, fapt incurajat prin evaluari subiective. In cea de-a treia etapa a acestei abordari, restructurarea cognitiva fiind deja amorsata, efortul de confruntare a problemelor de fond este resimtit mai putin, clientul avind deja dovada propriei eficiente.

Hipnoterapia este in sine o abordare de succes a tulburarilor alimentare, contribuind nu doar la stingerea nevoii de compensare prin alimente a depresiei si anxietatii, ci si la invatarea unor tehnici mai eficiente si specifice de autoreglare.

Daca doriti sa lucrati cu un psiholog din orasul Constanta acest gen de probleme,  ma puteti solicita telefonic (0742-354.228 / 0721-871.200), in vederea unei programari initiale, in urma careia vom decide daca vom rezolva impreuna acest gen de probleme sau prin intermediul oricaruia dintre colegii mei.

Psihologie si Poezie la Constanta

Poemele diminetiiPe data de 11 august 2016 am lansat la Constanta, in cadrul Tirgului de Carte Gaudeamus, volumul de versuri “Poemele diminetii”, publicat la editura Ex Ponto din Constanta. Despre carte au vorbit scriitorii Sorin Rosca si Mircea Lungu.

Poemele diminetii este pentru mine o carte experiment. Ea contine 34 de poeme, fiecare redind prima stare emotionala, preocupare sau gind surprinse in diminetile mele. De ce diminetile?

Gindurile si ecourile lor emotionale sunt mai clare dimineata, pentru ca in stare de relaxare fiind inca, am un acces mai rapid si mai putin filtrat constient la sinele meu profund. Timpul e inca distorsionat de somn, il traiesc odisean; ma simt cind asociat trairilor onirice, tragind intens de vreun rest de vis placut iar durata unei ore e perceputa ca un minut, cind disociat, analizind ce-o fi vrut sa insemne visul cu zine pe care nu vreau sa-l abadonez amneziilor posthipnotice.

Psihologie si Poezie

Din perspectiva psihologiei, poezia nu se vede doar ca arta de a transpune in celalalt o gramatica a sentimentelor personale, ci si un exercitiu de ascultare poetica, in cheia emotionala a poetului, ca sa se poata el lauda ca i-a reusit “transplantul de suflet”…comunicarea adica. Poezia este cea mai subtila forma de cuminecare a emotiilor, si tocmai de aceea o consider un instrument util de dezvoltare personala. Cine vrea sa isi exerseze empatia, mila-vazuta ca dragoste in actiune- si sa isi dezvolte inteligenta emotionala, are nevoie sa citeasca poezie si sa se comunice in acest fel. Ea este si un instrument terapeutic, asociat art terapiei, logoterapiei si hipnoterapiei. Prin cuvintele ce ne surprind esentializat si frumos, crestem si inflorim in ceilalti. Poate tocmai de aceea vom da seama in fata Lui Dumnezeu pentru fiecare cuvint rostit. Ca si cuvintele prozatorului, cuvintele poetului sunt materialul inteligibil al actiunilor sale…si in mod special, ele construiesc sau deconstruiesc pentru sine si cititorul sau sensul existentei, misiunea, identitatea, rostul.

De ce scriu poezie?

Scriu poezie pentru ca este cel mai eficient mod de a lupta impotriva mortii, batrinetii, bolii, ideologiilor cu pretentie de dogma. Asta pare a fi o afirmatie cel putin ciudata, de exaltat, insa doar pare. Multi poeti au murit pentru o poezie, au facut puscarie pentru un vers, au fost lapidati, impinsi sub tramvai sau exilati. Poetii sunt periculosi si de aceea astazi, in consumismul ce a luat locul comunismului, denigrarea ideii de poet, poezie, om de cultura pare cea mai eficienta ofensiva, utilizindu-se stereotipiile si stigmatizarea. Cunoastem cu totii cliseele sofiste despre poeti: poetul sarac, poetul betiv, poetul nebun, poetul visator, poetul singur, etc. Puterea poetilor consta in inteligenta emotionala – capacitatea lor de a vorbi direct sufletului. Poetul comunica frumos, la subiect, taios, esentializat, si uneori…devastator.

Despre psihic si cuvintele care ne construiesc

Poate parea ciudat, insa in fond, tot ceea ce constientizam despre noi, tot ceea ce gindim, sunt cuvinte ierarhizate intr-o structura complicata. Gindurile, emotiile si comportamentele noastre sunt reductibile la cuvinte. Cu cit intelegem si folosim un lexic mai bogat, cu atit mai complexa si desteapta devine mintea noastra. Si invers. Si aceasta afirmatie este sustinuta cosmogonic.

Dumnezeu a creeat lumea prin cuvint. A spus, si s-au facut. Numai cind a ajuns la om, fiindu-i acestuia necesara un chip si o asemanare in care sa se regaseasca, Dumnezeu s-a sfatuit cu Sine, apoi a modelat tarina, apoi i-a daruit suflare de viata…Noi suntem cuvintele Lui Dumnezeu si rasuflarea Lui si atingerea Lui. Impreuna formam propozitii, intelesuri, capatam semnificatie. Daca mai si asternem pe hartie aceste semnificatii, le insufletim, trasformindu-le in poezie, adica intr-un mod de a recreea frumosul.

Aceasta carte este o invitatie la a va descoperi pe voi, prin gindurile mele.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Obsesia de a fi fericit

obsesia de a fi fericit

Intelegem uneori fericirea ca pe o stare imediata de bine cu noi insine si cu ceilalti, si consideram ca suntem fericiti. Deziluzia intervine vindecator, asa cum dezamagirea ne „extrage” terapeutic din amagirile cu care ne-am obisnuit sa mascam imperceptibil realitatea. Observam ca traim de fapt multumirea de sine ori comoditatile civilizatiei ca pe un atrofiat receptacul al implinirii si al dezvoltarii personale. In numele fericirii ne acceptam desensibilizati josniciile, slabiciunea si neputintele, amnezici si detasati, ca si cind nu despre noi ar fi vorba, ci despre „omul de tip nou” in general. Sofisticata noastra conditie umana e coplesita de isprava existentialist-nihilista ca vine de nicaieri si merge spre nicaieri, iara noi, animale rationale si contingente, ne cautam gnostic si autosuficient satisfactia si sensul vietii, orbecaind pe culoarele fricii de moarte. Din cind in cind, atunci cind incepem sa ne simtim singuri, ne lasam iluzoriu incurajati de descoperirile „cercetatorilor britanici”. Nevoia de raspunsuri clare la intrebarea „esti fericit/ fericita?”- a doua ca frecventa dupa „Ce mai faci?”, ne indeamna sa visam la o fericire personala intensa, aliniindu-ne emotional unor constructe generale minimizante si teorii sociale contradictorii, straine atit de esenta naturii umane cit si de specificul personal al acesteia. Desi intelegem ca nu ne nastem condamndati la fericire, ne simtim totusi datori sa ne condamnam singuri. In proiectiile noastre de viitor – fericirea tinde sa fie enuntata ca scop suprem al vietii, aflata in antinomie cu nefericirea; nimeni nu isi doreste sa fie nefericit, si tocmai de aceea se considera dator sa isi doreasca „sa evolueze”. Atunci cind nu ne este clar ce inseamna ea pentru noi si cum o putem trai, fericirea ramine un concept suspendat, utopic, si tocmai prin aceasta, fascinant. Astfel, mereu cautata si niciodata atinsa, fericirea noastra devine un gind obsesiv, insotit de ideea de neputinta, de inadecvare, anxietate si angoasa existentiala; invatam astfel sa fim nemultumiti, cartitori, critici, mascind nemultumirea cu termeni mai usor de suportat; dorinta de evolutie. In acest fel, consimtim inadecvarea si nemultumirea ca stari firesti ale omului puternic, schimonosindu-ne persoana cu masca nefireasca a mindriei de a fi cel mai tare din parcare. Cautind mereu fericirea, ne condamnam singuri la nefericire, punind umarul, fara sa stim la nasterea egolatriei ca fundeament al ideologie de consum. Ne-am transformat intr-un trib de vinatori ai fericirii. Dincolo de multumirea ce ne-o ofera descarcarea unor pulsiuni primare sau satisfacerea unor nevoi psihologice superioare, fericirea vinata ramine departe de noi si ascunsa privirii, ca un animal aflat pe cale de disparitie. Dorim ceva mai mult, ceva mai bine, ceva mai altfel, si ne intrebam inevitabil ce o mai insemna fericirea astazi, sau cine o mai poate trai, devreme ce, tinzind sa o intelegem ca pe o multime de lucruri sau experiente scumpe, inconjurati de forme, ne alegem totusi…cu o fericire ieftina.

Ce este si la ce ne foloseste fericirea?

Fericirea este un exercitiu de evaluare a propriei vieti, o conversatie egosintonica pe care o purtam in sinea noastra si ale carei concluzii genereaza bucurie. Obervam daca ne e bine, daca urmarile unei actiuni sunt bune, daca ecoul faptelor noastre in ceilalti este cel scontat.

Fericirea se contureaza ca un construct psihologic complex, discursiv-reflexiv, orientat spre ideea de bine, generat de dialogul pe care il am cu mine insumi in evaluarea consecintelor interactiunii mele cu lumea, cu semenii si cu valorile. In afara existentei unui context interpersonal reflectat axiocratic la nivelul constiintei, fericirea nu exista, nici macar ca promisiune.

Trairea fericirii ca pe un deziderat al existentei moderne, asociaza conceptul general al fericirii cu sensul individual al existentei. Nevoia de fericire intr-o lume ce pare a-si construi minutios nefericirea, nedreapta si distructiva, se constituie intr-o varianta hedonista a indreptatitei nevoi de recunoastere si autoapreciere, fericirea devenind ecoul emotional expectat, recompensa felului in care reusesti sa te apreciezi in actiune, la un moment dat.

Fericirea ca obiect si fericirea ca discurs interior

Discutiile despre fericire pe care le-am purtat cu cei care mi-au solicitat in cadrul cabinetului sa ii ajut sa devina mai fericiti…ori sa devina la nivelul de fericire anterior unui eveniment traumatic….mi-au dezvaluit o conceptualizare hipertimica, aproape maniacala a fericirii; pentru multi, fericirea nu reprezinta un subiect de meditatie, un concept pus sub semnul posibilitatii, asa cum ii sta bine oricaui ideal ontic inainte de a fi coborit din turnul sau de fildes si tradus in fapte concrete, de viata. Dimpotriva. Pentru cei ce sufera de nefericire, fericirea se contureaza ca o stare ce se poate atinge prin oglindire in gloria si valoarea conferite de entitati exterioare persoanei, nu prin valori morale, abilitati, virtuti; avind lucruri de pret, acumulind, bifind, cersind apreciere, socind – mai putin apreciindu-se pentru sine. Fericirea consumerista distrage atentia dinspre ideea de bine, echilibru si frumos, schimbindu-i axiologia pina cind devine un soi de nirvana a posesiei, obsesiei si pasivitatii. Rezulta o schimbare a intensiunii, o schimbare de paradigma, „fericirea” dorita devenind o cvasipermanenta si ubicua generatoare de compulsii consumiste. Animati de credinta ca fericirea are valoare de obiect si poate fi atinsa, neatingerea ei de facto la dimensiunile idealizate genereaza teama de nefericire, pe care multi o invoca, ca fobie distincta.