Macul si Maracinele – alegorie terapeutica

obsesia de a fi fericitUn pui de maracine se lipi de mineca lui Ionica. Fu zvirlit intr-o sfarghie de uluc, unde se hotari sa creasca mare si statornic ca stejarul.

Se desira in trei zile cit altii in zece, umbrind totul in jur, asa ca plantele vecine il cam evitau, zgaindu-se la el ca la un ciudat. Altele ii facura loc sa creasca linga ele, dar se ofilira repede, spre uimirea babelor sfatoase. Maracinele se credea urit dar destept, incit nu ii mai trebuiau confirmari si nu lasa pe nimeni sa se apropie si sa il atinga, pentru ca toti spuneau “au!” doar cit il vedeau. Se satura sa fie respins asa ca decise sa fie tepos ca trandafirul…inalt ca floarea soarelui…setos ca dovleacul, pina una-alta. Frunzele sale moi facura tepi si curind nimic in jurul sau nu mai ramase neofilit si neintepat. Crestea fara nimeni in preajma…puternic…tepos, cu flori violacee, mari si grele. “Sunt cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai bine hranit, si cel mai independent …” gindea despre sine maracinele, privind pustiul si uscaciunea din jur.


La numai cativa metri, intr-o palma de grau aruncat intr-o poarta, crestea un mac rosu, fragil si frumos. Se simtea bine impreuna cu prietenii sai. I se spunea ca e frumos, se simtea admirat si nu lua asta prea in serios. Floarea lui era stralucitoare ca o hartie colorata de un pictor prea obsedat de rosu… perii fini ai tulpinii suple si verzi aratau, de la nivelul furnicii, ca o scara spre cer- nicidecum ca niste tepi de arici sperios.

Vazindu-l pe ciulin de la distanta, macul ii dadu binete, asa cum se cuvine cu cei mai mari. Rusinos dar vorbaret el stia povesti de adormit spicele, griul devenea copt si unduios in jurul sau. Impovarat de bondari betivi, maracinele se simtea singur si trist. “Macar sunt puternic daca suport atitea”…gindea acesta despre sine. Fetele il ocoleau, caii nu-l pasteau, doar mustele il bazaiau si citeodata…vreun fluture, ruda cu Vanessa, ii gadila maciuliile mov.

Intr-o seara Lenuta fu chemata la poarta de Ionica. O saruta si ii prinse dupa ureche o floare de mac. Ciulinele fu calcat cu cizma la pamint.

O batrina sfatoasa venea pe drum. Aceasta culese floarea ciulinului si-si facu din ea ceai de guturai. Floarea macului sfirsi intr-un album cu amintiri de nunta.

Cu totii suntem frumosi si folositori, dar nu toti traim la fel. Adesea, ceea ce credem ca ne apara, ne insingureaza. Singuratatea incepe prin respingerea feedbackurilor celorlalti, sau prin neacceptarea noastra ca fiinte imperfecte. Agresivitatea excesiva atrage agresivitate, frumusetea – admiratie. Cativa tepi insa nu strica nimanui. Povestea aceasta o stie cel mai bine un trandafir.

Feedback-ul lunii februarie

feedbackul lunii februarieAm primit astazi un feedback entuziast pe care vreau sa vi-l impartasesc. Nu pentru a ma lauda, ci pentru ca acest punct de vedere al pacientului meu ma onoreaza, consolideaza increderea in utilitatea profesiei de psihiolog, si ar putea ajuta prin franchetea lui pe oricine doreste sa inteleaga un punct de vedere despre cum te poate optimiza “vizita” la psiholog.

Cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru mine, a fost sa accept ajutorul unui psiholog. Sunt recunoscatoare ca am intalnit un om minunat de la care am prea multe de invatat si nu vreau sa pierd nimic din ce-mi poate oferi. M-a ajutat sa ma ridic atunci cand am cazut, mi-a inlaturat prejudecatile, complexele si fricile si m-a invatat sa ma pretuiesc.

Mi-a dat incredere sa-i vorbesc deschis si acest lucru m-a facut sa ma simt eliberata si linistita. M-a vazut plangand si a inteles, fara sa ma judece.

Dupa sedintele de psihoterapie am invatat ca e timpul sa fac ceva pentru mine, sa nu-mi pierd energia cu tristeti, ci, cu “o ancora” drept punct de sprijin, sa fac ceva bun sa se mi intample, orice lucru care-mi poate inveseli ziua si sufletul.

Psihoterapia m-a ajutat sa devin constienta de ce se intampla cu mine si de relatiile cu ceilalti, sa fiu mai determinata sa vad ce e drept – mai mult dacat ce e gresit, sa inteleg ca alegerile facute nu sunt nici bune, nici rele, nici inutile.

Am inceput sa vorbesc despre mine, sa am curajul de a lua decizii fara sa ma tem ca am sa gresesc, sa pot spune NU- fara sentimente de vinovatie, sa accept ca lucrurile s-au petrecut si timpul a trecut, sa accept ca nu sunt nici mai mult, nici mai putin decat sunt, normal de imperfecta.

Am invatat proceduri de relaxare, de ancorare, de respiratie, autosugestie, rabdare, comunicare.

Am invatat despre a fi visator, realist si critic si despre faptul ca e nevoie de un mare O.F.F. pentru a fi fericiti. (Obiective, Feedback, Flexibilitate – n.n.)

Am invatat despre niveluri logice si cum sa gandesc o schimbare, cum sa-mi antrenez gandirea, cum sa nu ma izolez in lucruri marunte.

Am invatat despre nevoi si dorinte, despre credinta si generozitate, despre muzica, poezie si “camp de stele”- si sa nu ma opresc din a visa.

M-a ajutat sa ma vindec sufleteste de rani pe care le-am meritat fara doar si poate, sa-mi revin dintr-un moment confuz al vietii mele, sa fiu mult mai calma, linistita, relaxata si sa zambesc.

Ii datorez recunostinta si respect si-i multumesc cu sufletul in genunchi pentru rabdare, sprijin si intelegere. psihologului meu Eduard Rosentzveig – omul pentru care si datorita caruia ce am scris acum are sens.

A.M.

6 februarie 2016, Constanta

Asemeni unui rîu

Recent, un tînăr mi-a povestit următoarea întîmplare:

<< Plecaserăm la munte cu iubita şi o prietenă de-a ei. După o zi de mers am ajuns la cabană, pe poalele unei păduri abrupte de fag. Gazda dusă cu treburi. Iubita mă rugă să stau cu bagajele, pînă urma să se întoarcă de la mînăstirea din apropiere:

“-Aşează-te pe o piatră şi ascultă rîul, vezi ce spune, pînă ne întoarcem de la măicuţe cu cheia!”

Obosit de drum dar entuziasmat, mi-am ales o piatră cu faţa spre apa care vuia nedesluşit, aşteptînd, ce puteam face? Cineva tot trebuia să păzească bagajele. Rîul ar fi putut să-mi spună multe şi dealtfel gîndeam că orice poveste “mi-ar zice”, aceasta nu ar fi fost decît propria mea închipuire orientată spre apă, în căutarea unei replici glumeţe, de întîmpinare.

Minutele se deşirau de parcă ar fi fost ani, şi iubita plecată spre chilii întîrzia; “astea s-or fi luat cu vorba şi mă lăsară p’aci cuc, s-aştept tălîmbit pînă mi-o zice rîul ceva; sigur tăifăsuiesc, regăsirile te sorb ca pe un aluat dulce; o fi vrut să mă distragă, cu o ţigară şi filosofii; semnal la mobil, ioc!…să ascult rîul…nici măcar nu pot sta lîngă el, aşa de dureros îmi intră-n oase vaporii reci şi vuietul amplificat de somn”.

Mă gîndeam că încă nu ne cunoaştem bine, deşi îmi spune că mă iubeşte, dar de cîte ori o întreb despre relaţiile trecute mă respinge, spunînd că-i prea dureros ce are de povestit; şi ea şi rîul semănă foarte mult, la fel de tăcuţi şi ascunşi prin distanţe.

M-am încumetat totuşi să mîngîi apa, şi copilăria m-a învăluit ca o iarnă îmbujorată şi sfîntă. Vîrfurile degetelor, sloi la început, se făceau fierbinţi ca soarele, gîndurile îmi amuţeau; în acea linişte proaspătă nu mai auzeam rîul – ci îl ascultam întîia oară; mă miram că apa usturător de rece putea fi auzită de pe mal, dar ascultată…- numai dinăuntrul ei, acum atît de prietenos.

“-Cum pot ajunge la ea, înăuntrul ei, s-o ascult, dacă ea nu-i deschisă şi limpede ca apa acestui rîu…?”

Mă tot întrebam, gîndindu-mă la refuzul hotărît de a-mi împărtăşi mai multe despre ea, şi la posibilele dureri pe care le-aş fi stîrnit insistînd bolovănos. Mi-am alungat atunci somnul şi furia, împrospătîndu-mă în rîul care avea atîtea să-mi spună. >>

Răspunsul l-a aflat în cabinet, chiar în timp ce povestea.

Eduard Rosentzveig

Familie-comunicare o relaţie definitorie în dezvoltarea autonomiei şi identităţii

Cercetările psihologice pun în evidenţă importanţa familiei, în special a relaţiei mamă – copil, în învăţarea limbajului şi consecinţele acestui proces asupra evoluţiei intelectual-afective a copilului asupra capacităţii sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine. Pe de altă parte studiile lingvistice arată că mediul social influenţează anumite aspecte ale vocabularului şi structurii limbajului. Este tot mai evident că reuşita scolară, puternic dependentă de performanţa lingvistică, nu poate fi pusă cu necesitate pe seama coeficientului de inteligenţă şi că trebuie corelată cu particularitatile mediului în care a fost învăţat limbajul (Bernstein, 1975). În acest context, numeroşi cercetători consideră că limbajul este nu numai un “vehicul” al informaţiei care circulă între părinţi şi copii ci şi un purtător al valorilor şi atitudinilor (Mead, 1934), un instrument de construire a structurilor de profunzime ale personalităţii (schemelor de interpretare şi de actiune) – a competentei interactionale, a habitusurilor, care determină raportul general al individului cu lumea.

Bernstein considera că legatura dintre tipul de structură socială, forma de vorbire şi experienţa subiectivă este exprimată în conceptul cod sociolingvistic cu cele două variante principale de coduri: coduri restrînse şi coduri elaborate.

La nivel psihologic aceste coduri se deosebesc prin gradul în care exprimă şi permit manifestarea diferenţelor individuale şi în consecinţă, prin timpul de autoreglare al conduitei pe care îl implică.

Codul elaborat facilitează exprimarea intenţiilor personale într-o formă verbală explicită şi conduce la diferenţieri intelectuale şi afective între indivizi; el exprimă şi determină o tendinţă către autonomie şi control al sinelui.

Codul restrîns inhibă exprimarea intenţiilor şi particularităţilor individuale, cultivînd mai degrabă similitudinile intelectuale şi afective. Reglarea conduitei este realizată prin mecanisme care ţin de identificarea statutară a individului. Codurile restrînse pot fi considerate coduri de status sau poziţionale deoarece rolurile decurg dintr-un sistem relaţional în care statusurile sunt definite şi respectate riguros. Codurile elaborate sunt coduri orientate spre persoane, fiind corelate unor roluri a căror exercitare depinde de atribute personale.

Elaborînd distincţia între codul restrîns şi codul elaborat, Bernstein distinge între familii poziţionale şi familii orientate către persoană.

Familiile poziţionale privilegiează un sistem slab sau închis de comunicare între părinţi şi copii; comunicarea este deschisă numai către cei care aparţin aceleiaşi clase statutare. În aceste condiţii raporturile de învăţare dintre adulţi şi copii sunt unidirecţionale, reciprocitatea nefiind posibilă decât în grupurile de egali (grupuri de aceeaşi vîrstă sau sex).

În familiile orientate spre persoane comunicarea este deschisă nu numai între membrii aceluiaşi grup ci şi între părinţi şi copii. Aici este posibil ca părinţii să fie socializaţi de copii aşa cum aceştia din urmă sunt socializati de cei dintîi.

Bernstein (1978) subliniază faptul că atunci cînd copilul învaţă să vorbească, el învaţă de fapt cerinţele structurii sociale. Experienţa copilului este transformată chiar de învăţarea generată de propriile sale acte de vorbire, aparent voluntare. Structura socială devine substratul experienţei sale, în mod esenţial prin consecinţele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de cîte ori copilul vorbeşte sau ascultă, structura socială din care face parte este întărită în el iar identitatea lui socială este modelată. Structura socială devine realitatea psihologică a copilului în curs de dezvoltare prin însăşi modelarea actelor sale de vorbire.

Prin învăţarea codurilor restrînse, copilul dobîndeste, în familiile poziţionale, un puternic sentiment al identităţii sale sociale în detrimentul autonomiei şi al capacităţii de autocontrol. El va tinde să reproducă în experienţă principiul statuar al delimitărilor simbolice care guvernează structura socială pe care a interiorizat-o odată cu învăţarea limbajului. Prin comparatie, un copil socializat intr-o familie orientată către persoane dobîndeşte autonomie şi capacitate de control al sinelui, dar sentimentul identităţii sociale poate fi mai slab. El este capabil să reinterpreteze experienţa socializării personale, şi pornind de aici, principiile organizării sociale care au stat la baza acesteia pot fi schimbate.

Familiile aparţinînd categoriilor favorizate permit copilului un contact timpuriu cu formele culturii scrise prin intermediul competenţelor culturale ale mamelor. Aceşti copii au un nivel relativ ridicat al studiilor şi un capital cultural obiectivat în literatură, cultivînd jocuri educative care utilizeaza limbajul scris.

Ca şi limbajul verbal, scrierea este un mijloc de comunicare printre altele. Ea exprimă un raport simbolic al subiectului cu lumea, un mod particular de cunoaştere care permite gîndirii să se îndepărteze de caracterul imediat şi concret al actului şi să devină reflexivă, dar şi o formă particulară a puterii, bazată pe acest tip de cunoaştere.