Psihologie si Poezie la Constanta

Poemele diminetiiPe data de 11 august 2016 am lansat la Constanta, in cadrul Tirgului de Carte Gaudeamus, volumul de versuri “Poemele diminetii”, publicat la editura Ex Ponto din Constanta. Despre carte au vorbit scriitorii Sorin Rosca si Mircea Lungu.

Poemele diminetii este pentru mine o carte experiment. Ea contine 34 de poeme, fiecare redind prima stare emotionala, preocupare sau gind surprinse in diminetile mele. De ce diminetile?

Gindurile si ecourile lor emotionale sunt mai clare dimineata, pentru ca in stare de relaxare fiind inca, am un acces mai rapid si mai putin filtrat constient la sinele meu profund. Timpul e inca distorsionat de somn, il traiesc odisean; ma simt cind asociat trairilor onirice, tragind intens de vreun rest de vis placut iar durata unei ore e perceputa ca un minut, cind disociat, analizind ce-o fi vrut sa insemne visul cu zine pe care nu vreau sa-l abadonez amneziilor posthipnotice.

Psihologie si Poezie

Din perspectiva psihologiei, poezia nu se vede doar ca arta de a transpune in celalalt o gramatica a sentimentelor personale, ci si un exercitiu de ascultare poetica, in cheia emotionala a poetului, ca sa se poata el lauda ca i-a reusit “transplantul de suflet”…comunicarea adica. Poezia este cea mai subtila forma de cuminecare a emotiilor, si tocmai de aceea o consider un instrument util de dezvoltare personala. Cine vrea sa isi exerseze empatia, mila-vazuta ca dragoste in actiune- si sa isi dezvolte inteligenta emotionala, are nevoie sa citeasca poezie si sa se comunice in acest fel. Ea este si un instrument terapeutic, asociat art terapiei, logoterapiei si hipnoterapiei. Prin cuvintele ce ne surprind esentializat si frumos, crestem si inflorim in ceilalti. Poate tocmai de aceea vom da seama in fata Lui Dumnezeu pentru fiecare cuvint rostit. Ca si cuvintele prozatorului, cuvintele poetului sunt materialul inteligibil al actiunilor sale…si in mod special, ele construiesc sau deconstruiesc pentru sine si cititorul sau sensul existentei, misiunea, identitatea, rostul.

De ce scriu poezie?

Scriu poezie pentru ca este cel mai eficient mod de a lupta impotriva mortii, batrinetii, bolii, ideologiilor cu pretentie de dogma. Asta pare a fi o afirmatie cel putin ciudata, de exaltat, insa doar pare. Multi poeti au murit pentru o poezie, au facut puscarie pentru un vers, au fost lapidati, impinsi sub tramvai sau exilati. Poetii sunt periculosi si de aceea astazi, in consumismul ce a luat locul comunismului, denigrarea ideii de poet, poezie, om de cultura pare cea mai eficienta ofensiva, utilizindu-se stereotipiile si stigmatizarea. Cunoastem cu totii cliseele sofiste despre poeti: poetul sarac, poetul betiv, poetul nebun, poetul visator, poetul singur, etc. Puterea poetilor consta in inteligenta emotionala – capacitatea lor de a vorbi direct sufletului. Poetul comunica frumos, la subiect, taios, esentializat, si uneori…devastator.

Despre psihic si cuvintele care ne construiesc

Poate parea ciudat, insa in fond, tot ceea ce constientizam despre noi, tot ceea ce gindim, sunt cuvinte ierarhizate intr-o structura complicata. Gindurile, emotiile si comportamentele noastre sunt reductibile la cuvinte. Cu cit intelegem si folosim un lexic mai bogat, cu atit mai complexa si desteapta devine mintea noastra. Si invers. Si aceasta afirmatie este sustinuta cosmogonic.

Dumnezeu a creeat lumea prin cuvint. A spus, si s-au facut. Numai cind a ajuns la om, fiindu-i acestuia necesara un chip si o asemanare in care sa se regaseasca, Dumnezeu s-a sfatuit cu Sine, apoi a modelat tarina, apoi i-a daruit suflare de viata…Noi suntem cuvintele Lui Dumnezeu si rasuflarea Lui si atingerea Lui. Impreuna formam propozitii, intelesuri, capatam semnificatie. Daca mai si asternem pe hartie aceste semnificatii, le insufletim, trasformindu-le in poezie, adica intr-un mod de a recreea frumosul.

Aceasta carte este o invitatie la a va descoperi pe voi, prin gindurile mele.

Ca să ajungi la un liman…

ca sa ajungi la un liman…nu trebuie decît să te urci în barcă şi să vîslești înaintea ta. Dar cînd sufletul tău devine o mare fără apă, încotro te îndrepţi? Cui îi ceri ajutorul? Cine îţi mai poate alunga teama eşuării? Cînd te-ai săturat de sisteme explicative şi teorii proiectate să-ţi adoarmă angoasele, păcălindu-ţi foamea de adevăr, nicidecum descoperindu-ţi-L, cînd binele şi răul pe care le faci îşi pierd sensul, inversîndu-se în numele toleranţei, tu unde îţi regăseşti reperele? Cînd ţi-e greu să mai fii un om de rînd pentru că unii îţi reproşează batjocoritor credinţa în Dumnezeu şi felul simplu de-a fi, alţii cinstea şi truda – ca pe un căpăstru menit să te îmblînzească, pe umărul cui te sprijini tu ca să-ţi păstrezi puterea de a mai fi onest faţă de tine? Iar dacă ceea ce eşti acum nu se bazează pe nici o “carte mare”, ci doar pe liniştea pe care o ai împlinind iubirea ca pe cea mai de preţ dintre porunci, atunci cum crezi că te-ai simţi, negîndu-ţi sensul şi devenirea personală, dacă ai abandona să mai fii atent la esenţialul care te defineşte, pentru a lămuri ambiguităţi din latrina unor doctrine sterile pentru orice virtute?

Neputinţa e o mare povară a sufletului nostru, greu de vindecat. Pentru a înțelege de unde poți iniția terapia ei, te invit să îți găsești puțin timp pentru a reflecta; la ce întrebări personale îţi asumi pe nemestecate răspunsurile date de alţii? Apoi, dacă ești încă dispus/ă vom găsi împreună soluţii mai actuale, mai adecvate resurselor tale.

Teama de moarte (thanatofobia)

Teama de moarte si de tot ceea ce reprezinta aceasta; suferinta despartirii de sine si semeni, pierderea constiintei unui sine unitar si incetarea tuturor experientelor personale – este o frica normala, cu o indiscutabila valoare adaptativa pentru individ, daca este traita in situatii care o justifica (experiente la granita mortii, boli incurabile, razboaie, batrinete). Este o componenta de substrat a majoritatii fobiilor, fiind una dintre emotiile inalt adaptative sau dezadaptante – in cazurile manifestarii sale patologice, frica de moarte avind rolul de a proteja individul de experimentarea situatiilor thanatogene.

In situatiile in care frica de moarte este traita in mod nejustificat, asa cum se intimpla in timpul atacurilor de panica, cind moartea este perceputa ca iminenta in situatii inofensive sau care nu reprezinta un pericol personal real, atunci thanatofobia are un caracter patologic, generind manifestari subiective si comportamente disproportionate, dezadaptative.

Avind de obicei cauze psihogene, acest tip de fobie necesita interventii psihoterapeutice, pentru normalizarea si reglarea vietii persoanei afectate, prezentul cabinet de psihologie putind deveni cadrul terapeutic in care persoanele din Constanta pot invata in siguranta cum sa infrunte si sa vindece teama nejustificata de moarte, consultind un psiholog clinician sau un psihoterapeut.

Cum este perceputa frica de moarte la nivel subiectiv?

Thanatofobia este perceputa intr-o maniera personala unica, de catre fiecare individ in parte, insa toate modalitatile personale in care este experientiata au in comun frica intensa de moarte, angoasa traita disproportionat si nejustificata de vreun pericol real. Traita paroxistic, aceasta fobie genereaza reactii de aparare (grija, evitare, fuga) disproportionate, a caror inadecvare este traita impovarator si stigmatizant de catre fobic, in special atunci cind acestea sunt semnalizate nesuportiv sau sunt ridiculizate de anturaj.

Ca si restul fobiilor, frica de moarte se manifesta specific in plan cognitiv, emotional, comportamental si fiziologic, generind o simptomatica proprie care se autointretine, amplificind si agravind fobia. Avind ecouri in toate componentele personalitatii, in plan subiectiv, fizic si relational, simptomele obiectivate in trairi si comportamente ale fobicului amplifica starea emotionala initiala si modul in care este perceputa moartea, generind simptome noi; perceptia celui mai inofensiv semn de pericol se transforma in aperceptia unui pericol de moarte, fobicul traind negativ situatia, “ca si cind ar experimenta un pericol de moarte” real. Simptomaticii initiale a thanatofobiei i se adauga astfel anxietatea anticipativa fata de declansatorii deja experimentati ai fobiei, apare angoasa si se modifica aprehensiunea “pericolului de moarte”, prin inglobarea eronata (“ca si cum ar fi fost un real pericol”) in sfera acestei categorii a trairii fobice a unor situatii de viata inofensive.

Astfel, in plan fiziologic distingem: supraincordare sau suprarelaxare musculara, incontinenta, tahicardie, tremor al bratelor si picioarelor, accelerarea respiratiei si hiperventilare, senzatia de ameteala sau lesin, senzatie de sufocare, senzatie de greata si furnicaturi la nivel abdominal sau la nivelul fetei, transpiratie abundenta-senzatia de sudoare rece, senzatia de nod in git, dureri de cap, senzatia de greutate in membre, senzatia de presiune in timple, tiuit in urechi, etc.

La nivel comportamental cele mai remarcate simptome sunt: fuga, tendinta de evitare-ocolire a situatiilor evaluate ca “pericol de moarte”, incremenirea in fata pericolului, hiper-reactanta (folclorul abunda de situatii in care cineva “a fugit ca lovit de streche”, “s-a ascuns sa nu-l gaseasca moartea”, “a inlemnit de frica”, “ a sarit ca ars”.)

Subiectiv, in plan cognitiv si emotional simptomele traite de thanatofob sunt: ginduri catastrofice, discurs interior negativist fondat pe ipoteze neplauzibile si contructe cognitive ce imbraca aspectul unei transe negative autoinduse, generalizari pripite, stari afective de frustrare, neputinta, furie, teama, rusine, angoasa, inadecvari la diverse situatii de viata resimtite ca jena.

Care este durata de manifestare a acestei fobii?

In privinta duratei sale de manifestare, teama de moarte este una dintre cele mai persistente frici cunoscute; aceasta dezangajeaza si dezadapteaza individul, generind tulburari afective conexe, precum depresia si tulburarile anxioase, agravate de sentimentul de neputinta, care este intretinut la rindu-i de lipsa confruntarii/ infruntarii acestei fobii precum si a cauzelor sale.

Persoana care fuge sau evita “pericolele de moarte” blocheaza astfel, sustragindu-li-se, acele experientele de invatare din care ar intelege ca ceea ce il ingrozeste nu e de fapt atit de periculos pe cit isi inchipuie.

Moartea perceputa ca iminenta si implacabila ingrozeste, timpul fiind trait de thanatofob in bucle distorsionate emotional, in “clipe de cosmar” ce “dureaza o vesnicie” si ani care s-au scurs intr-o clipa; prezentul este minat de pericole din care moartea pindeste la tot pasul si este anxiogen, viitorul si orice actiune de planificare a acestuia dispare sub povara angoasei care face sa se risipeasca orice orizont linistitor, lasind loc nesigurantei, incertitudinii si intimplarii; viitorul este dealtfel ceea ce il apropie pe thanatofob de sfirsitul amenintator si este de evitat pentru consecintele sale fatidice, astfel incit trecutul lipsit de pericole devine singurul refugiu linistitor, pe cind prezentul-singurul timp ramas, un cimp al conflictelor interne, al fugii, evitarii si aminarii.

Refugierea in trecutul personal si neasumarea viitorului confera subiectului o dispozitie de fond depresiva, cu episoade anxioase epuizante- datorate in special credintelor ce supra-valorifica prezentul si “trairea clipei”, dar subestimeaza viitorul. Prezentul tine dealtfel pentru un thanatofob si locul viitorului, motiv pentru care senzatia “pierderii timpului” prin refugierea in trecutul anxiolitic adauga angoasei mortii un puternic conflict existential, generind un stil de viata cu aparente proactive dar dezimplicat si neplanificat, dispus manipularii si intens speculat in directii consumiste.

Care sunt cauzele declansatoare ale thanatofobiei?

Daca psihanalistii considera conflictele de natura inconstienta drept cauza fundamentala a fobiilor, comportamentalistii considera ca fobiile sunt consecinta unui proces de invatare.

Experienta clinica demonstreaza ca thanatofobia este fundamentata de convingerile si credintele personale referitoare la moarte si la consecintele sale, convingeri care se formeaza, ajusteaza si se adecveaza realitatii doar in timp, de-a lungul experientelor de viata ale subiectului.

Desi moartea incepe sa fie perceputa prin consecintele cele mai evidente inca din copilaria timpurie, remarcate fiind semnele mortii, absenta fizica si angoasele de separare (moartea animalului de companie, moartea unei rude sau a unei persoane investite afectiv de copil), constientizarea mortii prin consecintele sale mai putin evidente precum si acceptarea naturii de muritor ce se aplica si propriei persoane au loc la maturitate, in jurul virstei de 30 de ani, odata cu constatarea primelor semne ale imbatrinirii fizice.

Teama de moarte si de consecintele acesteia produce primul salt metafizic al gindirii dinspre logic catre psihologic, dinspre trup spre suflet, marcind o etapa importanta in dezvoltarea psihologica a individului, si fiind cheia de bolta a constiintei de sine. Blocarea in aceasta frica genereaza insa un mod de raportare patologic la anumite situatii de viata ce o activeaza, iar evitarea confruntarii acestei angoase existentiale contribuie la aparitia si mentinerea thanatofobiei, dealtfel a majoritatii fobiilor.

Remarca potrivit careia ceea “ce nu cunosti nu iti poate provoca teama” se regaseste in acest context al constientizarii propriei conditii de muritor. Insa ceea ce se cunoaste insuficient sau lacunar poate provoca groaza. De-a lungul vietii cunoastem moartea atunci cind incepem sa ii constientizam efectele si ne confruntam cu ecoul lor subiectiv, cu suferinta produsa celorlalti.

Contactul copilului cu imaginea suferintei provocata de moartea apropiatilor, odata interiorizata, devine o componenta de nedespartit a felului in care ulterior, la maturitate, este inteleasa moartea personala, care capata astfel o extensie relationala, a suferintei produse celorlalti prin propria disparitie. Moartea personala devine astfel ultima forma de relationare a cuiva si capata semnificatia transmisa de efectul sau emotional (devastare, tristete, indiferenta sau inveselire-la anumite popoare) asupra celorlalti. De aceea ritualul de inmormintare angreneaza familia extinsa a decedatului si comunitatea, capatind uneori proportii publice si fiind ancorat simbolic in jurul semnificatiei de sfirsit definitiv: “ultimul drum”, “ultima dorinta a defunctului”, “ultimele momente”, etc.

Aceasta semnificatie a sfirsitului definitiv pe care il capata moartea in anumite ideologii adauga absentei fizice si angoasei despartirii sensul inept al “trecerii in nefiinta”, sensul neantizarii, al disparitiei bruste, totale, definitive, al trecerii in “neant”- adeseori teama de moarte nefiind decit teama de aceste semnificatii profund ideologizate.

1. Conceptualizarea prin efecte negative si constructe irationale

Teama de moarte este de fapt teama de felul in care o conceptualizam; este frica de consecintele sale, de suferinta si durerea fizica, de suferinta provocata altora, teama de consecintele metafizice, spirituale, pe care aceasta le aduce cu sine. De aceea felul in care intelegem moartea influenteaza si modul in care ne raportam la ea cognitiv-emotional-comportamental; se poate spune ca o buna pregatire pentru moarte conduce spre o mai buna gestionare a vietii.

Sentimentul pierderii de sine, a celor dragi si a oricarei posibilitati de a mai influenta in vreun fel destinul personal-declanseaza un travaliu al refuzului revoltat, al negarii, acceptarii, resemnarii, abandonului sau pregatirii intelepte in fata acestui proces inteles ca implacabil si ireversibil, erijat astfel printr-o periferica afectivitate in unica certitudine postnatala, prin faptul ca sperie. Deasemenea, ideea unicitatii acestei vieti tensioneaza emotional, dramatizeaza si intensifica trairile celui care decide sa isi confrunte moartea.

Moartea in sine produce mai putina suferinta decit semnele ce o anunta si decit semnificatiile acestora in mintea celui ce le observa; boala, durerea, pierderea unor capacitati si a demnitatii personale, imposibilitatea controlarii unor functii ce asigura autonomia si stima de sine – toate acestea produc mai multa suferinta decit procesul “marii treceri”. Imaginea suferintei amplifica semnificatia, importanta si intensitatea evenimentelor asociate, cel ce sufera traindu-le exacerbat.

Conceptualizarea mortii ca pe un eveniment personal ultim, total, complet si definitiv, care reprezinta sfirsitul brusc al fiintei umane si al fiintarii, precum si ecoul afectiv al acestei conceptii nihiliste a mortii, circumscrie intregul portential de suferinta asociata ce-si gaseste ecou in plan emotional, conferindu-i mortii dimensiunea sa tragica.

Fortarea acceptarii non-existentei, in contrast cu existenta actuala este un generator de suferinta prin insasi lipsa adecvarii la realitate si un premergator al tanatofobiei.

2. Lipsa pregatirii spirituale

Nivelul de pregatire spirituala a celui care se teme de moarte este un variator al tanatofobiei; calugarii crestini care se impaca cu “moartea” inca din timpul vietii – rasa calugareasca fiind neagra si cuprinzatoare pentru a simboliza mormintul – afirma ca teama de moarte este direct proportionala cu distanta fata de Dumnezeu; nu se confunda decesul corpului cu moartea; teama de moarte devine un nonsens, daca intelegi ca si tu ai fost rascumparat din moarte prin jertfa Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Moartea este rasplata pacatului si este firesc sa te temi de ea, dar nu sa o confunzi cu decesul trupului. Asadar in cazul unui thanatofob, interogatiile “de care moarte te temi?” si “de a cui moarte te temi?” reprezinta un prim gest al initierii unei restaurari terapeutice a credintei in Dumnezeu si a unei sanogene aperceptii a mortii.

Cit de repede se vindeca thanatofobia?

Multi pacienti cu thanatofobie se adreseaza psihologului, obisnuiti fiind cu modelul medical de interventie; (medicul asociaza o substanta oricarei categorii nozologice, pilula reprezentind garantia vindecarii) se asteapta la un ritual asemanator macar prin “rapiditatea” terapiei. Este si normal, pentru ca nu este foarte placut sa iti vezi moartea la tot pasul. Acesti pacienti aduc cu sine in terapie asteptarile de vindecare ale modelului medical, asteptari false, pentru ca multi constata ca in urma administrarii medicatiei anxiolitice care tineste simptomele ei isi “conserva” fobia, care continua sa se manifeste dar mai putin zgomotos.

Terapia oricarei fobii, cu atit mai mult a thanatofobiei reprezinta un preces ce arareori are loc instantaneu, vindecarea fiind o dezvatare si reinvatare a unui alt model de raportare la stimulul fobogen, dublu deci ca durata daca il raportam la timpul cit i-a fost necesar cuiva sa invete sa se teama. Raportindu-ne iar la experienta clinica, este necesar un numar de minim 15 sedinte pentru a trata thanatofobia.

Vindecarea thanatofobiei este pe atit de scurta pe cit de repede isi poate reevalua si restructura pacientul convingerile false. Ca in orice alt proces psihoterapeutic, vindecarea fricii de moarte presupune o intensa implicare personala a pacientului in procesul psihoterapeutic, invatarea si exersarea confruntarii propriei temeri, initial in cadrul terapeutic asigurat de cabinetul psihologic si ulterior in experientele sale zilnice.

Tabuurile sexuale si beneficiile lor

Societatea ejaculatorie ne propune tabuul suprem; lipsa oricarui tabu sexual. Efectele se observa imediat; tensionarea inutila a pulsiunilor sexuale pentru a le detensiona comercial, amplificarea inhibitiilor sexuale si a tulburarilor de dinamica sexuala ca efecte perverse.

Ce tabuuri sexuale nu incalcam inca?

Orice normare a sexualitatii implica tabuurile sale specifice precum si abaterile de la aceste interdictii. Ca in orice societate atent destructurata, si in Romania tabuurile sexualitatii sunt rescrise de “mode”, si inlocuite cu tabuuri ale promiscuitatii. Astfel, e la moda sa iti inseli partenerul, dar e un tabu ca acesta sa afle, este la moda sa iti inseli sotia dar este un tabu sa iti lasi amanta insarcinata, e considerat normal ca barbatii sa aiba relatii extraconjugale, dar e un tabu ca partenerele lor sa faca la fel. A devenit un tabu sa faci sex de mai mult de 3 ori cu acelasi partener, la fel cum este sa te casatoresti inainte de 30 de ani, sau “sa iti iei carnea de unde iti iei painea”.

Incalcarea tabuului este inconstient atractiva, pentru ca regulie formulate negativ tind sa fie intelese ca afirmatii, mintea inconstienta neoperind cu negatii si cuantificatori, acestia operind la nivelul semantic al limbajului ce asigură conştientizarea; astfel ca orice negatie devine o tentanta afirmare si o potentare a comportamentului spre directia interdictiei. Tocmai de aceea, cu ceva vreme inaintea primului raport sexual adolescentii ar trebui initiati sexual si ajutati sa inteleaga motivul existentei si sensurile acestor tabuuri sexuale, fapt realizabil doar prin educatia primita de la persoanele pe care ei le crediteaza moral si pe care le investesc cu aceasta autoritate, insa din cite observam aceste persoane inceteaza sa mai fie parintii.

Tabuurile sexuale reprezentative pentru români sunt inca tabuurile care si-au pastrat sacralitatea, cele care vin din sfera vietii religioase asumate, si care au cea mai mare valoare educationala.

Ce functii au tabuurile sexuale?

Contrar intuitiei de trotuar vehiculata tabloid, ce le asociaza unor mentalitati depasite, tabuurile sexuale au functii psiho-sociale bine structurate si reprezinta un indicator al nivelului de civilizatie in societatea care le adopta. Acestea normeaza si umanizeaza instinctul sexual, civilizindu-l; in culturile avansate, dorintele sexuale pot fi puse in act doar respectind o etica sexuala, reguli esentiale ce fac antropologic diferenta dintre physis si polis, dintre consumarea instictuala in tufisurile junglei si sexualitatea umanizata din cadrul unei comunitati umane.

Desi se inscriu in categoria regulilor ce asigura buna convietuire, interdictiile pe care le impun tabuurile difera de celelalte tipuri de interdictii prin caracterul sacru al comportamentului normat. Comportamentele sexuale sunt acte sacre daca sunt privite prin prisma scopului lor ultim, acela de a da viata unei alte fiinte, omul regasind-si originile fizice in acest comportament creator, si, la proportiile staturii sale, o asemanare cu Dumnezeu, cel  care l-a insufletit.

Exista tendinta de a echivala lipsa tabuurilor cu dezinhibitia sexuala dintre parteneri, dar dezinhibarea in pat este tocmai efectul respectarii acestor tabuuri sexuale, ale caror functii nu tintesc reprimarea sexualitatii ci structurarea acesteia in comportamente sociale; adresindu-se constiintei morale, tabuurile se supun atentiei noastre chiar si atunci cind le dorim tacute, generind presiune morala si inhibitii; rostul lor fiind de a inhiba-exhiba contextual sexualitatea.

Ce efecte genereaza renuntarea la tabuuri?

Desacralizarea persoanei atrage dupa sine desacralizarea actului sexual si renuntarea la tabuuri; orice cadere in profan este echivalentul unei caderi in moarte, este o decadere, o surpare epistemologica ce atrage dupa sine moartea spirituala, si este o palma peste chipul din noi al Lui Dumnezeu.

Eliberarea de tabuuri genereaza tabuuri noi si cei ce cred ca fugind de regulile sexualitatii devin liberi, au surpriza sa constate ca libertinajul are propriile sale reguli. Intr-o cultura ce face elogiul ejacularii de consum si stimuleaza practicarea “sexului protejat”, singurul tabu la moda este acela de a avea tabuuri sexuale. Ochii si urechile romanilor nu au scapat de acest curent global al pervertirii dorintei sexuale si a tandretii erotice, sentimente complexe ce coaguleaza cuplul sexual; network-societatea pompeaza devianta sexuala si morala, folosind eficientul principiu comportamental al intaririi aleatorii; acum blameaza – acum ridica in slavi si promoveaza promiscuitatea, generind de fapt educatie sexuala.

Eliberarea instictului sexual de sub fusta culturii si moralei genereaza dezinhibitii de consum, artificiale tensionari-detensionari ale nevoilor sexuale, ce influenteaza inevitabil si destructiv modelele de cuplu sexual. Renuntind la tabuuri, cuplul sexual redevine cuplu instinctual. Negarea reperelor si inlocuirea lor cu tentatii pasagere produce o cadere si o destructurare a societatii de la civilizatie spre tufe. Se vehiculeaza  tot mai des ideea unei destructurari a societatii romanesti, o dezorganizare generala, efectele acesteia constatindu-le si in planul sexualitatii. Chiar daca au valori morale puternice, comportamentul sexual al romanilor este expus contaminarii si restructurarii emotionale in jurul antivalorilor; femeile sunt valorizate sfincterial, barbatii sunt priviti utilitar, sexul extramarital a devenit o marca a distictiei sociale, inselatul tinde sa devina disciplina olimpica, parintii isi abuzeaza copiii si acestia la rindul lor dezvolta sindroame complexe ce le destabilizeaza in perspectiva viata de cuplu si viata sexuala.

Mizind pe implicare pedagogica si pe tezaurul moral oferit de ortodoxie, (sau trecind pe la orice cabinet psihologic din Constanta pentru a discuta cu un psiholog), parintii isi pot educa copiii pentru o viata de cuplu sanatoasa, astfel incit ajunsi la adolescenta acestia sa fie suficient de maturi si pregatiti emotional sa isi consolideze relatiile sexuale in jurul iubirii nicidecum in jurul placerii. Atractia erotica ce primeaza nevoii sexuale si fidelitatea ce fundamentează cuplul marital, dinamizind si potentind viata de familie, ar putea astfel să nu ajunga simple nostalgii. Pe un fond general de descrestere a ratei fertilitatii-natalitatii si de crestere a divortialitatii constatate la nivel european (conform Eurostat) ar fi interesant sa înţelegem cum coreleaza acestea cu prezenta tabuurilor sexuale si cum anume, prin respectarea lor, parintii isi implica copiii in adoptarea unui model sexual si de cuplu sanatos.

Consider ca romanii ar fi cel putin pragmatici mentinindu-si active tabuurile sexuale, pentru a supravietui cultural si ca specie.


“Intoarcerea in rascruce”, o premiza terapeutica

Cind cineva imi vorbeste despre drumuri fara intoarcere constat ca am in fata adesea o persoana cu o fixatie pe scop, sau una care traieste o abandonare a acestuia, ori un om indoliat care se raporteaza fatalist la o pierdere irecuperabila –cum ar fi moartea cuiva, o boala cronica, un divort, etc.

Batrinii spun ca daca cineva rataceste drumul, atunci, pentru a-l regasi, se poate intoarce la prima rascruce, in locul unde s-a ratacit, si acolo poate sa aleaga o alta poteca sau o cale mai potrivita siesi, drumul cel bun al destinatiei sale. Intoarcerea in rascruce este de fapt revenirea la o conditie personala mai sigura, mai orientata in raport cu un scop existential.

Ca sa constatam ratacirea e necesar sa fim in permanent contact cu scopul dar si cu pozitia noastra cit mai actualizata fata de el. Uneori tocmai aceasta grija a tintei ne poate fixa excesiv atentia, potentind ratacirea drumului si idealizarea destinatiei. Din dorinta mare de a-l atinge, prin suprainvestirea scopului nostru, realizam o excesiva raportare la noi insine, la dorinte si resurse, ceea ce poate excede dezadaptant contactul cu exteriorul precum si relatiile cu lumea – obiectivate prin ce se intimpla in afara noastra, cu drumul in sine – primul care ar putea sa ne spuna spre ce ne indreptam de fapt. Aceasta abatere hipnotica a atentiei de la drum spre noi insine nu ne mai permite sa facem la timp corectii eficiente ale directiei in care mergem, fixarea pe scop ascunzindu-ne drumul spre el.

In situatia diametral opusa, atunci cind ne lasam distrasi de drumul in sine, putem adesea sa ne uitam scopul sau sa il abandonam, slabind relatia sa cu noi insine. Ni se poate intimpla sa fim furati de peisaj, sa ignoram destinatia cu care am pornit initial in minte, si atunci, oricare ar fi el, drumul devine unul bun, pentru ca orice drum ne conduce undeva daca avem suficienta rabdare sa ii atingem capatul. Ratacirea scopului personal devine ratiunea de a fi a ratacirii in sine, care ajunge noul scop. Drumul initial nu mai are intoarcere, pentru ca ne lipsesc reperele interioare, cum ar fi in acest caz obiectivul spre care am pornit, fata de care nu ne mai raportam ca la o destinatie. Telul nostru astfel abandonat poate fi prin aceasta intangibil, importanta devenind pentru noi calatoria, si nicidecum destinatia.

Aceasta noua forma de fixatie, in exteriorul nostru,  este specifica culturii abandonului, si o intilnim la tot pasul, contaminindu-ne psihologic pe multi dintre noi, prin stimularea calatoriei de dragul calatoriei, a epuizarii de dragul epuizarii, a ratacirii de sine -in afara vreunui scop pe care sa-l putem numi personal. Adesea facem din aceasta noua ratacire un drum in sine, o cale si un scop, astfel incit, excesiva noastra orientare spre exterior, pierderea contactului cu valorile de esenta, cu motivatia intrinseca, cu gindurile si emotiile sinelui nostru profund – toate acestea  stimuleaza o superficializare a existentei personale, sentimente de nemultumire de sine, dezradacinare,  conduite de abandon si esec.

Alteori insa transformam aceasta ratacire de sine intr-un drum initiatic, fapt posibil doar prin constientizarea fenomenului si resemnificarea lui salvatoare, caz in care suntem deja adaptati si pe drumul bun.

In astfel de situatii “intoarcerea in rascruce” de care amintesc batrinii poate fi o solutie psihoterapeutica de regasire a drumului ratacit, un mod practic si clarificator de reasezare pe traiectoria scopului. “Intoarcerea in rascruce” devine un prilej de reorientare echilibrata, atit interna cit si externa, un drum inapoi,  pe parcursul caruia putem retrai o dezvaluire si o reconsiderare a experientelor in care ne stiam orientati.  Desi sunt mai vechi, aceste experiente evocate pot fi mai familiare si mai securizante si pot stimula reasezarea in resurse precum si readaptarea plecind de la solutii deja testate personal; le putem apoi proiecta spre acele experiente noi ce ne bulverseaza reperele, in ideea reorientarii noastre in acord cu scopul. Acest travaliu de reamintire a felului in care gandeam si simteam chiar inainte de a pierde calea ne permite asadar o repozitionare fata de scopul-destinatie anterior dar si a acestui scop inca neatins fata de nevoile noastre prezente, fapt ce ne descrie clarificator atit drumul cel mai bun catre tinta finala, cit si integrarea etapelor de atingere si micile abateri corespunzatoare noilor nevoi.

Prin intoarcerea anamnetica la rascrucea unde ne-am ratacit, scopul drumului pe care dorim sa il continuam devine din nou destinatia initiala, acest scop obiectivindu-se in experiente tangibile pe care le asimilam reusitei, ajutati fiind de o astfel de clarficare a parcursului; semnul regasirii sale devine noul drum, diferit de vechiul prin semnele concrete care ne anunta atingerea scopului dorit.

Atunci cind celelalte modalitati de orientare lipsesc, un avantaj al intoarcerii in rascuruce este acela ca nu pierdem timp cu solutii nesigure, evitind astfel sa ne consumam in prilejuri ce satureaza asteptarea si tensioneaza nevoile.

A umbla fara teama ca te-ai putea rataci presupune inclusiv achizitia acestui bun obicei, atunci cind crezi ca-ti poti doar tu de grija; acela de a accepta intoarcerea pina la primul context personal semnificativ in care te simteai inca pe drumul tau, atunci cind nesiguranta pune stapinire pe tine sau, atunci cind te saturi de drumuri ce nu te conduc unde vrei tu.

In aceasta rascruce Il poti regasi pe Dumnezeu, bunul simt, moralitatea, bunele obiceiuri, poti sa iti lamuresti tintele personale. Intoarcerea te invata sa devii mai constient de tine si de ceilalti, sa reincepi sa te iubesti pentru a sti cum sa ii iubesti pe oamenii de linga tine, sa inveti sa citesti indicatoarele, sa citesti Scripturile ca sa stii cine iti este Dumnezeu si ce doreste El de la tine, dar si pentru a sesiza ca felul in care crezi in ce stii e o consecinta a cunoasterii, nu a ignorantei asumate, sa iti amintesti care ti-e telul, daca nu cel ultim macar pe acela ce iti defineste etapa de viata pe care o traiesti, si, nu in ultimul rind, intoarcerea in rascruce te provoaca sa fii mai atent la drum.

Intoarcerea in rascruce este o premisa a vindecarii, si poate fi utilizata ca tehnica de resemnificare a experientelor traumatice ori problematice, in vederea unei restructurari functionale a persoanei – asa cum revenirea in rascruce atunci cind te-ai pierdut pe drum presupune regasirea drumului de care stii ca ai nevoie.

Cabinetul psihologic poate fi vazut ca o rascruce, un loc din Constanta, unde poti veni atunci cind ratacesti drumul, sau cind nu il mai simti ca fiind unul potrivit tie. Aceasta rascruce devine ocazia de a sta de vorba cu un psiholog, si impreuna putem descoperi o cale mai buna spre scopul tau.

Greşeala definitivă

Să ceri iertare presupune să îţi recunoşti greşeala în relaţia ta cu celălalt.

“De ce să o recunoşti cînd poţi atrage atenţia tocmai prin greşelile tale, devenind vizibil  şi <<la modă>> astfel?”

Pentru că neiertarea unei greşeli orientează spre tine cel puţin acelaşi tratament, greşeala devenind teologic spus, păcat, o existenţă sub semnul greşelii – adică cel mai sigur mod de a deveni invizibil mai întîi pentru alţii, apoi pentru sine, într-un joc de-a reprimarea jucat cu propria conştiinţă. Păcatul atrage după sine moartea, dar moartea nu înseamnă numai constatarea unei absenţe.

Să îţi recunoşti greşelile presupune mai întîi o preocupare pentru propria ta igienă mintală. Înseamnă că vrei să rămîi sănătos spiritual şi fizic. Le poţi vedea atunci cînd îţi priveşti onest faptele, cînd atenţia ta se orientează dinspre relaţie spre tine, dinspre felul altora de a te privi spre felul tău de a te privi. Doar fiind atent la reflexii poţi să înţelegi cum te văd alţii;…“Cine ţi-a spus că eşti gol ?” îl întreaba Dumnezeu pe Adam, ascuns pe sub copacii Edenului. Sentimentul de vinovăţie prin care conştiinţa ta iţi semnalizează o problemă este prima invitaţie la confruntarea comportamentului cu reflexia lui, la judecată. Vinovăţia este primul sentiment care te orientează spre un etalon moral reglator, care îţi arată la ce te raportezi cînd faci ce faci, pentru a vedea unde apare greşeala şi unde apare deformarea; îţi aparţine greşeala sau eşti învinuit degeaba? Te auto-învinuieşti justificat sau nejustificat? Să admiţi cum, cînd şi cui i-ai greşit, să înţelegi, să observi consecinţele greşelii tale şi să iniţiezi o restaurare, înseamnă nimic altceva decît să fii religios, adică să îţi menţii raportarea la Dumnezeu.

Evitînd neplăcerea acestei confruntări de conştiinţă, conştientizarea propriei vinovăţii – nu anestezierea ei, nici măcar nu poţi îndrepta spre tine iertarea celuilalt, atunci cînd celălalt totuşi te iartă. Trăieşti împleticit în tehnici de apărare, te aperi dar nimeni nu te atacă, trăieşti cu această coajă a unor conflicte profunde, provocîndu-ţi durere şi boală, modul constant prin care corpul tău îţi aminteşte de vreo greşeală, pe care îngropînd-o în tine, să n-o mai vezi, o transformi în suferinţă.

Iertarea de sine este posibilă doar ca o consecinţă a iertării profunde, complete, pe care celalalt şi Dumnezeu ţi-o oferă. In abasenţa iertării solicitate celuilalt, auto-iertarea este o revendicare injustă, o nedreptăţire secundară şi programată ce se adaugă greşelii iniţiale, o tristă iluzie a iertării, pentru că asta ar însemna reprimarea, ascunderea unei greşeli făcută faţă de tine şi aproape, fuga de conştientizarea consecinţelor sale: ai acţiona atît împotriva unui sentiment comun al dreptăţii, împotriva legii morale, martorul stării tale de luciditate şi a funcţionării optime conştiinţei tale- cît şi împotriva celui pe care-l nedreptăţeşti. Consecinţele anestezierii stărilor de vinovăţie ar putea fi anestezierea conştiinţei ca instanţă morală, fără de care te condamni la dezechilibru.

Cînd cineva te iartă, arareori ai nevoie să te mai ierţi şi tu. Tristeţa inerentă conştientizării propriilor greşeli, sau căinţa, care te adaptează pentru a nu mai repeta greşeala – este un doliu necesar al restaurării tale interioare, un martor însămînţat de Dumnezeu al constatării unei stări de cădere, din care numai prin iertarea Sa te poţi ridica. Dar mai înainte împăcarea cu ceilalţi este primul pas necesar, pe care poţi să îl faci tu!

Nici o greşeală nu este definitivă atît timp cît mai găseşti iertare pentru ce ai greşit. Iertarea primită te vindecă de anti-iertare, un blocaj în starea de condamnare de sine şi de contra-judecare a celuilalt, sîmburele morţii definitive.

Cum să îţi conştientizezi greşelile, cum să găseşti curaj pentru a-ţi cere iertare, cum să îndrăzneşti să te accepţi aşa cum eşti tu acum, pentru a-ţi da voie să te dezvolţi, de acum încolo,  în direcţia cea mai bună pentru tine- ai putea experimenta şi în cadrul Cabinetului de Psihologie, în Constanţa,  unde îţi stau la dispoziţie,  în calitate de psiholog.

Urechea plecata prietenii ti-i taie.


Un tinar a auzit de la altii ca duhovnicul sau este un usuratic, nesimtit, mincinos, afacerist, betiv, si ca are mai multe vicii decit calitati, povatuind oamenii pe cai gresite, ratacindu-i in loc sa ii ajute sa afle cararea dreapta si ingusta.

Duhovnicul sau era un preot pe care il stia demult, si pe care chiar el si l-a ales pentru calitatile sale de om bun, considerindu-l cel mai de incredere prieten. Ii putea spune adesea ce are pe suflet, ca si cind ar fi stat de vorba cu Dumnezeu, si drept raspuns, pentru ca si-l facea martor al pocaintei sale sincere, primea dezlegarea de pacate si Sfinta Impartasanie.

Nu il mai vazuse pe preot de citeva luni, dar nici nu voia sa il vada asa; ii era teama sa nu fie cumva  adevarate spusele celorlalti, ca se smintise intr-atit de mult. Lunile au devenit ani, indoielile pe care contradictoriul le provoaca s-au accentuat, transformindu-se intr-un mod de a gindi agnozic si intr-un stil de viata apatic si sters; nici pe la biserica nu s-a mai dus, vazind in tot mai multi preoti pe prietenul sau decazut. Daca ar fi auzit macar o veste buna, ceva care sa-i aminteasca de avantajele acelei prietenii, poate s-ar fi gindit sa-l mai viziteze. Dar nu! Gura lumii sloboda ii dadea numai vesti rele.

Cum viata sa nu seamana cu un basm, tinarul a decis sa isi inlocuiasca duhovnicul cu un mentor. Si-a ales o personalitate pe care o admira toata lumea pentru virtutile sale si pentru succesul sau profesional, despre care toti spuneau ca este un etalon al profesiei si un exemplu pentru oricine. I-a devenit chiar student, in incercarea de a se apropia mai mult de omul din spatele statutului, cautind intelepciunea, harul, spiritul glumet si viu, deschiderea spre viata si increderea in umanitate, pe care le gasise cindva. Atent la detalii, tinarul a gasit la mentorul sau doar o imagine minutios prefabricata si un om obsedat de personalitatea lui, foarte sensibil la ceea ce pare a fi pentru ceilalti, mai putin la ceea ce este in fond, astfel incit vocatia unui idol talentat, generos, intelept, profesionist se  transforma rapid in dezamagirea demascarii unui prapadit; un om increzut, orgolios, curvar, betiv, razbunator, egomaniac, care deprinsese arta predatului, dar nu arta aplicarii invataturiilor sale.

Dezamagit si darimat, tinarul isi spuse in sinea lui, ca si cind s-ar fi trezit dintr-o anestezie in mijlocul traficului:

“Asa-ti trebuie! Daca ii lasi pe ceilalti sa fie ochii si urechile tale, inima si mintea ta! Te inseli si ratacesti mai mult decit daca tu insuti ai vedea si auzi, gindi si simti! Urechea plecata prietenii ti-i taie!”

Isi puse cap la cap gindurile, realizind ca emotiile de teama, groaza, frica de decadere, il defineau de fapt dintotdeauna, fiind proiectate spre prietenul sau printr-un mod gresit de a pune problema; se identifica atit de mult cu prietenul sau incit nu dorea decit sa ii semene cit mai bine.

Desi trecusera ani destui, tinarul isi regasi duhovnicul asteptindu-l, ca de obicei, cu bucuria sincera a fiecarei intrevederi, in biserica mica, de lemn. Era asa cum si-l amintea, dar incaruntise: cuviincios, infrinat, darnic, curat la minte si bun la suflet, intelept, echilibrat, ce-i drept cam stringator-dar nu numai pentru sine, si mai ales taios de sincer. Duhovnicul nu pe el se cauta in prietenia lor de suflet, ci il reflecta pe tinar, cel care venise sa-i ceara ajutor, ajutindu-l sa isi gaseasca linistea sufleteasca si sa se impace cu Dumnezeu.

Tinarul acesta a venit la cabinetul psihologic, trimis de duhovnic, dorind sa fie ajutat sa se impace si cu sine.