Category Archives: Psihologie sociala

Dragoste si utilizare

Posted on by

Ce este dragostea?

Sentiment modelat de educatie, complex, intens si cu o durata de manifestare mai indelungata decit afectele sau emotiile, dragostea, oricit de personal-expresiv am experimenta-o in cele mai frecventate dintre ipostazele ale sale, erotic, fratern, filial sau de adoratie, ne orienteaza teleologic, conferind sens si semnificatie existentei.

Dealtfel exprimarea oricarei emotii conduce catre o mai buna constientizare a acesteia si la dezvoltarea unor unitati relationale si de semnificatie ce o contextualizeaza in existenta personala, devenita astfel o unitate de memorie obiectivata prin comunicare si subiectivata prin semnificatie. Intelegerea existentei personale drept o consecinta practica a acestui sentiment, confera iubirii functii personale si sociale ce-i contureaza antropologic utilitatea; pentru ca ii constientizam mai intens obiectul, acest tip de traire ne ancoreaza reperele existentiale in consecintele sale ultime; suntem copii ai unor parinti care s-au iubit cindva, scopul final pe care il serveste dragostea parintilor nostri fiind noi insine, viata si posibilitatea de a exista, fiintind valoric.

Cum intelegem utilizarea?

Utilitatea este un concept ce are drept corespondent actional utilizarea. Utilizarea presupune actiunea de folosire a unui instrumentar, vizeaza un scop bine definit, un rezultat urmarit prin folosire, cuantificabil si cintaribil. Utilitatea subtantializeaza o actiune in jurul scopului de atins, conturindu-i instrumentului valoarea practica, prin anticiparea in plan mental a actiunii cu obiectul util in sine. Utilitatea este o privire instrumentala asupra scopului, vizind iminenta folosire pentru scop, in ideea obtinerii acestuia printr-un proces de utilizare.

Care sunt scopurile finale al dragostei?

Unul dintre cele mai importante scopuri ultime ale dragostei este viata. Nu intimplator avind o valoare de mobilizare energetica si motivationala foarte mare, precum si o latenta indelungata, dragostea este unul dintre cele mai exprimate sentimente dar si unul dintre cele mai modelate la nivel social. Societatea si culturile asociaza iubirii, prin educatie, unitati de semnificatie si comportamente invatabile, “civilizind” prin conventii cadrele ei de manifestare; dragostea apare astfel asociata unor absurde contexte conventionale, unor concepte abstracte sau obiectelor de consum, generind orientari, substituiri, deturnari de expresie dinspre subiect ca finalitate catre obiectele accesorizante ale acestuia. Subiectul devine astfel un obiect de consum. Civilizarea inculca acestui sentiment eminamente inter-subiectiv obiecte, transformindu-l in atasament pasional si generind un pattern idolatru al manifestarii sale; “dragostea (pasiunea) pentru masina”, “dragostea (pasiunea) pentru gadgetul personal”, “dragostea (pasiunea) pentru un anume tip de mincare”, “dragostea (aventura) de-o vara”, “iubirea (devotamentul, obedienta) de partid”, “dragostea (dependenta, atasamentul) pentru un anumit ritual sau forma”, echivalind astfel iubirii- atasamentul sau pasiunea si conferindu-,  odata cu preschimbarea subiectului iubirii in obiect, o secularizanta valoare practica.

Este dragostea programabila?

Fragmentarismul si consumismul prin care postmodernismul a clacat lamentabil inlocuiesc scopurile ultime ale iubirii, viata si fiinta umana, cu scopuri de productie, instrumental-utilitariste; cresterea natalitatii, performarea intr-un sistem organizat, performanta utilitarista fiind posibila prin fixarea scopului ultim al iubirii in utilizare. Printr-un simplu exercitiu de constientizare a conditiei prezente putem lesne observa ca suntem arhivati organizational, corporatist, valorizati ca resursa nu ca fiinta. Urmarim si traim consecintele acestor disocieri, a “stilului performant” de valorizare a fiintei umane, dinspre persoana in sine spre organizatia care-o inglobeaza utilitarist, fapt ce reduce persoana si personalitatea la un individ utilizabil. Cum “sa te faci util societatii“, cum “sa fii recunoscator partidului-organizatiei“, cum “sa te feresti de sarcinile nedorite“, cum “sa concepi mai putini copii pentru a feri planeta de infometare“-sunt clisee propagandistice pe care multi le intilnim, iar functiile lor sociale sunt acelea de restructurare emotional-comportamentala.

Sa te faci util societatii sau sa iti iubesti aproapele?

Excesul de ratiune specific izolarii in fragmentarul hiperspecializarilor genereaza o mecanica a ratiunii si rationalului, dincolo de care fenomenologia irationalului – abisul inconstient ce cuprinde existentul inca neconstientizat – este in mod artificial abstrasa, generind abil o viziune aumana a umanului. O considerabila parte a sentimentelor noastre se sustrage controlului constient, facind programarea emotiilor complexe aproape imposibila; cu toate astea oamenii doresc retete pentru fericire, si cel putin un buton pentru anularea dragostei, atunci cind consecintele acesteia scapa previziunilor personale orientate cliseic. Este momentul in care multe persoane au acest insight, al utilitatii neutilizabile a dragostei, si ca psiholog in Constanta ma bucur sa le recunosc in cadrul sedintelor de consiliere si psihoterapie sustinute la cabinet.

Este dragostea utilizabila?

Dragostea este utila, dar nu are valoare instrumentala. Este un sentiment util scopurilor sale ultime, dar inutilizabil in rest. Scopurile intermediare presupun antefactum existenta unui demers calculat si a unui set de instrumente, dragostea experientiata subiectiv-nu poate fi declansata si nici controlata constient pe deplin, sustragindu-se planificarilor.

Cu cit scopurile sunt mai specifice, cu atit utilizarea presupune o mai buna instrumentalizare. Scopurile ultime ale iubirii sunt celalalt, existenta, viata, Dumnezeu. Utilizarea dragostei ar presupune constatarea / desemnarea unor scopuri exacte, specifice -interventii cognitive de constientizare a acestora si de autocontrol emotional; insasi existenta apriori si nu aposteriori a unui obiectiv precis asociat unei emotii (stim ca iubim pe cineva dar nu stim unde ne va duce asta, urmeaza sa vedem) reveleaza cazuistic tendinte de hipercontrol emotional ce intra in conflict cu controlul inconstient, disociere emotionala constatata in diferite tulburari emotionale. Dragostea mentine in atentie insa un subiect clar definit, care ii este si singur scop, spre care se orienteaza – celalalt, relatia. Mentinind atentiei persoana draga in legatura cu care se manifesta, dragostea urmeaza sa isi defineasca scopurile relational si dupa constientizarea ca sentiment; dragostea implineste mai degraba decit planifica. La intrebarea de ce ma iubesti, un indragostit poate fi pus in incurcatura; daca raspunsul vine transant, fie ai de-a face cu un psihanalist foarte bun, care cu metoda isi poate urmari fluxul gandurilor, fie cu un utilizator de fraze cu continut emotional, un posibil absolvent de MBA, care nu vorbeste despre sine in raport cu tine, ci despre cum are de gind sa te utilizeze.

Poti iubi “de forma”?

Ce rezulta daca iubirea traita este orientata spre un obiectiv, spre o forma, nu catre o persoana? Dincolo de formele sale sublimative de manifestare, convertirea dragostei la utilitarism mercantilizeaza si volatilizeaza sentimentul, transformindu-l, denaturindu-l, pervertindu-l pina la formele mutant ale donna-gaga si ale “iubirii” de unica utilizare. Prin prisma utilizarii sale metrosexuale, dragostea este privita ca o consumabila conditionabila, absurditate care a dus dealtfel la reevaluarea iubirii ca sentiment si la adaugarea ei in DSM V pe lista tulburarilor emotionale ce intregesc patologia afectivitatii. Acest tip de “iubire-pragmatica” este privita de comunitatea stiintifica drept boala si incadrata corespunzator in manualele de psihodiagnoza contemporane.

Dragostea este utila, daca am in vedere consecintele sale pe termen lung, care-i definesc larg scopurile. Avem nevoie de dragoste pentru a ne raporta in consecinta la o persoana.

Dragostea este utila, dar nu utilizabila

Dragostea pentru aproapele meu nu este un instrument ci un sentiment pe care il pot controla constient doar partial, caruia ii constat prezenta sau absenta si care are sanse sa existe pe masura ce imi propun sa ma observ, sa-l vad si sa il cunosc pe celalalt. Epoca utilizatorilor si utilizarii ne propune modelul “sa ti-o trag, ca vreau iubire…”, acesta aparind mai credibil si frecventabil decit sanogenul “te iubesc pentru ca…asta simt”. In care dintre cele doua situatii iubim?

Tabuuri sexuale ale minoritatilor din Dobrogea

Posted on by

Desi tabuurile sexuale dobrogene au un caracter universal prin prisma filonului lor religios, ceea ce le deosebeste sunt aspectele practice pe care cultura fiecarei comunitati le insereaza si le adapteaza dupa nevoi -propriei sexualitati.

Tabuuri sexuale ale evreilor *

In timpul actului sexual barbatul trebuie sa aiba ginduri curate pentru a-si mentine constiinta curata; sa nu se poarte pervers, sa nu fie usuratic, sa nu ii spuna sotiei vorbe urite, pentru ca, spun invatatii, chiar si vorbele usoare dintre sot si sotie i se spun Domnului in timpul judecatii ceresti.

Inainte sau in timpul actului sexual se vorbeste doar atit cit trebuie in aceasta imprejurare, partenerii netrebuind sa isi distraga atentia de la actul sexual.

Pozitia el jos si ea deasupra este o pozitie condamnata, dar nu si daca sotii au orgam simultan, aceasta pozitie permitand spermei sa ramana mai putin in interiorul vaginului.

Tot din motive de scadere a fertilitatii este interzis sexul in pozitiile in care partenerii stau in picioare sau in pozitia sezind.

In timpul actului sexual sotii trebuie sa se gindeasca la vorbe din Tora si la alte lucruri sfinte, aceasta fiind o mitzva (o indatorire sfinta).

Este interzis ca actul sexual sa aiba loc in afara unei case de locuit – in natura, parcuri, pe strazi, in livezi sau gradini…pentru a nu se asemana unui adulter.

Sotul nu trebuie sa aiba contacte sexuale cu sotia decit cu consimtamintul ei, si este interzis sa o forteze in vreun fel. Deasemenea este interzis ca sotii sa aiba relatii sexuale atit timp cit sunt certati si nu au rezolvat intre ei neintelegerea, chiar daca amindoi isi doresc sa faca dragoste.

Daca sotul a hotarit sa divorteze de sotia lui si nu o mai iubeste, este interzis sa mai aiba relatii sexuale.

Este interzis ca sotul sa intretina raporturi sexuale cu sotia atunci cind ea doarme, sau cind vreunul dintre soti este beat.

Este interzis sexul in fata oricarui om, daca acesta este treaz, dar in fata unui copil care nu stie inca sa vorbeasca, este permis.

Este interzis ca partenerii sa isi priveasca organele genitale in timp ce fac dragoste, daca nu se rusineaza, pentru ca cel ce se rusineaza nu pacatuieste.

De asemenea este un mare pacat sa fie sarutate organele genitale.

Sotii nu trebuie sa exagereze cu sexul, dar nici sa se neglijeze. Sotul are datoria de a-si regula nevasta cu o frecventa ce depinde de cit de solicitat este de profesia sa; pentru oamenii sanatosi si tandri ale caror venituri sunt indestulatoare si le realizeaza in localitate, frecventa actului sexual este in fiecare noapte. Pentru muncitorii care lucreaza in orasul lor, frecventa actului sexual este de doua ori pe saptamina. Deasemenea, in cazul comis voiajorilor si a altor profesii care presupun deplasari in alte orase, frecventa acuplarii este de odata pe saptamina sau odata pe luna, in functie de distantele strabatute. Pentru un rabin sau intelectual, timpul destinat sexului este “din seara de Sabat pina in seara de Sabat”.

Orice om trebuie sa faca dragoste cu sotia lui in noaptea dinaintea plecarii intr-o calatorie. Dar orice propunere sexuala rostita cu vorbe de catre sotie este o nerusinare, sotia asemanindu-se in acest caz cu prostituata, iar barbatul nu are voie sa se lase ademenit.

Daca barbatul isi lipseste sotia de sex pentru a o tachina sau pentru a se razbuna, atunci acesta pacatuieste, pentru ca incalca porunca “si timpul ei sa nu se scurteze”.

In timpul actului sexual barbatul trebuie sa se gindeasca nu la placerea sa personala ci la datoria lui de a se darui sotiei si de-a o satisface.

O femeie care alapteaza nu trebuie sa faca sex decit in timpul in care doarme copilul, dupa care nu trebuie sa il alapteze trei sferturi de ora, exceptind cazurile in care copilul plinge.

Barbatul este dator sa isi reguleze sotia chiar si daca aceasta este insarcinata sau alapteaza, si daca acesta se gindeste la binele fatului, trebuie sa stie ca in primele trei luni de sarcina impreunarea ii este dificila femeii si ar putea fi un disconfort fatului, in urmatoarele trei luni este dificila femeii si buna fatului, iar in ultimile trei luni de sarcina relatiile sexuale dintre soti fac bine atit femeii cit si fatului, acesta urmind sa se nasca imbujorat si vioi.

Tabuuri sexuale ale sasilor, secuilor si  nemtilor

Sexul extramarital este interzis, fiind pedepsit de biserica catolica cu oprirea de la impartasanie pentru o anumita perioada, sau chiar cu excomunicarea din biserica.

Masturbarea si sexul anal precum si sodomia (orice tip de penetrare care nu vizeaza vaginul) sunt pacate grave, fiind repudiate si pedepsite aspru, cei prinsi asupra faptului fiind facuti de rusinea intregii comunitati.

Femeile care practica contraceptia sunt considerate usuratice, mai ales daca actul sexual se consuma in afara casatoriei.

Tabuuri sexuale ale turco-tatarilor

Desi Coranul recomanda sexul, nu recomanda desfrinarea. Nefiind prin cultura si educatie un obiect de atractie sexuala, fata care si-a pierdut virginitatea in afara casatoriei se aseamana unei prostituate, onoarea unei familii depinzind de virginitatea acesteia. In cazul in care i se constata deflorarea, fata  risca in anumite comunitati musulmane tratamente violente si mutilante, uneori chiar pedeapsa capitala.

Barbatii necasatoriti pot insa face sex oricit de mult doresc, sexul in afara casatoriei fiind in cazul acestora admisibil.

Femeilor le este interzis sa vorbeasca cu baietii inaintea casatoriei, iar dupa ce se casatoresc discutiile cu barbatii sunt admise doar in prezenta sotului; multor dintre fete nu le este permis sa aiba telefon mobil tocmai pentru a limita tentatia.

Sexul anal, desi traumatizant, este preferat celui normal de multe dintre fetele musulmane necasatorite, pentru ca aceasta este o modalitate buna de “a-si proteja si pastra onoarea”

Cultura islamica nu glorifica frumusetea feminina asa cum o face civilizatia europeana, de aceea dragostea dintre parteneri este conditia esentiala de existenta a unei relatii maritale, insa daca un barbat musulman isi neglijeaza sexual sotia, el nu mai este considerat barbat.

Nu exista restrictii in privinta pozitiilor sexuale, sotia fiind considerata “o pajiste a barbatului, pe care poti calca asa cum doresti”, dupa cum sta scris in Coran.

Masturbarea, pornografia, relatiile extraconjugale, homosexualitatea, ephebofilia, pedofilia, parafiliile, relatiile incestuoase  si sexul anal sunt interzise, insa este permis sexul oral, acesta echivalind cu sarutul.

Tabuuri sexuale ale rusilor, haholilor, lipovenilor

Sotii nu fac dragoste in posturile importante, sau in zilele de post din timpul saptaminii, miercurea si vinerea, iar in zilele in care sunt sarbatori religioase relatiile sexuale sunt permise “numai dupa ce a iesit biserica”.

Exogamia este interzisa, relatiile adulterine, parafiliile si relatiile homosexuale fiind condamnate de biserica crestina si de comunitate; sexul anal si oral sunt considerate sodomie, iar cei care le practica sunt considerati necurati.

Scopul actului sexual este procreerea, sexul de placere fiind admis intre soti mai ales daca s-au achitat de datoria de a face macar un copil. Abstinenta este o virtute, sotii trebuind sa traiasca ca un frate cu sora, exceptie facind zilele in care fac dragoste in scopul procrearii.

Avortul si contraceptia sunt pacate, fiind interzise si condamnate de biserica si comunitate.

* Chiţur Şulhan Aruh, (Codexul Comportarii Omenesti potrivit Talmudului) trad.: V.Tamiasar, prof. I.Isva, G. Bruchmaier, ed. coordonata de G. Bruchmaier, Bucuresti-Iasi, 1989-1999, pag. 393-395

Frigiditatea si impotenta induse de expunerea la pornografie.

Posted on by

Expunerea indelungata la un stimul duce la modificarea sensibilitatii fata de acesta.

Vizionarea materialelor pornografice conduce in timp la scaderea capacitatii acestora de a mai excita sexual. Sensibilitatea individuala fata de acest tip de stimul scade, prin repetarea sa indelungata stimulul capatind o valoare redundanta, de zgomot. In aceasta situatie organismul se adapteaza crescind pragul minim al sensibilitatii la stimulii sexuali, altfel zis – individul devine mai putin sensibil la stimulii sexuali cu care este obisnuit, cei care ii provoca in mod normal excitarea sexuala, acest tip de contaminare afectind-i neplacut dinamica sexuala, viata de cuplu si igiena mintala – prin aparitia impotentei si frigiditatii precum si prin distorsionari ale imaginii partenerului, ce conduc la nevroza de cuplu, alienare si disolutie.

De ce induce pornografia impotenta si frigiditate?

Mecanismele psihologice prezente in disfunctiile erectile si ale frigiditatii induse de pornografie sunt acelea ale conditionarii psihologice fata de stimulii pornografici, scaderea sensibilitatii fata de stimulii sexuali oferiti de partener si masturbarea compulsiva intretinuta de stimulii pornografici, care intetine defocalizarea de pe partener.

In cazul dependentului de pornografie, datorita desensibilizarii, pentru producerea excitarii sexuale cu un partener, imaginea despre acesta este resemnificata. Partenerul sexual este re-erotizat prin situarea lui imaginara in situatii cu un potential de excitabilitate optim – care sa depaseasca noul prag minim,  de obicei scene erotice vizionate in materialele porno.

Reprezentarile pornofilului imprumuta aceste continuturi pornografice si le proiecteaza spre partner, lucru care nu face decit sa tensioneze artificial relatia, acest fapt punind in evidenta contrastul mare dintre celalalt-supra-erotizat si celalalt-asa cum il stiu. Si aceasta este posibil pentru ca doi stimuli cu caracteristici opuse care actioneaza impreuna, in acelasi timp sau succesiv asupra analizatorilor se scot reciproc in evidenta, unul prin continutul sau fantasmatic supraerotic (o imagine de compensare a partenerului, care adesea nu tine seama de disponibilitatile comportamentale reale ale acestuia in plan erotic) si altul prin constientizarea realitatii, rezultatul fiind inadecvarea realitatii la asteptari.

Expunerea cu intentie la acest tip de contaminare psihologica conduce la situatii complexuale cu consecinte dezechilibrante pentru sanatate; acestea modifica modul in care se percep partenerii si conduc adesea la impresia incompatibilitatii sexuale a acestora, sau a nepotrivirii in pat, fapt care genereaza disolutia cuplurilor precum si tulburari de dinamica sexuala de tipul impotentei si frigiditatii, tulburari care continua in cazul dependentilor si in afara relatiei.

Cum este intretinuta dependenta de pornografie?

Pornofilii isi mentin singuri dependenta, prin expunerea compulsiva la acesti stimuli, hraninsu-si astfel singuri slabiciunea.

Industria pornografica deasemenea, mentine dependenta de pornografie a pornofililor prin varierea si resemnificarea stimulilor sexuali, prin punerea lor intr-o lumina a permisivitatii si “dezinhibarii cu rol terapeutic”. Calitatea crescuta a imaginii, modelele atent selectionate, fanteziile variate in care este situat actul sexual – toate acestea genereaza o detensionare controlata si profitabila a unor pre-tensionari erotice pe care socitatea le provoaca artificial prin mode, rasturnarea valorilor, promovarea promiscuitatii si a libertinajului sub pretextul condamnarii lor, un mod de reprimare ipocrita a sexualitatii, care nu mai este marca civilizatiei, ci devine de fapt semnalul unei deteriorari etice si morale generalizate a mentalitatilor sociale.

Daca un stimul este reinvestit cu importanta (este considerat valoros de individ prin efectele sale asupra libidoului sau este variat suficient de mult pentru a-i mentine statutul de noutate, ori este pus intr-o semnificatie noua) sensibilitatea fata de acesta creste iar – si remarcam aici cum se sustin dinamic legea adaptarii senzoriale si cea a semnificatiei senzoriale in mentinerea acestui cerc vicios al dependentei de pornografie, dar si in recaderile spre acest tip de dependenta.

Ce risca amatorii de porno?

Persoanele care se expun pornografiei se desensibilizeaza fata de stimulii sexuali obisnuiti; mai detaliat,  acestora le scade dorinta de a avea un raport sexual – in situatiile si  fata de stimulii si persoanele care declansau inainte exitarea sexuala (desensibilizarea fata de stimulii mai putini intensi decit cei pornografici). Astfel, insensibili la excitantii oferiti de un partener real, pornofilii dezvolta apatie, dezinteres fata de partener si devalorizarea sentimentului erotic, depresie, scaderea libidoului, impotenta si frigiditate, tulburari de tip obsesiv-compulsiv, tulburari anxioase, diminuarea satisfactiei sexuale, fapt ce anunta instalarea dependentei de pornografie.

Consumatorii de pornografie ce ajung la cabinet se pling de tulburari erectile sau frigiditate, dar si de pasiunile obsesive pe care le au fata de materialele pornografice.

Desi doresc sa intretina raporturi sexuale cu partenerul, ei nu se mai simt atrasi sexual de aceasta, si dau vina pe stress, pe lipsa unor hormoni sau cel mai adesea tocmai pe partener-invocind “nepotrivirea” in pat, ba chiar lipsa de chef a acestuia! Sunt invocate des necomplianta fata de noile fantezii generate de idealizarea erotomana a partenerului, comportamente sexuale deviante generate de pervertirea modelului sexual ideal,  aduse in pat si proiectate asupra partenerului, comportamente pe care acesta, luat pe nepregatite, le respinge.

Ce presupune recuperarea?

Un program de recuperare cu ajutorul unui psiholog presupune eliminarea completa a acestor stimuli si tratarea adictiei cu ajutorul psihoterapiei de scurta durata.

Programul de interventie terapeutica dureaza in acest cabinet intre 1 luna si 4 luni cu frecventa constanta de 2 intilniri saptaminale, resutele sunt sporadice dar obisnuite, iar recapatarea libidoului si recuperarea din impotenta / frigiditate sunt complete.

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (IV)

Posted on by

Cum se realizează intercunoaşterea la nivelul cuplului marital?

Realizarea procesului de intercunoaştere la nivelul oricărui cuplu presupune „un model operaţional, cuprinzând 8 tipuri de imagini, în total 16. Aceste imagini au un rol de întreţinere, particularizare şi corecţie a conduitelor de rol conjugal, după cum urmează:

1.     Imaginea lui Ego(Alter) despre sine – autopercepţia – care răspunde la întrebarea „cum sunt eu?” şi care este notată cu Ax şi Ay;

2.     Imaginea lui Ego (Alter) despre Alter (Ego) – percepţia partenerului – care răspunde la întrebarea „cum este el (ea)?”, care este notată: Pxy= percepţia lui y de către x; Pyx= percepţia lui x de către y.

3.     Imaginea lui Ego (Alter) despre percepţia de sine a lui Alter (Ego) – expectaţia privind autopercepţia partenerului – care răspunde la întrebarea „cum cred că se vede el (ea) pe sine?”, notată: ExAy – expectaţia lui x privind autopercepţia lui y şi EyAx – expectaţia lui y privind autopercepţia lui x.

4.     Imaginea lui Ego (Alter) asupra perceperii lui Ego de către Alter şi respectiv a lui Alter de către Ego– expectaţia partenerului privind percepţia sa de către celălalt, care răspunde la întrebarea „cum cred că mă vede, mă consideră el (ea) pe mine?”, notată cu: ExPyx=expectaţia lui x privind percepţia lui x de către y şi invers ExPyx.

5.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele autoproiectat – aspiraţia de autorealizare a rolului conjugal – care răspunde la întrebarea „ cum aş vrea să fiu eu ?”, notată cu: Sx şi Sy.

6.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele proiectat a lui Ego – aspiraţia cu privire la realizarea rolului conjugal de către partener – care răspunde la întrebarea „cum aş vrea să fie el (ea)?” relevând de fapt modelul ideal de partener aşteptat către care tinde fiecare. Se notează: Sxy = aspiraţia lui x cu privire la y; Syx = aspiraţia lui y cu privire la x.

7.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele autoproiectat al lui Alter (Ego) – percepţia aspiraţiei de autorealizare a partenerului în rolul conjugal – care răspunde la întrebarea „cum cred că ar dori el(ea) să fie ?”sau, cu alte cuvinte „către ce model ideal de a fi în cuplu tinde partenerul?”; se notează: PxSy = percepţia lui x privind aspiraţia de autorealizare a lui y în cuplu şi PySx = percepţia lui y privind aspiraţia de autorealizare a lui x .

8.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele proiectat văzut de Alter (Ego) – percepţia aspiraţiei celuilalt de realizare a rolului conjugal de către partener – care răspunde la întrebarea „cum cred că ar dori el (ea) să fiu?” sau „cu ce model ideal mă confruntă partenerul?; se notează: PxSyx = percepţia lui x asupra aspiraţiei lui y cu privire la realizarea lui x; PxSxy = percepţia lui y asupra aspiraţiei lui x cu privire la realizarea lui y.”(I.Mitrofan, C.Ciupercă `98, p. 272

Multiplele combinaţii ale acestor tipuri de imagini sunt relevante pentru evidenţierea dinamicii intercunoaşterii şi interevaluării în cuplu; nivelul de acomodare al partenerilor în cuplu dar şi satisfacţia / insatisfacţia resimţită în viaţa conjugală se pot interpreta în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa lor.

Această evidenţiere este posibilă pentru că  “nivelul de intercunoaştere raportat la motivaţii, reprezintă elementul definitoriu al disponibilităţii de adaptare maritală (menţionat anterior), acesta fiind însă mediat şi condiţionat de nivelul, stilul şi calitatea intercomunicărilor în cuplu”. (I.Mitrofan, C, Ciupercă `98, p. 274)

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (III)

Posted on by

De ce intercunoaşterea nu se poate rezuma niciodată la “aici şi acum”?

Intercunoaşterea şi intercomunicarea, în afara datelor percepţiei şi a proceselor cognitive, depind calitativ de procesele de atribuire şi de inferenţă socială, procese structurate după modele învăţate de noi pe parcursul socializării,  “prin care persoana încearcă să meargă dincolo de date, face ipoteze, caută semnificaţii, transformă datele, conferă sens evenimentelor, comportamentelor, gesturilor, discursurilor, schimburilor cu alţii. Pătrunse relativ recent în aparatul conceptual al psihologiei sociale, cele două noţiuni, atribuirea şi inferenţa, s-au impus din momentul în care specialiştii s-au interesat de activitatea psihică dezvoltată de subiect tratând informaţiile care îi parvin din ambianţa fizică şi socială.”(Pantelimon Golu, `2000, p. 211)

„Atribuirea înseamnă a emite o judecată, a infera ceva – o intenţie, un sentiment, o calitate – asupra propriei stări sau asupra stării altuia, pornind de la un obiect, de la un gest şi ea are loc îndeosebi în momentele de incertitudine, ca expresie a necesităţii de a căuta anumiţi invarianţi, de a introduce coerenţă şi stabilitate în ambianţă… Atribuirea se explicitează mai bine în contextul conceptului de inferenţă socială. Alături de categorizare şi generalizare, atribuirea cauzală – proces prin care individul face stabilă lumea fenomenelor, atribuind cauze evenimentelor sociale al căror martor este, cu scopul de a se conduce în lume într-o manieră adaptată – este un moment al inferenţei sociale.

Dacă percepţia obiectului fizic este posibilă graţie emergenţei invarianţilor care permit recunoaşterea obiectelor în cursul schimbării lor neîncetate, tot astfel, prin analogie, în cazul perceperii persoanelor, anumite trăsături, calităţi, intenţii vor fi recunoscute pornindu-se de la acţiuni, gesturi şi manifestări comportamentale diferite. Se trece treptat de la variabile observabile, de la acţiunile şi consecinţele lor, la variabile neobservabile, la intenţii şi dispoziţii, în ipoteza că acţiunea aleasă de actor este extrasă dintr-un ansamblu de acţiuni potenţiale. Anumiţi indici comportamentali merg pereche cu anumite caracteristici dispoziţionale, servind drept grilă pentru analiza şi interpretarea comportamentului altuia. Şi cum aceleaşi trăsături sau atribute se pot întâlni la mai multe persoane, devine posibilă gruparea unor oameni diferiţi în aceleaşi tipuri de personalitate.

Anumitor tipuri de personalitate li se ataşează anumite tipuri de comportament, ambele categorii, luate împreună, existând în societate sub formă de schemă, de scenariu,  îndeplinind o funcţie de referinţă: subiectul care percepe se aşteaptă ca într-o anumită situaţie lucrurile să se desfăşoare după un „scenariu”. Numai când cineva violează sau este perceput ca violând regulile în situaţie, cauzele sunt recăutate.”(P. Golu `2000, p. 212, 213)

Fiind un rezultat al unor interacţiuni directe şi imediate cumulate, nicidecum virtualizate şi singulare, intercunoaşterea presupune o dezvoltare în timp, etapizată, gradată, nivelară şi cumulativă.

În lucrarea sa „Intercunoaşterea”, Cătălin Mamali desprindea următoarele planuri ale intercunoaşterii:

„Planul 1 – planul cunoaşterii de către Ego şi Alter a relaţiilor interpersonale în care ei sunt implicaţi, precum şi a cunoaşterii modului în care acestea sunt percepute, reflectate, apreciate de fiecare din ei.

Planul 2 – planul cunoaşterii relaţiilor unei persoane cu lumea activităţilor şi obiectelor şi a modului cum aceste relaţii sunt percepute, reflectate, apreciate. Acesta implică două dimensiuni:

a) cunoaşterea de către Ego a ataşamentului, a angajării lui Alter în raport cu aceste activităţi, a locului pe care acestea îl ocupă în sistemul acestuia de valori;

b) cunoaşterea de către Ego a performanţelor, realizate de Alter în raport cu activitatea şi obiectele respective.

Planul 3 – planul cunoaşterii de către Ego a personalităţii lui Alter şi a imaginii lui Alter despre sine însuşi.

Planul 4 – planul moral care se caracterizează în procesul intercunoaşterii prin:

a) sensul moral al utilizării de către Ego a capacităţii şi gradului său de cunoaştere a lui Alter.

b) gradul de cunoaştere de către Ego şi Alter a sensului moral al interacţiunilor existente între ei.” (C. Mamali `74, p. 113, 114)

Conştientizînd aceste planuri avem acces la profunzimea intercunoaşterii. Parcurgerea lor se realizează însă în timp, fiind un dublu demers sincronizabil. Dimensiunea temporală a intercunoaşterii indică atât nivelul dezvoltării ei cât şi cunoaşterea evoluţiei în timp a celuilalt. Observăm că ceea ce cunosc doi soţi unul despre celălalt nu conţine numai interacţiunile anterioare dintre aceştia, ci cuprinde şi modul în care fiecare se raportează la propriul viitor, la viitorul celuilalt şi la viitorul cuplului.

Decurgînd de aici, procesul de cunoaştere reciprocă a două persoane nu se rezumă la „aici şi acum”, în cadrul exclusiv al interacţiunii prezente, cu atît mai puţin ciber-mediate pînă la denaturarea prin virtualizare a acestui proces de cunoaştere, ci însumează toate interacţiunile dintre aceste persoane (trecute, prezente şi cele proiectate în viitor), avînd o derulare procesuală, fiind un fenomen în continuă desfăşurare, o permanentă acumulare şi rearanjare de informaţii despre sine şi despre celălalt, a căror acurateţe şi validitate depind de modul direct şi nemijlocit în care se produc.

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (II)

Posted on by

Ce rol joacă percepţia în intercunoaştere?

„Faptul că, în percepţia interpersonală, obiectul percepţiei îl constituie fiinţa umană, atrage după sine o serie de consecinţe. Este vorba, în primul rând, de faptul că individul perceput este el însuşi o fiinţă care percepe. Astfel, fiecare dintre cei doi participanţi la interacţiune, înglobează în câmpul conştiinţei sale pe el însuşi, altă persoană şi aspectele ambianţei comune; fiecare îşi raportează activitatea sa la celălalt şi acţiunea celuilalt la el însuşi; actele lor se interpenetrează şi, în consecinţă, se reglează reciproc. Asch (1952) numeşte totalitatea acestor fenomene „câmpul mutual împărtăşit”. Interacţionând în acest câmp, fiecare persoană înglobează în perspectiva sa următoarele fapte: a) A percepe ceea ce-l înconjoară, adică pe B şi pe el însuşi; b) A percepe că B este şi el la fel de atent la ambianţă şi că şi el înglobează în această ambianţă pe A şi pe el însuşi; c) A acţionează asupra lui B şi constată că B răspunde la acţiune; d) A observă că B, atunci când îi răspunde lui A, se aşteaptă ca A să înţeleagă că reacţia lui este dirijată spre A. La fel stau lucrurile şi cu B. Aşa cum sugerează această schemă, persoana nu este doar o parte a câmpului psihologic al celorlalte persoane. Dimpotrivă, fiecare percepe ceea ce se petrece ca fiind împărtăşit de ambele persoane.

O altă consecinţă a faptului că fiinţa umană devine ea însăşi „obiect” al percepţiei este aceea că individul perceput dispune de motivaţii şi atitudini proprii şi se caracterizează prin anumite proprietăţi dispoziţionale şi caracteristici de personalitate mai mult sau mai puţin stabile. Înţelegerea participării individului la interacţiune este facilitată de emiterea unor ipoteze asupra trăsăturilor de personalitate. Aşa cum A atribuie lui B asemenea proprietăţi, tot astfel B le atribuie lui A. Aşa cum percepţia obişnuită se centrează pe o serie de constante-de culoare, formă, de mărime-percepţia interpersonală implică şi ea căutarea constantelor persoanei percepute (aptitudini, capacităţi, trăsături caracteriale), fapt care face posibilă înţelegerea variaţiilor comportamentale şi perceperea persoanei ca fiind identică cu ea însăşi.

Perceperea lui B de către A se face prin intermediul unei serii de stimuli sau indici vizuali, auditivi, tactili, purtători de informaţie cu privire la B. Persoana care percepe operează însă o selecţie la nivelul indicilor percepuţi. Factorii care reglează această selecţie sunt generaţi, în primul rând, de primatul, caracterul frapant şi frecvenţa cu care se prezintă receptorului indicii perceptivi. În acelaşi timp, alegerea indicilor este influenţată de caracteristicile persoanei observatorului, între care stările lui psihice de moment şi atitudinile fundamentale (opiniile cristalizate, montajele, concepţia despre lume) joacă un rol important. Percepându-l pe B, A încearcă să identifice starea emoţională a acestuia şi să emită judecăţi asupra atitudinilor lui.” (P. Golu `2000, p.196)

Percepţia reprezintă aşadar primul moment esenţial al intercunoaşterii. Desfăşurarea ulterioară a procesului de intercunoaştere şi aprofundarea acestuia depind esenţial de modul de realizare al percepţiei. Informaţiile oferite de percepţie constituie materialul de analizat, prelucrat şi modelat prin intermediul celorlalte procese cognitive (gândirea – prin operaţiile de analiză, sinteză, comparaţie, generalizare, abstractizare, etc..; imaginaţia, memoria, etc.), procesul de intercunoaştere căpătînd astfel substanţă. Pornind de la cum se realizează percepţia se formează judecăţile, părerile şi opiniile referitoare la persoana devenită obiectul percepţiei noastre şi pe care ne propunem să o cunoaştem; se conturează astfel un set de date ce ţin de înţelegerea mai complexă a persoanei, aceste date condiţionând atitudinea şi comportamentul pe care le vom adopta faţă de aceasta.

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (I)

Posted on by

 „Între oameni, cuvântul, gestul, mimica, privirea (nu este numai act care percepe, ci şi „obiect-stimul” ce poate fi, la rândul lui, perceput), contează simultan ca forme de comunicare şi ca mijloace de intercunoaştere. Prin ele, persoana spune ceva despre un obiect sau eveniment al ambianţei, dar totodată se expune percepţiei partenerului, furnizând informaţii ce pot fi constatate, înregistrate, apreciate, dând astfel prilejul să i se pună un diagnostic şi să se facă inferenţe asupra sentimentelor, inteligenţei şi personalităţii sale. Cum aceste segmente de comunicare, verbale şi nonverbale, ale lui ego sunt declanşate în procesul interacţiunii lui cu alter şi în mare măsură cauzate de alter, se poate spune că în exprimările lingvistice şi paralingvistice ale lui ego vede alter ce impresie a produs asupra lui, iar acesta îl ajută să se cunoască.” (P. Golu `2000, p. 195)

Interacţiunea cu semenii constituie aşadar nu numai declanşatorul civilizării individului, socializarea sa transformîndu-l din individ în persoană, ci are şi rolul fundamental de starter al autocunoaşterii, autoanalizei şi autoevaluării ce conduc spre maturizarea individuală; doar oglindindu-se în ceilalţi, cunoscându-i autentic şi raportându-se la ei individul ajunge practic să se cunoască pe sine. Din aceste motive, cei aflaţi în interacţiune „au dublul status cognitiv, de observatori şi de observaţi. Cunoaşterea celuilalt şi cunoaşterea de sine pot fi astfel, în acelaşi timp, obiect de cunoaştere atât pentru Ego, cât şi pentru Alter.”(C.Mamali`74, p. 110)

„Pe parcursul relaţiilor interpersonale în care este angrenat, individul îşi formează o anumită imagine asupra poziţiei lui în interiorul acestor interrelaţii. Relaţiile interpersonale existente în mod real între indivizi sunt percepute, trăite, reflectate de fiecare într-un mod propriu. Prin termenul de intercunoaştere, denumim totalitatea proceselor cognitive care premerg, însoţesc şi urmează interacţiunii interpersonale dintre doi sau mai mulţi indivizi, ea reprezentând corespondentul cognitiv al interacţiunii interpersonale.”(C. Mamali`74, p. 111)

Analizată din perspectiva mecanismelor implicate, intercunoaşterea presupune pe de o parte procesele cognitive care o compun iar, pe de altă parte obiectul intercunoaşterii. Procesele cognitive implicate în intercunoaştere sunt atât percepţia, dar intercunoaşterea nu se reduce la aceasta, ci presupune şi memorie, reprezentări, imaginaţie, gândire, etc., funcţionarea acestora depinzând de situaţia de interacţiune, astfel în funcţie de contextul situaţional în care se plasează interacţiunea sunt activate şi funcţionează, în diferită măsură, toate procesele psihice. Din acest punct de vedere, „ponderea relativă pe care o au procesele cognitive în pregătirea desfăşurării interacţiunii sau după încheierea unor momente ale acesteia dau calitatea cognitivă a interacţiunii interpersonale, aceasta depinzând  în acelaşi timp şi de corectitudinea reflectării situaţiei date.”(C.Mamali`74, p. 112)

După cum menţionam, intercunoaşterea nu este sinonimă cu percepţia. Percepţia constituie însă un factor esenţial şi devine declanşatorul procesului de intercunoaştere. ”Percepţia umană trebuie înţeleasă nu numai ca oglindire a stimulilor fizici în diferite porţiuni ale sistemului nervos central, dar şi ca oglindire a omului în alt om, ca imagine a noastră în alţii şi a altor persoane în noi înşine. Prin aceasta, percepţia se transformă din act individual în act interpersonal. Ea devine unul dintre mecanismele iniţiale, fundamentele ale reflectării influenţelor şi interinfluenţelor în dinamica raporturilor interpersonale şi în deosebi în cea a comunicării.”(P. Golu `2000, p.193)