Ce rol joacă percepţia în intercunoaştere?

„Faptul că, în percepţia interpersonală, obiectul percepţiei îl constituie fiinţa umană, atrage după sine o serie de consecinţe. Este vorba, în primul rând, de faptul că individul perceput este el însuşi o fiinţă care percepe. Astfel, fiecare dintre cei doi participanţi la interacţiune, înglobează în câmpul conştiinţei sale pe el însuşi, altă persoană şi aspectele ambianţei comune; fiecare îşi raportează activitatea sa la celălalt şi acţiunea celuilalt la el însuşi; actele lor se interpenetrează şi, în consecinţă, se reglează reciproc. Asch (1952) numeşte totalitatea acestor fenomene „câmpul mutual împărtăşit”. Interacţionând în acest câmp, fiecare persoană înglobează în perspectiva sa următoarele fapte: a) A percepe ceea ce-l înconjoară, adică pe B şi pe el însuşi; b) A percepe că B este şi el la fel de atent la ambianţă şi că şi el înglobează în această ambianţă pe A şi pe el însuşi; c) A acţionează asupra lui B şi constată că B răspunde la acţiune; d) A observă că B, atunci când îi răspunde lui A, se aşteaptă ca A să înţeleagă că reacţia lui este dirijată spre A. La fel stau lucrurile şi cu B. Aşa cum sugerează această schemă, persoana nu este doar o parte a câmpului psihologic al celorlalte persoane. Dimpotrivă, fiecare percepe ceea ce se petrece ca fiind împărtăşit de ambele persoane.

O altă consecinţă a faptului că fiinţa umană devine ea însăşi „obiect” al percepţiei este aceea că individul perceput dispune de motivaţii şi atitudini proprii şi se caracterizează prin anumite proprietăţi dispoziţionale şi caracteristici de personalitate mai mult sau mai puţin stabile. Înţelegerea participării individului la interacţiune este facilitată de emiterea unor ipoteze asupra trăsăturilor de personalitate. Aşa cum A atribuie lui B asemenea proprietăţi, tot astfel B le atribuie lui A. Aşa cum percepţia obişnuită se centrează pe o serie de constante-de culoare, formă, de mărime-percepţia interpersonală implică şi ea căutarea constantelor persoanei percepute (aptitudini, capacităţi, trăsături caracteriale), fapt care face posibilă înţelegerea variaţiilor comportamentale şi perceperea persoanei ca fiind identică cu ea însăşi.

Perceperea lui B de către A se face prin intermediul unei serii de stimuli sau indici vizuali, auditivi, tactili, purtători de informaţie cu privire la B. Persoana care percepe operează însă o selecţie la nivelul indicilor percepuţi. Factorii care reglează această selecţie sunt generaţi, în primul rând, de primatul, caracterul frapant şi frecvenţa cu care se prezintă receptorului indicii perceptivi. În acelaşi timp, alegerea indicilor este influenţată de caracteristicile persoanei observatorului, între care stările lui psihice de moment şi atitudinile fundamentale (opiniile cristalizate, montajele, concepţia despre lume) joacă un rol important. Percepându-l pe B, A încearcă să identifice starea emoţională a acestuia şi să emită judecăţi asupra atitudinilor lui.” (P. Golu `2000, p.196)

Percepţia reprezintă aşadar primul moment esenţial al intercunoaşterii. Desfăşurarea ulterioară a procesului de intercunoaştere şi aprofundarea acestuia depind esenţial de modul de realizare al percepţiei. Informaţiile oferite de percepţie constituie materialul de analizat, prelucrat şi modelat prin intermediul celorlalte procese cognitive (gândirea – prin operaţiile de analiză, sinteză, comparaţie, generalizare, abstractizare, etc..; imaginaţia, memoria, etc.), procesul de intercunoaştere căpătînd astfel substanţă. Pornind de la cum se realizează percepţia se formează judecăţile, părerile şi opiniile referitoare la persoana devenită obiectul percepţiei noastre şi pe care ne propunem să o cunoaştem; se conturează astfel un set de date ce ţin de înţelegerea mai complexă a persoanei, aceste date condiţionând atitudinea şi comportamentul pe care le vom adopta faţă de aceasta.