Tag Archives: consumism

O ceri în căsătorie sau îți cerșești căsătoria?

Posted on by

Ce sens are să o ceri de soție, cînd de fapt ți-o iei singur?

În obiceiurile nedeviante ale românilor, cele ce urmăresc menținerea sănătății și a igienei mintale dar și bunăstarea în interiorul cuplului, bărbatul cere fata de la părinții acesteia conform unor deloc întimplătoare cutume ale pețitului. Ele vizează beneficiile pe termen lung ale celor doi, împlinirea personală, prosperitatea și stabilitatea familiei.

Peţitul, sau curtatul unei fete de către fecior (bărbat neînsurat) culminează cu cererea ei de la părinţi. Acesta este un obicei ce se păstrează în comunităţile și culturile care-și respectă bătrînii, necontaminate de modele de împrumut ale metropolei, în care se ţin rînduielile vechi – se ştiu rosturile acestui ritual şi oamenii se îngrijesc de respectarea şi transmiterea lui; nunta este un eveniment sacru care implică întreaga comunitate, bătrînii locului și persoanele semnificative, între care preotul, nașii și părinții ajutîndu-i pe viitorii însurăţei să nu transforme căsătoria într-un act sinucigaş făcut în numele iubirii.

Contraintuitiv, cererea de la părinţi – singura situație în care substantivul cerere are sens în sintagma cerere în căsătorie, nu este doar un gest formal-organizatoric; acolo unde se mai păstrează tradițiile se poate observa că funcţiile şi efectele ei sunt acceptate, înţelese, şi deci sunt funcţionale, tocmai pentru că au efecte benefice și reale; stabilizarea emoțională și financiară a cuplului, întemeierea cu sens a familiei, un orizont de dezvoltare înțeles și consimțit, securizarea, conservarea, respectarea, dobîndirea și afirmarea valorilor care dau sens familiei, nu doar indivizilor ei, sunt doar cîteva dintre aceste efecte.

Departe de a ne erija în moraliști de amvon, putem lesne observa o rescriere degradantă şi absurdă a formelor de “curtare” şi de cerere a fetei; aceast tip de ritual derulat în spațiul public presupune disponibilitatea de a-ți exhiba intimitatea, fata fiind “cerută în căsătorie” de la ea însăşi…, într-un teatral scenariu golit de sensul firesc şi saturat de motivaţii demonstrative, de etalare. În cazurile în care actul “cererii” se întîmplă cu public, sau devine subiect de ştiri prin natura sa spectaculoasă, părinţii sunt adesea ultimii care află că fata le-a fost “cerută”…

Ce rosturi are cerutul miresei de la părinții acesteia?

Psihologic luînd-o, rolul părinţilor şi a rudelor mai bătrîne, ca şi al viitorilor naşi dealtfel este de a face predicţii asupra şanselor de reuşită în cuplu a celor doi, de a elimina din start eventualele obstacole, de a împiedica abuzurile şi traumele psihice (violenţă în familie, degradare morală şi fizică, eşec marital), cu ajutorul unor abilităţi exersate de cunoaştere a tipologiei umane, îmbunătăţite de-a lungul vieţii în cadrul comunității de apartenență. Cererea de la părinţi nu este un act vetust şi intruziv, de ochii lumii, aşa cum îl cred mulți dintre cei care s-au rătăcit pe smartphone, în jungla dintre apartament şi Biserică, ci este o întîlnire cu sens crucial în ecologia nunţii, acela de a le oferi mirilor, din exterior, scenarii plauzibile, o perspectivă avizată şi înţeleaptă asupra viitorului relaţiei lor, un mod de a-i responsabiliza pe îndrăgostiţii mai puțin experimentați că a fi împreună e pentru cei puternici şi pentru totdeauna, un mod de existență la care aspiră mulţi dar căruia îi rezistă din ce în ce mai puţini.

Ceea ce se întîmplă cu ocazia cererii de la părinţi are sensul unei şedinţe de consiliere premaritală; dragostea părinţilor pentru tinerii ajunşi la vîrsta căsătoriei, dincolo de încărcătura de subiectivitate şi haloul hiperprotector cu care sunt bruiate uneori interacţiunile părinţi-copii, are o funcţie mai actuală decît a psihologului sau consilierului marital, prin caracterul sanogen-protector, prin celeritatea şi anterioritatea punerii sale în act. La psiholog ajung, din păcate, doar atunci cînd au probleme serioase în cuplu, iar psihologul le poate deschide ochii spre soluții, dar nu le poate reda acestora iubirea care s-a stins. Cine altcineva poate să-i înţeleagă mai bine pe cei doi miri, decît proprii părinţi care le-au observat evoluţia şi care intuiesc dacă cei doi sunt compatibili psihologic, emoţional, fizic. Aceștia fac estimări ale statutului social, observă dacă viitorii miri sunt suficient de vrednici unul de altul, își dau cu părerea dacă sunt sănătoşi şi pot avea copii, dacă mirele are stare s-o ţie pe soţie, cel puţin în perioada gravidităţii şi a micii copilării a viitorului prunc. În urma unor astfel de discuții ocazionate de pretextul cererii de la părinți mirele îi poate propune fetei căsătoria mai în cunoștință de cauză, iar dacă tînărul are și acordul de principiu al părinților acesteia, începe perioada curtatului…adică feciorul îi cam umblă fetei prin curte…Cererea fetei de la părinţi este un gest firsesc în economia unei comunităţi axiocrate, susţinută fiind pe principii clare de viaţă; că suntem fiinţe sociale şi nu putem face abstracţie de familia de provenienţă şi de valorile acesteia, că nu este suficient doar să iubeşti o femeie, trebuie să o mai şi meriţi, înainte să dovedeşti că poţi “să o ţii”…

Ce impact psihologic au cererile inedite în căsătorie?

O sa vă surprindă că voi încerca o descriere într-o singură frază, dar spectacolul cererilor în casatorie atunci cînd mirele coboară de pe „muntele lui Venus” direct într-un studio de televiune furajer, în slapi și cu inelul de logodnă vîrît într-o chiflă cu susan, spectaculosul unei jamesbondiste ambuscade cu motociclisti de pe autostrada Somnului, subliminal codimentată de încercarea ei ingenua de a îmblînzi trivialitățile unui grup de futezători, excentrica gravare a întrebării pe paharul cu șampanie în timp ce ea pofteste pere, îngenunchierea cu frac din nacela unui balon cu aer cald, la 800m altitudine, sau solicitarea prin semne din ce în ce mai disperate a unui răspuns clar, din timpul unui salt în grup cu parașuta, ori la coada la aripioare în Mall, ceremonialul de tip „Vrei?-Da!” legănat de barca salvamarului Bușilă, sau propunerea cineastă de dinaintea filmului Doi știuleți și o Egretă – toate acestea pot fi privite de mulți dintre cei cu discernămîntul intact ca pe o parte recognoscibila a nefirescului, o colecție de practici nepotrivite scopului și tocmai de aceea necesitînd regii care să atragă atenția și să transforme seriozitatea căsătoriei – într-o anxiolitică poveste de moment, pentru că doar momentul se anunță valabil în spectacolul chicios al vieții de consum la care consimt cei ce vor să pară în acest mod inediți; ideea de împreună și-a pierdut pentru mulțí dintre acești temerari înțelelsurile vii, rămînd palpabile cele consumist – epidermice, ale diferitului.

Ce nevoi ascunde exhibiționismul matrimonial?

Este foarte des întîlnit ca sport, adică cerutul de soție din nevoia de atenție, sau din nevoia de control a celui care-și cerșeste prin inedit un astfel de suav, tabacic, virginal-curajos sau înecat în lacrimi de emoție Da de la viitoarea lui părăsică – pentru că orice păsărică ajunge la un moment dat părăsică, aduce cu sine un public cu rol de susținere și consimțire. Dacă stima de sine a voinicului e scăzuta sau așteaptă mai degrabă un refuz, publicul devine un Amplificator, are un rol de pressing social pe care acesta mizează, și o astfel de cerere pe scurt devine un mod eficient de influentare a deciziei miresei, in acord cu expectanțele voinicului- deindata ce eventualitatea unei posete in cap sau a altor comportamente de aparare ale viitoarei sotii sunt scoase din calcul.

Cum se alege locul și contextul cererii?

Multe astfel de solicitări se petrec în locuri care afirmă sau evidențiază pasiunile și preocupările celor doi, topos-ul avînd un cunoscut rol de ancorare emoțională a evenimentului într-un context semnificativ, familiar și securizant. Această ancoră îi va ajuta pe cei doi să își regăsească în timp valorile și sensurile definitorii ale relației, ori de cîte ori se vor gîndi sau se vor întoarce aici.

Contextul este și el important. Nevoia flăcăului de a-și surprinde iubita și de a fenta provocator aparențele transformă contextul cererii inedite într-un adjuvant semnificativ și potențator al acesteia doar dacă intenția evidentă a flatării rămîne în plan secundar, altminteri, spectaculosul cererii ajunge să pună în penumbră subiectul solicitării și semnificația acestuia, șoul devenind în sine un context mai important decît textul, plasînd „vrei-da”-ul ritualist într-un derizoriu consumism matrimonial, la care dealtfel asistăm din plin.

Ce impact spiritual are acest nou tip de pețit?

Cererea în căstătorie inedită este și un mod de resemnificare a unui ritual care și-a pierdut orice semnificație sacră, aceasta fiind înlocuită de valorile personale ale mirilor. Dacă vă puneți problema efectului pe termen lung asupra diadei maritale și societății – aceste noi practici nu rescriu obiceiurile vechi ci desființează rațiunile profunde ale cutumelor. Laicul înlocuiește religiosul, ritualul este desacralizat, rădăcinile profunde sunt retezate favorizînd transplantarea gorunilor într-un ghiveci, înțelesul și valoarea căsătoriei ca act de naștere al familiei sunt duse la mall, plimbate cu telecabina, aruncate din parașută, reinterpretate prin psihologisme și modelate în funcție de nevoile de geo-engineering ale momentului.

Efecte scontate versus efecte obținute

În relațiile fragile sau în căsătoriile de ochii lumii, aceste aventuroase cereri de mînă aduc un plus de imagine și încredere actanților, direct proporțional cu spectaculozitatea și teribilismul afișării. Cererea cu public indică spre valorile cardinale ale cuplului și poate avea efect anxiolitic, însurățeii schimbînd accepțiunea clasică a căsătoriei cu una aflată sub semnul mondenității și modei, care metamorfozează marota singurătății în doi în mascota plictiselii-ludice, amenințările anticipate ale unor posibile eșecuri în cuplu fiind astfel mai usor de suportat.

Cererea cu public conține și riscul unui refuz, reacţie psihologică de apărare căreia prezența celorlalți îi amplifică temperatura emoțională. Cei ce îşi asumă acest risc nu pot fi consideraţi curajoşi ci mai degrabă rezilienţi, persoane cu resurse şi o stimă de sine stabilă, capabili să se recapaciteze rapid după un eşec. Curajoşii în astfel de situații sunt cei care, avînd o structură anxioasă sau fiind afectați de fobii sociale, bravează, din dorinţa inconştientă de a demonstra că nu se tem; acești pretendenți se lansează în comportamente de repetare contrafobică, adică îşi dau cu stîngul în dreptul – producînd exact comportamentul de care se tem, şi care evident clachează în faţa consecinţelor. Cunosc astfel de situații în care fata a răspuns „Nu” în contextul unor astfel de cereri în căsătorie inedite, cu public. Experiențele sunt descrise ca umilitoare şi traumatizante prin caracterul neașteptat al propunerii, datorită unor așteptări diferite, prin faptul că asistența nu este de dorit în contextul intim al momentului, prin natura prematură a solicitării, sau datorită rușinii de a crea o situație umilitoare pentru partener- acceptarea de ochii lumii a propunerii devenind ulterior declansatorul unor puternice conflicte prilejuite de refuzul de drept.

Cererea cu public este pentru vînătorii de atenție un fel de “stroke”, de stimulent al relaţiei şi al stimei de sine; este un gest de vitejie, înainte de război, atunci cînd nimeni şi nimic nu îl cere, şi prin această metaforă veţi înţelege şi cărei culturi aparţine, şi căror profunde rosturi sociale. Femeile se pot simți astfel mai prințese, iar barbații mai prinți, deși le putem recunoşte pe cele reale tocmai pentru faptul că acestea respectă regulile tatălui; în fond, orice prinţesă, este fiica unui rege, căruia se cade să îi ceară mai întîi binecuvîntarea.

 

Dragoste si utilizare

Posted on by

Ce este dragostea?

Sentiment modelat de educatie, complex, intens si cu o durata de manifestare mai indelungata decit afectele sau emotiile, dragostea, oricit de personal-expresiv am experimenta-o in cele mai frecventate dintre ipostazele ale sale, erotic, fratern, filial sau de adoratie, ne orienteaza teleologic, conferind sens si semnificatie existentei.

Dealtfel exprimarea oricarei emotii conduce catre o mai buna constientizare a acesteia si la dezvoltarea unor unitati relationale si de semnificatie ce o contextualizeaza in existenta personala, devenita astfel o unitate de memorie obiectivata prin comunicare si subiectivata prin semnificatie. Intelegerea existentei personale drept o consecinta practica a acestui sentiment, confera iubirii functii personale si sociale ce-i contureaza antropologic utilitatea; pentru ca ii constientizam mai intens obiectul, acest tip de traire ne ancoreaza reperele existentiale in consecintele sale ultime; suntem copii ai unor parinti care s-au iubit cindva, scopul final pe care il serveste dragostea parintilor nostri fiind noi insine, viata si posibilitatea de a exista, fiintind valoric.

Cum intelegem utilizarea?

Utilitatea este un concept ce are drept corespondent actional utilizarea. Utilizarea presupune actiunea de folosire a unui instrumentar, vizeaza un scop bine definit, un rezultat urmarit prin folosire, cuantificabil si cintaribil. Utilitatea subtantializeaza o actiune in jurul scopului de atins, conturindu-i instrumentului valoarea practica, prin anticiparea in plan mental a actiunii cu obiectul util in sine. Utilitatea este o privire instrumentala asupra scopului, vizind iminenta folosire pentru scop, in ideea obtinerii acestuia printr-un proces de utilizare.

Care sunt scopurile finale al dragostei?

Unul dintre cele mai importante scopuri ultime ale dragostei este viata. Nu intimplator avind o valoare de mobilizare energetica si motivationala foarte mare, precum si o latenta indelungata, dragostea este unul dintre cele mai exprimate sentimente dar si unul dintre cele mai modelate la nivel social. Societatea si culturile asociaza iubirii, prin educatie, unitati de semnificatie si comportamente invatabile, “civilizind” prin conventii cadrele ei de manifestare; dragostea apare astfel asociata unor absurde contexte conventionale, unor concepte abstracte sau obiectelor de consum, generind orientari, substituiri, deturnari de expresie dinspre subiect ca finalitate catre obiectele accesorizante ale acestuia. Subiectul devine astfel un obiect de consum. Civilizarea inculca acestui sentiment eminamente inter-subiectiv obiecte, transformindu-l in atasament pasional si generind un pattern idolatru al manifestarii sale; “dragostea (pasiunea) pentru masina”, “dragostea (pasiunea) pentru gadgetul personal”, “dragostea (pasiunea) pentru un anume tip de mincare”, “dragostea (aventura) de-o vara”, “iubirea (devotamentul, obedienta) de partid”, “dragostea (dependenta, atasamentul) pentru un anumit ritual sau forma”, echivalind astfel iubirii- atasamentul sau pasiunea si conferindu-,  odata cu preschimbarea subiectului iubirii in obiect, o secularizanta valoare practica.

Este dragostea programabila?

Fragmentarismul si consumismul prin care postmodernismul a clacat lamentabil inlocuiesc scopurile ultime ale iubirii, viata si fiinta umana, cu scopuri de productie, instrumental-utilitariste; cresterea natalitatii, performarea intr-un sistem organizat, performanta utilitarista fiind posibila prin fixarea scopului ultim al iubirii in utilizare. Printr-un simplu exercitiu de constientizare a conditiei prezente putem lesne observa ca suntem arhivati organizational, corporatist, valorizati ca resursa nu ca fiinta. Urmarim si traim consecintele acestor disocieri, a “stilului performant” de valorizare a fiintei umane, dinspre persoana in sine spre organizatia care-o inglobeaza utilitarist, fapt ce reduce persoana si personalitatea la un individ utilizabil. Cum “sa te faci util societatii“, cum “sa fii recunoscator partidului-organizatiei“, cum “sa te feresti de sarcinile nedorite“, cum “sa concepi mai putini copii pentru a feri planeta de infometare“-sunt clisee propagandistice pe care multi le intilnim, iar functiile lor sociale sunt acelea de restructurare emotional-comportamentala.

Sa te faci util societatii sau sa iti iubesti aproapele?

Excesul de ratiune specific izolarii in fragmentarul hiperspecializarilor genereaza o mecanica a ratiunii si rationalului, dincolo de care fenomenologia irationalului – abisul inconstient ce cuprinde existentul inca neconstientizat – este in mod artificial abstrasa, generind abil o viziune aumana a umanului. O considerabila parte a sentimentelor noastre se sustrage controlului constient, facind programarea emotiilor complexe aproape imposibila; cu toate astea oamenii doresc retete pentru fericire, si cel putin un buton pentru anularea dragostei, atunci cind consecintele acesteia scapa previziunilor personale orientate cliseic. Este momentul in care multe persoane au acest insight, al utilitatii neutilizabile a dragostei, si ca psiholog in Constanta ma bucur sa le recunosc in cadrul sedintelor de consiliere si psihoterapie sustinute la cabinet.

Este dragostea utilizabila?

Dragostea este utila, dar nu are valoare instrumentala. Este un sentiment util scopurilor sale ultime, dar inutilizabil in rest. Scopurile intermediare presupun antefactum existenta unui demers calculat si a unui set de instrumente, dragostea experientiata subiectiv-nu poate fi declansata si nici controlata constient pe deplin, sustragindu-se planificarilor.

Cu cit scopurile sunt mai specifice, cu atit utilizarea presupune o mai buna instrumentalizare. Scopurile ultime ale iubirii sunt celalalt, existenta, viata, Dumnezeu. Utilizarea dragostei ar presupune constatarea / desemnarea unor scopuri exacte, specifice -interventii cognitive de constientizare a acestora si de autocontrol emotional; insasi existenta apriori si nu aposteriori a unui obiectiv precis asociat unei emotii (stim ca iubim pe cineva dar nu stim unde ne va duce asta, urmeaza sa vedem) reveleaza cazuistic tendinte de hipercontrol emotional ce intra in conflict cu controlul inconstient, disociere emotionala constatata in diferite tulburari emotionale. Dragostea mentine in atentie insa un subiect clar definit, care ii este si singur scop, spre care se orienteaza – celalalt, relatia. Mentinind atentiei persoana draga in legatura cu care se manifesta, dragostea urmeaza sa isi defineasca scopurile relational si dupa constientizarea ca sentiment; dragostea implineste mai degraba decit planifica. La intrebarea de ce ma iubesti, un indragostit poate fi pus in incurcatura; daca raspunsul vine transant, fie ai de-a face cu un psihanalist foarte bun, care cu metoda isi poate urmari fluxul gandurilor, fie cu un utilizator de fraze cu continut emotional, un posibil absolvent de MBA, care nu vorbeste despre sine in raport cu tine, ci despre cum are de gind sa te utilizeze.

Poti iubi “de forma”?

Ce rezulta daca iubirea traita este orientata spre un obiectiv, spre o forma, nu catre o persoana? Dincolo de formele sale sublimative de manifestare, convertirea dragostei la utilitarism mercantilizeaza si volatilizeaza sentimentul, transformindu-l, denaturindu-l, pervertindu-l pina la formele mutant ale donna-gaga si ale “iubirii” de unica utilizare. Prin prisma utilizarii sale metrosexuale, dragostea este privita ca o consumabila conditionabila, absurditate care a dus dealtfel la reevaluarea iubirii ca sentiment si la adaugarea ei in DSM V pe lista tulburarilor emotionale ce intregesc patologia afectivitatii. Acest tip de “iubire-pragmatica” este privita de comunitatea stiintifica drept boala si incadrata corespunzator in manualele de psihodiagnoza contemporane.

Dragostea este utila, daca am in vedere consecintele sale pe termen lung, care-i definesc larg scopurile. Avem nevoie de dragoste pentru a ne raporta in consecinta la o persoana.

Dragostea este utila, dar nu utilizabila

Dragostea pentru aproapele meu nu este un instrument ci un sentiment pe care il pot controla constient doar partial, caruia ii constat prezenta sau absenta si care are sanse sa existe pe masura ce imi propun sa ma observ, sa-l vad si sa il cunosc pe celalalt. Epoca utilizatorilor si utilizarii ne propune modelul “sa ti-o trag, ca vreau iubire…”, acesta aparind mai credibil si frecventabil decit sanogenul “te iubesc pentru ca…asta simt”. In care dintre cele doua situatii iubim?

Obediența sau conformismul- o consecință a neascultării.

Posted on by

Spre deosebire de conformare care descrie un tip de coportament adaptativ consecutiv asumării critice a unor idei și situații de viață, adaptare produsă în urma utilizării filtrelor valorice profund personale, conformismul reprezintă “înghițirea” fără discernămînt, supunerea oarbă și necondiționată față de o situație, idee, persoană. Ceea ce diferențiază conformarea de conformism este obediența, văzută ca proces invers al ascultării și generată de neascultare. Numesc neascultare acea indispoziție, inapetență de a înțelege ceea ce dorește să spună celălalt, și înlocuirea disponibilității pentru semenul nostru cu obiceiul de a-l intercepta, de a-i smulge posibile sensuri ascunse, deprinderea nesănătoasă de a ne pune aproapele la îndoială.

După ce a asasinat tot ce-i depășea înțelegerea, Comunismul a lăsat loc Conformismului și Consumismului, iar de pe urma lor mirabilă și fascinantă, induși în criză, oameni care își revendică utilitatea dar care nu mai sunt utilizați de societate, și care se surprind în permanenta lor nevoie de a-și reinventa dieta alimentară, viața, profesia, familia, resursele, travaliu de dezvoltare îngreunat pînă la discreditarea idealurilor personale și comunitare; înlocuirea socialismului ceaușist cu o democrație autohtonă, o umbră în fapt a oligarhiei comuniste-a produs în structura societății românești una dintre cele mai de dorit transformări sociale post-consumiste; tranziția de la societatea de consum la societatea dependenței. Acest lucru a devine posibil prin trecerea de la conformare la conformism, prin continua cultivare a obedienței ca atitudine obișnuită a individului față de evenimentele sociale importante. Un spectatorism ușor de dirijat. Una dintre cele mai vizibile și active direcții de sustragere de la acest tip de viciere morală și involuție socială, practicată încă și asumată ca principal mecanism de conservare a identității personale și naționale este credința în Dumnezeu care îi dirijează pe români-indiferent de confesiune, în direcția unui program nescris de conservare și păstrare a credinței, laolaltă cu tradițiile culturale. Din păcate însă, cel mai mare capital al acestei țări-oamenii săi, sunt acum alungați, batjocoriți, omorîți de proprii lideri.

Obișnuiți să fie conduși, adică să execute cu obediență ordine, adorînd păcălelile electocare ca supremă dovadă a incapacității și inapetenței endemice de susținere și asumare a vreunei decizii pe termen lung, adulții României sunt rătăciți acum printre ruinele unei țări destructurate, prin deșertul propriei lor vieți, scopul acestor practici fiind ușor de intuit.

Unitatea de limbă, credință și teritoriu este treptat înlocuită cu dezbinarea ca mod de interacțiune socială, prin dereglarea instinctelor de proprietate și a nevoilor de apartenență la vreo comunitate culturală, profesională, religioasă, prin descurajarea comunicării reale dintre generații-în fapt virtualizarea acesteia, prin pauperizarea resurselor economice, prin distrugerea educației și inaccesibilizarea serviciilor educaționale cu nivel înalt de specializare, prin menținerea unor discrepanțe mari între nivelurile de performanță locale și cele cerute de economiile moderne-fapt care duce la o deprofesionalizare mascată. Distrugerea accesului la serviciile medicale, discreditarea apartenenței la un spațiu identitar, demotivarea indusă progresiv și programatic în toate planurile esențiale ale vieții scade capacitatea de organizare și de decizie a comunităților și crește dependența de lideri și influența acestora. Înlăturarea acelor generații în stare să se dedice și să își asume o cauză, un ideal, a acelora care să se împrietenească într-o idee, este de domeniul evidenței. Țara mea seamănă cu un imens cortegiu funerar, ademenit cu pomeni si chindii de rămas bun. Românii își sapă cu veselie și inocentă inconștiență, cu obediență încurajată energic, groapa. Românii distrug ceea ce străbunicii mei au cîștigat cu sânge. România așa cum o știam se pregătește sa moară, eutanasiata lent cu ajutorul propriilor stăpîni, și asta se vede chiar și din cerbicia cu care cîțiva lupi travestiți îi revendică hoitul, încercînd să își rezerve, chiar dinaintea morții, bucățica.

Continuînd metaforele pentru a esențializa mesajul, poporul român a ajuns un pet purtat în zgardă, un animal de companie în ograda cedată cîtorva organizații înfrățite. Neputîndu-se stăpâni singur, avînd în permanență nevoie de un păstor, poporul acesta a acceptat să se lase castrat mai întîi, pentru ca apoi să facă tot ceea ce poate face un animal care își apără curtea. Se lasă legat cu lanțul, cere să fie lăsat să se plimbe prin propria curte. Se lasă dresat să latre în condiții bine stabilite, să facă sluj, să dea lăbuța, să se gudure, și să se joace cu jucăriile preferate. Dresorii lor sunt instituțiile de baza ale statului, instrumentele de dresaj ale noilor stăpîni. Cuștile cîinilor alfa sunt izolate, în așa fel încît orice comunicare reală să devină imposibilă. Deși își pot mirosi și presimți moartea programată, trăiesc într-o continuă negare a acesteia, stimulată de vreo conservă de bobițe aruncată în strachină de stapîn, la momentul în care spaima conștientizării propriei morți i-ar putea determina să se salveze.

Consecința unui experiment social nefericit, actualele generații de români și-au însușit obediența ca pe o formă de normalitate, și se laudă cu această stare de autolimitare comportamentală, de areactivitate civică, confundînd obediența cu ascultarea, supunerea și slugărnicia cu datoria morală. Cetățenii României s-au băgat la stăpîn. Le plac stăpînii și stăpînirile, pentru că asta le conferă o siguranță personală din ce in ce mai rîvnită și imaginea obținută de „cufundarea în gloria altuia”, nefiind ei înșiși în stare să se stăpînească. Secerați de nevoi bazale, încurajați să se lupte pentru satisfacerea lor ca și cînd niciodată nu le-ar merita îndeajuns, românii mei nu mai văd dincolo de ziua de mîine, dincolo de nevoile personale stringente, devenind astfel sigur victimele recăderilor istorice și regresiei psihologice.

Doar teama hrănită continuu de mai rău, întreține obediența unor oameni îndopați cu nenorociri, cărora li s-a indus ideea că sunt reprezentanții unui neam curajos și puternic, pînă au ajuns sa o creadă, nemaifiind nevoie să își și dovedeasca asta; credința unui neam-în Dumnezeu, în glia străbună, in independența națională- devenind credulitate, permite victimizarea inocentilor- ca ultima șansă de existență a unei autorități morale pierdute, înainte de adoptarea pozițiilor de forță. Victimizarea prin continua dezadaptare, înstrăinarea de sine și de vecini, promovarea și comercializarea conflictelor, educația voit antimorală îi stimulează pe români sa scape de ultimile inhibiții împreună cu resursele disponibile: încredearea în cuvînt și în propriile brațe, credința în Dumnezeu.

Ca exercițiu de nevrozare și distragere continuă a atenției, de deconcentrare și dezorientare, iminenta nenororcire plutește în aer evadată ca o miasmă din toate canalele mass media racordate la sistemul de canalizare al supraviețuirii economice. Obedienți călăilor, dorindu-le cu disperare ajutorul, admirîndu-i de groază și iubindu-i așa cum ajunge femeia violată să își iubească violatorul-ca o ultimă și defensivă încercare de îmbunare a acestuia, de provocare și deșteptare măcar a unei șterse urme de sensibilitate și umanism, românii sunt acum o pădure de capete plecate așteptîndu-și pomana, în care foștii proletcultiști și paznici de penitenciar intră cu buldozerele, defrișînd conștiința apartenenței lor la propria viață și la propriile rădăcini.

România se îndreaptă atât de sigur spre un haos fertil, încît ideea lipsei unui plan bine gîndit pentru asta nu este plauzibilă. Economia încorsetată și dirijată spre ținte care nu-i aparțin, defensiv și neproductiv, politicile aplicate dupa urechea unor fanfaroni cu diverse dureri de cap, administratiile organizate în sisteme infracționale, discreditarea oamenilor care stiu să facă ceva bun, debarasarea de inteligența a instituțiilor, toate acestea dovedesc o vădita intenție, o transpunere în practică a unor idei destructurante.

Scopul oricărei conspirații este efectul posibilității ei, introiectat, înghițit pe nemestecate și luat ca atare. Odată derutat sistemul, este profitabil să te joci cu mintea mulțimii. Cel mai eficient mod de a face o conspirație realizabilă este din interiorul unei alte conspirații avînd implicatii cît mai dramatice, pentru că ideea de conspirație are atașat stigmatul nebuniei- un mecanism de apărare cultivat, un gard invizibil peste care credulitatea cotidiană nu poate trece. Conspirația degajă derută, reticență, ezitare, nevoia verificării, pasiuni și energii îndreptate în direcțiile dorite de autori. Zvonul ca instrument de distragere a atenției este un camuflaj suprapus scenei pe care se joacă adevărata piesă și unde tu nu ești invitat să privești, ci să joci dirijat rolul de privitor.

Îți rămîne timp să admiri priveliștea, să te saturi cu coaja, crezînd că asta e tot spectacolul, tot miezul vieții tale de la care ești subtil deturnat. Pentru că în loc să îți acorzi timp propriei tale creșteri, devii creatorul devenirii altora, în direcția dorită de alții. Adică un sclav modern păcălit. Democrația și-a ucis sora mai mică, meritocrația, devenind din mod de guvernare a unei cetăți, un model de organizare și control al fermelor umane. Puterea celor mulți nu mai este demult a celor mulți, între care te identifici și tu, nici măcar ca posibilitate. Puterea (ca potențial decizional acumulat), este în mîinile unui actor din ce in ce mai abstract, pe care eventual îl poți doar bănui (între bănuială și ban există în limba română o relație strînsă). Puterea își pierde din concretețea și umanismul actorului ce o generează, devenind o parafrazare a filmelor cu fantome, misticizîndu-se pînă cînd devine de un supranatural hidos.

Circul Europei, jucat și la Bucuresti, îi invită pe politicieni să se joace de-a puterea. Tu, ca spectator, poți să faci asta numai dacă ai, nu dacă ești. Meritocrația devine sistemul de referință al celor care doresc să își trimită scrisori doar lor înșile, între două pauze de cafea culeasă bob cu bob din propria gradină. Toată schilodenia eludării ei generează acceptare prin facilizarea descivilizării și re-animalizării. E admirabil să fii vacă, dacă turma te aplaudă pentru a-și lua fînul. Devii chiar vedeta unui tîrg de vite mediatizat.

Doar că după aceasta urmează abatorul și un alt șir de trenuri care vin și pleacă, ca și cînd războiul nu ar fi încetat niciodata de-atunci, ca și cînd pacea ar fi fost doar o discretă deturnare a atenției, ca și cînd bunicul căruia îi mîngîiai curios capul spart cu pistolul de naziști- în timp ce te hrănea cu cu blîndețe, pîine și lapte dintr-o cană- nici nu ar fi fost atent la separarea lui atunci de acum.

Dacă am fi o nație de paralizați sufletește datorită concentrării asupra a ceea ce am fi fost învățați să considerăm valoros, paralizați în sensul surprizei de a nu valora ceva prin noi înșine odată separați de bogățiile convenționale, atunci am mai vedea poate acest tip de delăsare și demotivare întîlnit aici, odată separați de ceea ce ne-ar motiva existența, desi românii se consideră sufletiști; un anumit dram de bunăstare.

Dacă asta ar fi definitoriu pentru nația noastră, condiția de a fi pentru a avea, atunci nivelul de performanță atins acum de-abia dacă susține această idee. Nația se naște atunci cînd o comunitate de indivizi pun în comun o idee, sau mai multe. Ea nu poate exista apriori. Națiunea și naționalitatea sunt categorii care se nasc prin conștientizarea viețuirii într-o idee, prin susținerea ei activă. Care sunt ideile, proiectele în jurul cărora coagulează românii? Mâncare, salarii, nemulțumire, sex..?

Din punct de vedere antropologic, acest nou ev întunecat al republicii se consolidează dogmatic în jurul economiei și economisirii, pînă în pragul misticii malraux-iene. Prin inexistența ei supraterană, economia României devine un scop, nu un mijloc. Pentru că un alt scop conștientizat, prețuit și asumat la nivel social, cu greu își mai face loc.

Economia post criză este economia care își recîștigă puterea asupra ființei și culturii, condiționîndu-le definitiv. Atunci cînd te lovesti la genunchi, toata atenția iți este îndreptată în acel punct, nemaicontînd în afara juliturii nici un alt reper al conștiinței tale. Creeată în mod intenționat, aceasta criză nu face decît să dezumanizeze, să condiționeze, să arunce într-o nouă dimensiune consumismul. Doar că epoca consumismului a trecut, prin chiar efectele scontate în plan comportamental; nevoia artificial întreținută, de mai mult, mai nou, mai actual. Un anumit comportament, ridicat la rangul de ideal și ideologie, pune stăpînire pe mentalul colectiv. Ființa umană nu se mai dezvoltă în jurul Adevărului Secundum Fidem, ci este educată sistematic să prețuiască pînă la idolatrizare ceva ce Hristos a alungat din Templu cu bîta, acum 2000 de ani.

Acest demon se lasă acum foarte greu alungat, datorită orientării consumului spre o piață a dependenței.

Dependența este noul mentor al economiei. Astfel, sunt creeate probleme care să implice salvator dar contracost și rezolvări, etc. Bolnavi, dependenți, fricoși, aplatizați emoțional, deprimați, consumiști, obedienți- și în mici episoade, la semnal, revoltați. Continuu revoltati. Iată formula celui mai profitabil fel de a fi.
Dacă ar exista un moment în care cineva ar vrea să devina martir, acesta este. Dacă ar fi un moment ideal în care cineva ar vrea să facă lumină, acesta este momentul. Dacă ar fi vreun moment mai prielnic coborîrii culturii din turnul ei de fildeș, pentru a înlocui subcultura, acesta ar fi momentul.
Agricultura, ca prima formă de cultură, este prispa unde românii s-ar putea întoarce spre ceea ce le este specific; comportamentul orientat asupra cultivării ar atrage după sine o gîndire și obiceiuri sănătoase și mai bine ancorate în propria ființă ba chiar în plăpînda conștiință națională.

Desigur, aceasta rămîne doar o utopie într-o epocă a depersonalizării și neascultării.

Eduard Rosentzveig

La capătul consumismului.

Posted on by

Pentru cei obişnuiţi să perceapă evenimentele la care nu au acces direct pornind de la cum le văd ceilalţi, conţinutul realităţii devine el însuşi o irealitate de ordinul trei, accesibilă uşor, de aproape oriunde, dar cu alte simţuri, deja interpretată, ulterior reînţeleasă în nuanţe specific-personale, rezultatatele circumscriind o realitate atît de diferită de Realitatea însăşi.
Comparînd ce înţelegi tu din presa internaţională despre revolta tinerilor moldoveni de la Chişinău cu ce ştii aflându-te deja în capitala Moldovei, trăind “pe propria spinare” evenimentul, poţi constata capcana în care orice cititor de ziare cade zilnic, prin extensie, orice consumator de presă, dacă acesta nu are o elementară pregătire despre fenomenul jurnalistic. Dacă porneşti de la premiza că Presa nu înlocuieşte realitatea ci doar o face mai accesibilă, indiferent de suport, scurtînd distanţele dintre “găozarii” de la “faţa locului” şi preşedintele în exerciţiu al României, atunci e posibil să nu uiţi că ce afli e doar un aspect nu toată Realitatea. Poţi înţelege mai uşor ideea că ce ştiu jurnaliştii e doar un aspect din ce ştii tu. Sau invers. Nefiind uşor accesibile în absenţa comunicării, diferenţele dintre ce ştim fiecare confuzează. Nedumerirea creată de acest nou tip de obiectivitate multimedia, înţeleasă ca însumarea cît mai multor subiectivităţi este atît de anxiogenă încît cea mai frecvent întîlnită explicaţie a deformărilor de mesaj constatate ajunge să depindă de invocarea intenţionalităţii, a unor teorii ale conspiraţiei şi manipulării efectuate programatic şi conştient, pentru a fi susţinute ideologii de tot felul, creîndu-se astfel stigmatul paranoiei atît de prolific conspiratorilor înşişi. Consumul unei astfel de realităţi informale epuizează resursele, fie prin blocaje ale discursului interior la nivelul instanţelor critice, fie prin acceptarea de facto a acesteia, sub impulsul credulităţii comode. Astfel sunt modificate vieţi şi decizii, opţiunile elementare în special. Rezultanţii acestui mod de abandonare a scepticismului de adaptare, şi al renunţării la sursele directe de informare sunt consumatorii pătimaşi, care plătesc pentru acest viciu cu pierderea încrederii la orice nivel al interacţiunii, la cel mai mic semn că informaţiile înghiţite pe nemestecate ar putea fi şi false, ori incomplete; ei îşi intreţin singuri dependenţa de consum prin înlocuirea explorării directe a unui teritoriu cu acceptarea de facto a hărţilor depre acest teritoriu, prin abandonarea cronofagelor raţiuni de tip critic cu spectatorismul criticist al cantităţii, de bistro; aceşti oameni devin consumişti şi încurajează spectatorismul, cultivînd lipsa de acţiune şi confundînd agitaţia cu acţiunea.
Consumiştii sunt victimele unui curent industrial ce a difuzat în toate activităţile societăţii, un mod de viaţă indus la limita trebuinţelor bazale, încă de acum doua secole, odată cu apariţia produselor de serie mare, produse a caror viaţă durează între banda rulantă a fabricilor şi coşul de gunoi al cumpărătorilor; mai mult, mai repede şi mai accesibil, pentru un nivel de trai mai ridicat, confort, pentru timp liber într-o lume din ce in ce mai grăbită să producă. Producţia în sine a născut lozinci publicitare, propaganda şi o cultură extinsă menită să încurajeze, să stimuleze, să formeze artificial gusturi, să dea senzaţia diversităţii, uniformizînd; odată formate noi trebuinţe şi “gusturi”, supraconsumul ar fi trebuit să fie cheia afacerilor de succes.
Asistăm în prezent la o criză a consumului, extinsă şi în presă, goana după senzaţionalul care mai vinde un exemplar degenerînd în hărţuire emoţională. Contribuim din plin la prăbuşirea economiei bazate pe supraproductie, prin chiar viciile noastre transformate în aptitudini. Rămînem apt prizonierii aceloraşi tendinţe, de a cumpăra “timp liber” şi “confort”, epuizîndu-ne de fapt resursele, împrăştiindu-ne timpul liber în mii de direcţii, alegînd libertinajul în locul libertăţii, ceea ce duce de fapt la blocaje personale, la crize existenţiale, la producerea unor seisme economice menite să scuture piaţa de nedoriţi, la ruperea lanţului; rămaşi fără cumpărători, producătorii îşi caută altă tarabă, o altă piaţă, un vad mai bun sau pur şi simplu dispar.
Încurajată să consume, prin virtualizarea resurselor, piaţa s-a consumat pe sine. Intrăm într-un timp post-consumist, timp care argumenteaza apariţia unor subculturi specifice.
În Romania iarba e încă verde, nu E211, vaca maro dă lapte alb , nu iaurt cu ciocolata sau budincă. Graţie unui mediu de afaceri împovărat de băşcălie, atipic consumismului apolinic occidental, mai marii noştri economi îmbrăcaţi în afacerişti ce-şi doresc succesul atît de mult încît ajung să-l mimeze, lasă cu gura căscată pe oricine cînd îşi permit cîte-un safari prin turmele de mistreţi autohtoni, cînd hrănesc ursul la tomberon cu toblerone, cînd fac semn cu mîna şi dispar păduri, cînd pozează în donjuani prin revistuţe pentru femei singure, sau cînd vînzătorul de iaurt al neamului o ia pe coajă de la însăşi justiţia pe care atîta amar de vreme a hrănit-o. Poţi decima oricît, fura de oriunde, poţi găsi loc pe piaţă şi cumpărători mai uşor de prostit, aproape pentru orice produs. Gaura temporală lăsată de comunişti în mentalităţile de piaţă ale romînilor, se poate umple cu orice. Important e să dea senzaţia că e mare, serios, valoros acest “ceva”. Post-modernismul mai este încă un fetiş cultural gata să încingă spiritele creatorilor în orice dispută, la universitate, în parc, acasă sau la librarie. Noi post-uim într-una, dintr-o dragoste pe care Dumnezeu ne-o arată tăcînd, picior de plai peste picior. Ne place întotdeauna restul, adorăm continuările, prelungirile, ceea ce urmează.
Fiind consecvenţii inovaţiilor şi renovărilor, mai puţin ai creativităţii manifeste, se pare că nu înţelegem de ce preluînd mereu epuizăm, consumăm, vrem mai mult din ceea ce nu se mai poate avea, negîndu-ne specificul, românismul, ca şi cînd ne-am teme să mai fim noi înşine, ca şi cînd am da mereu seamă. Acum, pe praful ăsta, drept pildă, o bună parte a naţiei aşteaptă. Aşteaptă cu nerăbdare post-consumismul. Aşa cum îl văd ceilalţi.