Tag Archives: intercunoastere

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (IV)

Posted on by

Cum se realizează intercunoaşterea la nivelul cuplului marital?

Realizarea procesului de intercunoaştere la nivelul oricărui cuplu presupune „un model operaţional, cuprinzând 8 tipuri de imagini, în total 16. Aceste imagini au un rol de întreţinere, particularizare şi corecţie a conduitelor de rol conjugal, după cum urmează:

1.     Imaginea lui Ego(Alter) despre sine – autopercepţia – care răspunde la întrebarea „cum sunt eu?” şi care este notată cu Ax şi Ay;

2.     Imaginea lui Ego (Alter) despre Alter (Ego) – percepţia partenerului – care răspunde la întrebarea „cum este el (ea)?”, care este notată: Pxy= percepţia lui y de către x; Pyx= percepţia lui x de către y.

3.     Imaginea lui Ego (Alter) despre percepţia de sine a lui Alter (Ego) – expectaţia privind autopercepţia partenerului – care răspunde la întrebarea „cum cred că se vede el (ea) pe sine?”, notată: ExAy – expectaţia lui x privind autopercepţia lui y şi EyAx – expectaţia lui y privind autopercepţia lui x.

4.     Imaginea lui Ego (Alter) asupra perceperii lui Ego de către Alter şi respectiv a lui Alter de către Ego– expectaţia partenerului privind percepţia sa de către celălalt, care răspunde la întrebarea „cum cred că mă vede, mă consideră el (ea) pe mine?”, notată cu: ExPyx=expectaţia lui x privind percepţia lui x de către y şi invers ExPyx.

5.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele autoproiectat – aspiraţia de autorealizare a rolului conjugal – care răspunde la întrebarea „ cum aş vrea să fiu eu ?”, notată cu: Sx şi Sy.

6.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele proiectat a lui Ego – aspiraţia cu privire la realizarea rolului conjugal de către partener – care răspunde la întrebarea „cum aş vrea să fie el (ea)?” relevând de fapt modelul ideal de partener aşteptat către care tinde fiecare. Se notează: Sxy = aspiraţia lui x cu privire la y; Syx = aspiraţia lui y cu privire la x.

7.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele autoproiectat al lui Alter (Ego) – percepţia aspiraţiei de autorealizare a partenerului în rolul conjugal – care răspunde la întrebarea „cum cred că ar dori el(ea) să fie ?”sau, cu alte cuvinte „către ce model ideal de a fi în cuplu tinde partenerul?”; se notează: PxSy = percepţia lui x privind aspiraţia de autorealizare a lui y în cuplu şi PySx = percepţia lui y privind aspiraţia de autorealizare a lui x .

8.     Imaginea lui Ego (Alter) despre sinele proiectat văzut de Alter (Ego) – percepţia aspiraţiei celuilalt de realizare a rolului conjugal de către partener – care răspunde la întrebarea „cum cred că ar dori el (ea) să fiu?” sau „cu ce model ideal mă confruntă partenerul?; se notează: PxSyx = percepţia lui x asupra aspiraţiei lui y cu privire la realizarea lui x; PxSxy = percepţia lui y asupra aspiraţiei lui x cu privire la realizarea lui y.”(I.Mitrofan, C.Ciupercă `98, p. 272

Multiplele combinaţii ale acestor tipuri de imagini sunt relevante pentru evidenţierea dinamicii intercunoaşterii şi interevaluării în cuplu; nivelul de acomodare al partenerilor în cuplu dar şi satisfacţia / insatisfacţia resimţită în viaţa conjugală se pot interpreta în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa lor.

Această evidenţiere este posibilă pentru că  “nivelul de intercunoaştere raportat la motivaţii, reprezintă elementul definitoriu al disponibilităţii de adaptare maritală (menţionat anterior), acesta fiind însă mediat şi condiţionat de nivelul, stilul şi calitatea intercomunicărilor în cuplu”. (I.Mitrofan, C, Ciupercă `98, p. 274)

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (III)

Posted on by

De ce intercunoaşterea nu se poate rezuma niciodată la “aici şi acum”?

Intercunoaşterea şi intercomunicarea, în afara datelor percepţiei şi a proceselor cognitive, depind calitativ de procesele de atribuire şi de inferenţă socială, procese structurate după modele învăţate de noi pe parcursul socializării,  “prin care persoana încearcă să meargă dincolo de date, face ipoteze, caută semnificaţii, transformă datele, conferă sens evenimentelor, comportamentelor, gesturilor, discursurilor, schimburilor cu alţii. Pătrunse relativ recent în aparatul conceptual al psihologiei sociale, cele două noţiuni, atribuirea şi inferenţa, s-au impus din momentul în care specialiştii s-au interesat de activitatea psihică dezvoltată de subiect tratând informaţiile care îi parvin din ambianţa fizică şi socială.”(Pantelimon Golu, `2000, p. 211)

„Atribuirea înseamnă a emite o judecată, a infera ceva – o intenţie, un sentiment, o calitate – asupra propriei stări sau asupra stării altuia, pornind de la un obiect, de la un gest şi ea are loc îndeosebi în momentele de incertitudine, ca expresie a necesităţii de a căuta anumiţi invarianţi, de a introduce coerenţă şi stabilitate în ambianţă… Atribuirea se explicitează mai bine în contextul conceptului de inferenţă socială. Alături de categorizare şi generalizare, atribuirea cauzală – proces prin care individul face stabilă lumea fenomenelor, atribuind cauze evenimentelor sociale al căror martor este, cu scopul de a se conduce în lume într-o manieră adaptată – este un moment al inferenţei sociale.

Dacă percepţia obiectului fizic este posibilă graţie emergenţei invarianţilor care permit recunoaşterea obiectelor în cursul schimbării lor neîncetate, tot astfel, prin analogie, în cazul perceperii persoanelor, anumite trăsături, calităţi, intenţii vor fi recunoscute pornindu-se de la acţiuni, gesturi şi manifestări comportamentale diferite. Se trece treptat de la variabile observabile, de la acţiunile şi consecinţele lor, la variabile neobservabile, la intenţii şi dispoziţii, în ipoteza că acţiunea aleasă de actor este extrasă dintr-un ansamblu de acţiuni potenţiale. Anumiţi indici comportamentali merg pereche cu anumite caracteristici dispoziţionale, servind drept grilă pentru analiza şi interpretarea comportamentului altuia. Şi cum aceleaşi trăsături sau atribute se pot întâlni la mai multe persoane, devine posibilă gruparea unor oameni diferiţi în aceleaşi tipuri de personalitate.

Anumitor tipuri de personalitate li se ataşează anumite tipuri de comportament, ambele categorii, luate împreună, existând în societate sub formă de schemă, de scenariu,  îndeplinind o funcţie de referinţă: subiectul care percepe se aşteaptă ca într-o anumită situaţie lucrurile să se desfăşoare după un „scenariu”. Numai când cineva violează sau este perceput ca violând regulile în situaţie, cauzele sunt recăutate.”(P. Golu `2000, p. 212, 213)

Fiind un rezultat al unor interacţiuni directe şi imediate cumulate, nicidecum virtualizate şi singulare, intercunoaşterea presupune o dezvoltare în timp, etapizată, gradată, nivelară şi cumulativă.

În lucrarea sa „Intercunoaşterea”, Cătălin Mamali desprindea următoarele planuri ale intercunoaşterii:

„Planul 1 – planul cunoaşterii de către Ego şi Alter a relaţiilor interpersonale în care ei sunt implicaţi, precum şi a cunoaşterii modului în care acestea sunt percepute, reflectate, apreciate de fiecare din ei.

Planul 2 – planul cunoaşterii relaţiilor unei persoane cu lumea activităţilor şi obiectelor şi a modului cum aceste relaţii sunt percepute, reflectate, apreciate. Acesta implică două dimensiuni:

a) cunoaşterea de către Ego a ataşamentului, a angajării lui Alter în raport cu aceste activităţi, a locului pe care acestea îl ocupă în sistemul acestuia de valori;

b) cunoaşterea de către Ego a performanţelor, realizate de Alter în raport cu activitatea şi obiectele respective.

Planul 3 – planul cunoaşterii de către Ego a personalităţii lui Alter şi a imaginii lui Alter despre sine însuşi.

Planul 4 – planul moral care se caracterizează în procesul intercunoaşterii prin:

a) sensul moral al utilizării de către Ego a capacităţii şi gradului său de cunoaştere a lui Alter.

b) gradul de cunoaştere de către Ego şi Alter a sensului moral al interacţiunilor existente între ei.” (C. Mamali `74, p. 113, 114)

Conştientizînd aceste planuri avem acces la profunzimea intercunoaşterii. Parcurgerea lor se realizează însă în timp, fiind un dublu demers sincronizabil. Dimensiunea temporală a intercunoaşterii indică atât nivelul dezvoltării ei cât şi cunoaşterea evoluţiei în timp a celuilalt. Observăm că ceea ce cunosc doi soţi unul despre celălalt nu conţine numai interacţiunile anterioare dintre aceştia, ci cuprinde şi modul în care fiecare se raportează la propriul viitor, la viitorul celuilalt şi la viitorul cuplului.

Decurgînd de aici, procesul de cunoaştere reciprocă a două persoane nu se rezumă la „aici şi acum”, în cadrul exclusiv al interacţiunii prezente, cu atît mai puţin ciber-mediate pînă la denaturarea prin virtualizare a acestui proces de cunoaştere, ci însumează toate interacţiunile dintre aceste persoane (trecute, prezente şi cele proiectate în viitor), avînd o derulare procesuală, fiind un fenomen în continuă desfăşurare, o permanentă acumulare şi rearanjare de informaţii despre sine şi despre celălalt, a căror acurateţe şi validitate depind de modul direct şi nemijlocit în care se produc.

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (II)

Posted on by

Ce rol joacă percepţia în intercunoaştere?

„Faptul că, în percepţia interpersonală, obiectul percepţiei îl constituie fiinţa umană, atrage după sine o serie de consecinţe. Este vorba, în primul rând, de faptul că individul perceput este el însuşi o fiinţă care percepe. Astfel, fiecare dintre cei doi participanţi la interacţiune, înglobează în câmpul conştiinţei sale pe el însuşi, altă persoană şi aspectele ambianţei comune; fiecare îşi raportează activitatea sa la celălalt şi acţiunea celuilalt la el însuşi; actele lor se interpenetrează şi, în consecinţă, se reglează reciproc. Asch (1952) numeşte totalitatea acestor fenomene „câmpul mutual împărtăşit”. Interacţionând în acest câmp, fiecare persoană înglobează în perspectiva sa următoarele fapte: a) A percepe ceea ce-l înconjoară, adică pe B şi pe el însuşi; b) A percepe că B este şi el la fel de atent la ambianţă şi că şi el înglobează în această ambianţă pe A şi pe el însuşi; c) A acţionează asupra lui B şi constată că B răspunde la acţiune; d) A observă că B, atunci când îi răspunde lui A, se aşteaptă ca A să înţeleagă că reacţia lui este dirijată spre A. La fel stau lucrurile şi cu B. Aşa cum sugerează această schemă, persoana nu este doar o parte a câmpului psihologic al celorlalte persoane. Dimpotrivă, fiecare percepe ceea ce se petrece ca fiind împărtăşit de ambele persoane.

O altă consecinţă a faptului că fiinţa umană devine ea însăşi „obiect” al percepţiei este aceea că individul perceput dispune de motivaţii şi atitudini proprii şi se caracterizează prin anumite proprietăţi dispoziţionale şi caracteristici de personalitate mai mult sau mai puţin stabile. Înţelegerea participării individului la interacţiune este facilitată de emiterea unor ipoteze asupra trăsăturilor de personalitate. Aşa cum A atribuie lui B asemenea proprietăţi, tot astfel B le atribuie lui A. Aşa cum percepţia obişnuită se centrează pe o serie de constante-de culoare, formă, de mărime-percepţia interpersonală implică şi ea căutarea constantelor persoanei percepute (aptitudini, capacităţi, trăsături caracteriale), fapt care face posibilă înţelegerea variaţiilor comportamentale şi perceperea persoanei ca fiind identică cu ea însăşi.

Perceperea lui B de către A se face prin intermediul unei serii de stimuli sau indici vizuali, auditivi, tactili, purtători de informaţie cu privire la B. Persoana care percepe operează însă o selecţie la nivelul indicilor percepuţi. Factorii care reglează această selecţie sunt generaţi, în primul rând, de primatul, caracterul frapant şi frecvenţa cu care se prezintă receptorului indicii perceptivi. În acelaşi timp, alegerea indicilor este influenţată de caracteristicile persoanei observatorului, între care stările lui psihice de moment şi atitudinile fundamentale (opiniile cristalizate, montajele, concepţia despre lume) joacă un rol important. Percepându-l pe B, A încearcă să identifice starea emoţională a acestuia şi să emită judecăţi asupra atitudinilor lui.” (P. Golu `2000, p.196)

Percepţia reprezintă aşadar primul moment esenţial al intercunoaşterii. Desfăşurarea ulterioară a procesului de intercunoaştere şi aprofundarea acestuia depind esenţial de modul de realizare al percepţiei. Informaţiile oferite de percepţie constituie materialul de analizat, prelucrat şi modelat prin intermediul celorlalte procese cognitive (gândirea – prin operaţiile de analiză, sinteză, comparaţie, generalizare, abstractizare, etc..; imaginaţia, memoria, etc.), procesul de intercunoaştere căpătînd astfel substanţă. Pornind de la cum se realizează percepţia se formează judecăţile, părerile şi opiniile referitoare la persoana devenită obiectul percepţiei noastre şi pe care ne propunem să o cunoaştem; se conturează astfel un set de date ce ţin de înţelegerea mai complexă a persoanei, aceste date condiţionând atitudinea şi comportamentul pe care le vom adopta faţă de aceasta.

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (I)

Posted on by

 „Între oameni, cuvântul, gestul, mimica, privirea (nu este numai act care percepe, ci şi „obiect-stimul” ce poate fi, la rândul lui, perceput), contează simultan ca forme de comunicare şi ca mijloace de intercunoaştere. Prin ele, persoana spune ceva despre un obiect sau eveniment al ambianţei, dar totodată se expune percepţiei partenerului, furnizând informaţii ce pot fi constatate, înregistrate, apreciate, dând astfel prilejul să i se pună un diagnostic şi să se facă inferenţe asupra sentimentelor, inteligenţei şi personalităţii sale. Cum aceste segmente de comunicare, verbale şi nonverbale, ale lui ego sunt declanşate în procesul interacţiunii lui cu alter şi în mare măsură cauzate de alter, se poate spune că în exprimările lingvistice şi paralingvistice ale lui ego vede alter ce impresie a produs asupra lui, iar acesta îl ajută să se cunoască.” (P. Golu `2000, p. 195)

Interacţiunea cu semenii constituie aşadar nu numai declanşatorul civilizării individului, socializarea sa transformîndu-l din individ în persoană, ci are şi rolul fundamental de starter al autocunoaşterii, autoanalizei şi autoevaluării ce conduc spre maturizarea individuală; doar oglindindu-se în ceilalţi, cunoscându-i autentic şi raportându-se la ei individul ajunge practic să se cunoască pe sine. Din aceste motive, cei aflaţi în interacţiune „au dublul status cognitiv, de observatori şi de observaţi. Cunoaşterea celuilalt şi cunoaşterea de sine pot fi astfel, în acelaşi timp, obiect de cunoaştere atât pentru Ego, cât şi pentru Alter.”(C.Mamali`74, p. 110)

„Pe parcursul relaţiilor interpersonale în care este angrenat, individul îşi formează o anumită imagine asupra poziţiei lui în interiorul acestor interrelaţii. Relaţiile interpersonale existente în mod real între indivizi sunt percepute, trăite, reflectate de fiecare într-un mod propriu. Prin termenul de intercunoaştere, denumim totalitatea proceselor cognitive care premerg, însoţesc şi urmează interacţiunii interpersonale dintre doi sau mai mulţi indivizi, ea reprezentând corespondentul cognitiv al interacţiunii interpersonale.”(C. Mamali`74, p. 111)

Analizată din perspectiva mecanismelor implicate, intercunoaşterea presupune pe de o parte procesele cognitive care o compun iar, pe de altă parte obiectul intercunoaşterii. Procesele cognitive implicate în intercunoaştere sunt atât percepţia, dar intercunoaşterea nu se reduce la aceasta, ci presupune şi memorie, reprezentări, imaginaţie, gândire, etc., funcţionarea acestora depinzând de situaţia de interacţiune, astfel în funcţie de contextul situaţional în care se plasează interacţiunea sunt activate şi funcţionează, în diferită măsură, toate procesele psihice. Din acest punct de vedere, „ponderea relativă pe care o au procesele cognitive în pregătirea desfăşurării interacţiunii sau după încheierea unor momente ale acesteia dau calitatea cognitivă a interacţiunii interpersonale, aceasta depinzând  în acelaşi timp şi de corectitudinea reflectării situaţiei date.”(C.Mamali`74, p. 112)

După cum menţionam, intercunoaşterea nu este sinonimă cu percepţia. Percepţia constituie însă un factor esenţial şi devine declanşatorul procesului de intercunoaştere. ”Percepţia umană trebuie înţeleasă nu numai ca oglindire a stimulilor fizici în diferite porţiuni ale sistemului nervos central, dar şi ca oglindire a omului în alt om, ca imagine a noastră în alţii şi a altor persoane în noi înşine. Prin aceasta, percepţia se transformă din act individual în act interpersonal. Ea devine unul dintre mecanismele iniţiale, fundamentele ale reflectării influenţelor şi interinfluenţelor în dinamica raporturilor interpersonale şi în deosebi în cea a comunicării.”(P. Golu `2000, p.193)