Tag Archives: personalitate

Constiinta, Constientizare, Constienta

Posted on by

Adeseori ma surprinde in lecturi, dar si in discutiile purtate cu profesionisti ai diverselor ramuri ale psihologiei si psihoterapiei, o sinonimie cvasitotala in intelegerea si utilizarea conceptelor de constiinta, constienta, constientizare.

In acceptiunea noastra cele trei notiuni se diferentiaza astfel:

Constiinta (de sine) sau discernamintul de sine (facultatea de a se discerne, de a se patrunde, de a se judeca si aprecia pe sine) este capacitatea de a fi in legatura cu propria mea persoana, de a ma cunoaste si recunoaste, de a fi atent la mine si in posesia mea in contextul bio-psiho-social al existentei mele personale, pe care astfel o validez intuitiv si reflexiv, realizind saltul de la individul biologic la persona care isi constata unicitatea – deci personalitatea; capacitatea de a ma autodetermina in propriile atitudini si de a avea controlul alegerilor mele, pentru a deosebi intre mine si altcineva, intre bine si rau, adevar si minciuna, intre moral si imoral; este suma unor momente de constienta, de prezenta responsabila in propria viata, un continuum poliprocesual al propriei persoane care genereaza o imagine de sine unica, unitara si coerenta, incluzind sintetic trecutul, prezentul si prefigurind viitorul personal prin afirmatii autoreflexive de tipul: “stiu ca eram”, “stiu ca sunt”, “stiu ca poate voi fi”.

Constientizarea este procesul de verbalizare interna (explicitare pentru sine) si externa (exprimare pentru ceilalti) a constiintei de sine, procesul de explicitare-exprimare verbala a continuturilor constiintei de sine; este discernamintul de sine exprimat,  proces care raportat la momentul actual al existentei personale imi confera starea de a fi prezent in propria viata. (Realizez ca ceva s-a intimplat cu mine cindva,  ma raportez cumva la acea experienta din trecut pentru a vedea ce mai inseamna ea pentru mine acum si cum ma afecteaza; constat ca am gindit si m-am mai simtit si alta data in acelasi fel, ma surpind visind si ma regasesc intr-o stare de bine pe care o numesc generic fericire si pe care as dori sa o experimentez cindva in viitor; imi explic doar mie sau spun si altcuiva toate astea, folosindu-ma de un vocabular de a carui achizitie depinde fidelitatea cu care ma dezvalui semenilor, comunicarea mea cit mai specifica, intima, fidela si prin acestea onesta depinzind de abilitatea de a invata, intelege si utiliza cit mai multe cuvinte intr-o limba. Observ ca onestitatea sau sinceritatea fata de sine este o abilitate dobindita prin truda, prin lucrul cu propriul suflet, un travaliu al constientizarii de sine dar si al unei bune exersari a limbajului, astfel incit acest vehicol sa redea cit mai fidel, nuantat si specific ceea ce constientizez despre mine; onestitatea felului in care ma dezvalui celorlalti se adreseaza asadar mai degraba auzului lor decit vazului, cuvintul avind cea mai mare putere de esentializare a gindurilor si emotiilor. Prin urmare o buna exprimare dar si empatia si inteligenta emotionala se antreneaza prin lectura si conversatie, nicidecum prin vizionarea unor experiente, in care este sau nu posibil sa imi regasesc intocmai gindurile si emotiile.)

Constientizarea este constiinta verbalizata. Procesul si abilitatea de a dialoga cu sine si cu ceilalti despre discernamintul de sine genereaza constienta. (Nu intimplator starea de constienta a unei persoane se testeaza prin intrebari privind numele, data, anul, tara in care se afla persoana, etc.- derealizarea sau dimpotriva, luciditatea fiind dovada nivelului personal de constienta.)

Constienta este calitatea de a fi lucid, sau calitatea constiintei de sine de a se ancora fidel exteriorului in momentul prezent; certitudinea existentei propriei persoane constatata aici si acum (ori certitudinea de a fi fost constient in vreun moment din trecut – constatata acum), in prezentul care devine astfel un moment de referinta al prezentei personale. Constienta ofera timpului prezent constatarea existentei personale imediate, in acest moment, intr-un anumit loc, persoana stiind astfel ca este prezenta; este constiinta actualizata in prezent, in momentul  constientizarii, starea de a fi ancorat spatio-temporal, calitatea de a recunoaste identitatea propriei persoane, dar si calitatea de a aduce in prezentul personal imediat continuturile constiintei. Constienta genereaza prezenta personala (Ma recunosc aici si acum, sunt eu, nu altcineva) si prezentul (Acum sunt aici).

Constienta inseamna asadar “a sti ca sunt prezent”, este trezire, inseamna a sti cine sunt, ce fac acum, unde sunt si de cit timp stiu ca sunt – aici si acum; inseamna a fi intr-un contact de verificare atit cu interiorul cit si cu exteriorul personal pentru o orientare si o ancorare corecta a sinelui in spatiul si timpul exterioare persoanei. Este acordarea timpului si spatiului personal la timpul si spatiul conventional. Constienta este totodata constiinta adusa in viata de relatie cu ajutorul limbajului. O analogie cu relatia dintre suflet si trup ar fi una potrivita atunci cind vorbim despre relatia dintre constiinta si constienta. Folosind o definitie de tip butada, constienta este trupul constiintei surprins si recunoscut in momentul acesta, in prezentul continuu, fiind mereu cea mai proaspata oglindire a constiintei de sine in cuvint.

Ce legaturi exista intre constiinta, constientizare si constienta?

Datorita faptului ca am constiinta de sine pot sa vorbesc despre mine, verbalizez, constientizez continuturile constiintei si prin asta ma pun intr-o stare de constienta fata de mine si altii, sunt constient acum de ceea ce mi se intimpla, de ceea ce gindesc, simt, fac, de persoanele cu care intru in relatie.

In functie de activitatile desfasurate,  ma pot referi la constiinta in starea de veghe, constiinta in starea de somn, constiinta in starea de visare, sau constiinta in starea de extaz, ceea ce le deosebeste fiind o variere a calitatii si cantitatii constientei, prezenta intr-o proportie mai mare sau mai mica a constientei asociate unei anumite calitati a acesteia. Tipul de constienta este cel care permite constiintei de sine sa aiba mai multe forme sau stari, in functie de ipostazele pe care le traiesc, constienta fiind aici vazuta ca stare de ancorare lucida in realitatea spatio temporala exterioara persoanei mele, cea care permite starile de disociere a atentiei dinspre interior spre exterior, dinspre constiinta spre constienta. Orientarea spre in afara persoanei creeaza sentimentul acorarii in realitate, in vederea unei cit mai fidele surprinderi a acesteia, starea de disociere fiind o stare de inalta constiinta de sine insotita de o fidela constienta.

Cind constienta lipseste, sau in stare inconstienta, pot spune ca am constiinta dar nu constienta, orientarea atentiei fiind in intregime spre interiorul persoanei mele.

In stare de hipnoza, am constiinta, dar constienta este limitata, traind o stare de disociere exterior-interior orientata prioritar spre interior, spre sinele meu profund, cu ajutorului unui hipnoterapeut dar nu numai.

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (III)

Posted on by

De ce intercunoaşterea nu se poate rezuma niciodată la “aici şi acum”?

Intercunoaşterea şi intercomunicarea, în afara datelor percepţiei şi a proceselor cognitive, depind calitativ de procesele de atribuire şi de inferenţă socială, procese structurate după modele învăţate de noi pe parcursul socializării,  “prin care persoana încearcă să meargă dincolo de date, face ipoteze, caută semnificaţii, transformă datele, conferă sens evenimentelor, comportamentelor, gesturilor, discursurilor, schimburilor cu alţii. Pătrunse relativ recent în aparatul conceptual al psihologiei sociale, cele două noţiuni, atribuirea şi inferenţa, s-au impus din momentul în care specialiştii s-au interesat de activitatea psihică dezvoltată de subiect tratând informaţiile care îi parvin din ambianţa fizică şi socială.”(Pantelimon Golu, `2000, p. 211)

„Atribuirea înseamnă a emite o judecată, a infera ceva – o intenţie, un sentiment, o calitate – asupra propriei stări sau asupra stării altuia, pornind de la un obiect, de la un gest şi ea are loc îndeosebi în momentele de incertitudine, ca expresie a necesităţii de a căuta anumiţi invarianţi, de a introduce coerenţă şi stabilitate în ambianţă… Atribuirea se explicitează mai bine în contextul conceptului de inferenţă socială. Alături de categorizare şi generalizare, atribuirea cauzală – proces prin care individul face stabilă lumea fenomenelor, atribuind cauze evenimentelor sociale al căror martor este, cu scopul de a se conduce în lume într-o manieră adaptată – este un moment al inferenţei sociale.

Dacă percepţia obiectului fizic este posibilă graţie emergenţei invarianţilor care permit recunoaşterea obiectelor în cursul schimbării lor neîncetate, tot astfel, prin analogie, în cazul perceperii persoanelor, anumite trăsături, calităţi, intenţii vor fi recunoscute pornindu-se de la acţiuni, gesturi şi manifestări comportamentale diferite. Se trece treptat de la variabile observabile, de la acţiunile şi consecinţele lor, la variabile neobservabile, la intenţii şi dispoziţii, în ipoteza că acţiunea aleasă de actor este extrasă dintr-un ansamblu de acţiuni potenţiale. Anumiţi indici comportamentali merg pereche cu anumite caracteristici dispoziţionale, servind drept grilă pentru analiza şi interpretarea comportamentului altuia. Şi cum aceleaşi trăsături sau atribute se pot întâlni la mai multe persoane, devine posibilă gruparea unor oameni diferiţi în aceleaşi tipuri de personalitate.

Anumitor tipuri de personalitate li se ataşează anumite tipuri de comportament, ambele categorii, luate împreună, existând în societate sub formă de schemă, de scenariu,  îndeplinind o funcţie de referinţă: subiectul care percepe se aşteaptă ca într-o anumită situaţie lucrurile să se desfăşoare după un „scenariu”. Numai când cineva violează sau este perceput ca violând regulile în situaţie, cauzele sunt recăutate.”(P. Golu `2000, p. 212, 213)

Fiind un rezultat al unor interacţiuni directe şi imediate cumulate, nicidecum virtualizate şi singulare, intercunoaşterea presupune o dezvoltare în timp, etapizată, gradată, nivelară şi cumulativă.

În lucrarea sa „Intercunoaşterea”, Cătălin Mamali desprindea următoarele planuri ale intercunoaşterii:

„Planul 1 – planul cunoaşterii de către Ego şi Alter a relaţiilor interpersonale în care ei sunt implicaţi, precum şi a cunoaşterii modului în care acestea sunt percepute, reflectate, apreciate de fiecare din ei.

Planul 2 – planul cunoaşterii relaţiilor unei persoane cu lumea activităţilor şi obiectelor şi a modului cum aceste relaţii sunt percepute, reflectate, apreciate. Acesta implică două dimensiuni:

a) cunoaşterea de către Ego a ataşamentului, a angajării lui Alter în raport cu aceste activităţi, a locului pe care acestea îl ocupă în sistemul acestuia de valori;

b) cunoaşterea de către Ego a performanţelor, realizate de Alter în raport cu activitatea şi obiectele respective.

Planul 3 – planul cunoaşterii de către Ego a personalităţii lui Alter şi a imaginii lui Alter despre sine însuşi.

Planul 4 – planul moral care se caracterizează în procesul intercunoaşterii prin:

a) sensul moral al utilizării de către Ego a capacităţii şi gradului său de cunoaştere a lui Alter.

b) gradul de cunoaştere de către Ego şi Alter a sensului moral al interacţiunilor existente între ei.” (C. Mamali `74, p. 113, 114)

Conştientizînd aceste planuri avem acces la profunzimea intercunoaşterii. Parcurgerea lor se realizează însă în timp, fiind un dublu demers sincronizabil. Dimensiunea temporală a intercunoaşterii indică atât nivelul dezvoltării ei cât şi cunoaşterea evoluţiei în timp a celuilalt. Observăm că ceea ce cunosc doi soţi unul despre celălalt nu conţine numai interacţiunile anterioare dintre aceştia, ci cuprinde şi modul în care fiecare se raportează la propriul viitor, la viitorul celuilalt şi la viitorul cuplului.

Decurgînd de aici, procesul de cunoaştere reciprocă a două persoane nu se rezumă la „aici şi acum”, în cadrul exclusiv al interacţiunii prezente, cu atît mai puţin ciber-mediate pînă la denaturarea prin virtualizare a acestui proces de cunoaştere, ci însumează toate interacţiunile dintre aceste persoane (trecute, prezente şi cele proiectate în viitor), avînd o derulare procesuală, fiind un fenomen în continuă desfăşurare, o permanentă acumulare şi rearanjare de informaţii despre sine şi despre celălalt, a căror acurateţe şi validitate depind de modul direct şi nemijlocit în care se produc.