Tag Archives: dragoste

Barbatii vor sex iar femeile dragoste?

Posted on by

Cineva mi-a adresat aceasta intrebare-sentinta, un soi de comoda explicatie a motivatiei comportamentului sexual a partenerilor unui cuplu. Departe de a provoca interogatii existentiale pentru aceia care au iesit cu succes din pubertate – ci mai degraba evocind un mod de popularizare stiintist-jurnalistica a unor teme legate de sexualitate si relatii de cuplu, intrebarea suscita interes eventual pentru cele citeva speculatii (omisiuni si distorsiuni) pe care le lanseaza curajos.

Pe un ton cel putin la fel de glumet putem presupune in consecinta ca nici un barbat nu insala daca vrea femei doar pentru sex, pe cind femeile insala, pentru ca ele fac dragoste. Sau ca Ion o iubeste pe Maria pentru ca Maria are penis si Ion nu e barbat.

Afirmatia ca barbatii vor sex iar femeile dragoste este invalida atit psihologic cit si logic, prin lipsa de atentie si adecvare la realitate si nu ar putea fi luata in serios decit cel mult ca „argument al batului”, mod de argumentare specific multor ideologii, inclusiv celor sexiste.

Sex sau dragoste – o falsa dilema

Genul si identitatea psiho-sexuala nu conditioneaza prezenta sau absenta dragostei. Dragostea este un sentiment complex, cultivat, un efect al educatiei. Te poti indragosti bine mersi si fara sex, citind o carte sau mergind la un concert!

Constatarea ca barbatii au un libidou mai ridicat si ca sunt mai activi sexual este de bun simt si este intens explicata prin argumente ce tin de diferentele anatomice si neuro-psihologice ale sexelor. Din pacate insa argumentarea neuro-psihologica, (anume ca barbatii au niveluri mai crescute de testosteron, hormon a carui prezenta genereaza in perioada perinatala sexualizarea nervoasa hipotalamo-hipofizara, prin inhibarea functiei ciclice secretorii de LH si FSH) – este strecurata ca argument de normalizare a infidelitatii barbatilor fata de partenerele de cuplu – in dezbaterile publice sau articolele „de specialitate” ale caror teme surprind nevrozele vietii de cuplu. Ori nu este nici necesar si nici suficient sa fii barbat pentru a fi infidel in cuplu. Argumentul ca datorita testosteronului barbatii ar fi mai infideli decit femeile este din start eronat, testosteronul fiind in cazul organismului uman cel mult un factor favorizant nu unul declansator al acestui tip de conduita. Infidelitatea este o conduita sexuala invatata, nu innascuta.

Nivelul de testosteron ridicat nu explica tendinta spre infidelitate a partenerului

Dealtfel revenind la neuro-psihologie, este cunoscut faptul ca centrii hipotalamici care elibereaza gonadotropi sunt diferiti de centrii motivatiei sexuale, iar felul in care acestia se suprapun partial este un proces modelabil prin informatiile despre sex si sexualitate pe care le primim in familie, la scoala, si alte contexte sociale. Prin educatia primita pina la 13-14 ani si apoi prin autoeducatie, nevoia bazala de atasament este fi cizelata si reorientata de persoanele semnificative din jurul nostru, capatind eventual valoarea dragostei manifesta fata de un partener de sex opus. Odata cu primele experiente sexuale, atasamentul diadei sexuale are toate sansele sa devina dragoste impartasita daca partenerii se percep ca fiind compatibili si le da Dumnezeu timp sa se bucure unul de altul. O argumentare mult mai plauzibila sociologic pentru care femeile sunt mai stabile in cuplu si urmaresc mai degraba satisfacerea nevoii de atasament in cadrul unui cuplu sexual are la baza argumentele educatiei. In momentul de fata, constat ca pe strada mea, femeile sunt pur si simplu mai educate decit barbatii, acestea avind acces direct la experimentarea acestei submodalitati a atasamentului, modelabila cultural si numita simplu dragoste.

De ce vor femeile si dragoste, nu doar sex?

Motivele sunt numeroase si specific-subiective. Fara a generaliza, femeile sunt justificate sa isi doreasca satisfacerea nevoii de dragoste in cuplu mai pregnant decit barbatii (prin prisma statutului de mama care este conditionat de virsta femeile se organizeaza mai bine si aleg mai avizat ce tip de parteneriat isi doresc sa experimenteze),  si in acest scop aloca timp si isi dezvolta abilitati de introspectie, autoanaliza si analiza relationala mai evoluate decit barbatii care sunt mai preocupati de dobindirea unui statut, fara totusi ca nevoia lor de dragoste sa excluda nevoia de sex; libidoul nu este conditionat exclusiv hormonal iar pofta de sex este stimulata si consumata cel mai simplu in relatia cu un partener stabil.

Barbatii sunt cel putin la fel de capabili si orientati spre dragoste ca si femeile, insa momentele de (auto)constientizare-exprimare-recunoastere a emotiilor complexe ale partenerului sunt adesea temporizate si traite asincron, ceea ce confera complementaritate partenerilor ce iubesc provocarile si favorizeaza armonizarea, sau dimpotriva, genereaza nevroza de cuplu si separare celor care nu gasesc resurse de armonizare. Perceptia corecta despre partener si intentiile sale devine astfel un vector important in transformarea unei relatii de cuplu. Cei care convin sa fie „sex-budies si atit” devin adesea cei mai buni prieteni si ajung uneori sa se iubeasca, pentru ca initiaza relatia cu afirmarea onesta a unui acord al perceptiilor despre relatie si isi inhiba astfel expectantele nerealiste, favorizind pentru perioada convenita acordul, pe cind cei care mentin o atitudine agnostica asupra relatiei favorizeaza dezacordul si expectantele nerealiste, prin necunoasterea intentiilor si viziunii despre relatia a partenerului; cuplurile agnostice se expun cel mai adesea dezamagirilor de tipul „…el mi-o tragea iar eu credeam ca ma iubeste ”.

Relatia sexuala cu un partener-obiect este un costisitor loisir pentru aceia dintre noi care suntem „educati” sa privim femeile sau barbatii de linga noi ca pe niste obiecte, utilitarist. Pe cind cei care isi aleg si inteleg partenerii ca pe subiectul relatiei de cuplu, si isi acorda timp cunoasterii, dezvoltarii personale si sincronizarii emotionale si comportamentale, au cel mai adesea parte de satisfacerea nevoilor de sex si dragoste intr-un cuplu ce devine astfel dinamizat si valorizat prin asumarea unor sensuri comune (evident in contextele politice si societatile interesate sa favorizeze stabilitatea cuplului).

Daca te stii de abia la inceputul unei relatii, te invit cu partenerul/a la psiholog, in Constanta, pentru citeva ore de dezvoltare personala in cuplu; desfasurate in cadrul cabinetului Individual Eduard Rosentzveig, aceste sedinte te vor ajuta sa iti cunosti mai bine partenerul si sa va descoperiti mai informat directia.

Dragoste si utilizare

Posted on by

Ce este dragostea?

Sentiment modelat de educatie, complex, intens si cu o durata de manifestare mai indelungata decit afectele sau emotiile, dragostea, oricit de personal-expresiv am experimenta-o in cele mai frecventate dintre ipostazele ale sale, erotic, fratern, filial sau de adoratie, ne orienteaza teleologic, conferind sens si semnificatie existentei.

Dealtfel exprimarea oricarei emotii conduce catre o mai buna constientizare a acesteia si la dezvoltarea unor unitati relationale si de semnificatie ce o contextualizeaza in existenta personala, devenita astfel o unitate de memorie obiectivata prin comunicare si subiectivata prin semnificatie. Intelegerea existentei personale drept o consecinta practica a acestui sentiment, confera iubirii functii personale si sociale ce-i contureaza antropologic utilitatea; pentru ca ii constientizam mai intens obiectul, acest tip de traire ne ancoreaza reperele existentiale in consecintele sale ultime; suntem copii ai unor parinti care s-au iubit cindva, scopul final pe care il serveste dragostea parintilor nostri fiind noi insine, viata si posibilitatea de a exista, fiintind valoric.

Cum intelegem utilizarea?

Utilitatea este un concept ce are drept corespondent actional utilizarea. Utilizarea presupune actiunea de folosire a unui instrumentar, vizeaza un scop bine definit, un rezultat urmarit prin folosire, cuantificabil si cintaribil. Utilitatea subtantializeaza o actiune in jurul scopului de atins, conturindu-i instrumentului valoarea practica, prin anticiparea in plan mental a actiunii cu obiectul util in sine. Utilitatea este o privire instrumentala asupra scopului, vizind iminenta folosire pentru scop, in ideea obtinerii acestuia printr-un proces de utilizare.

Care sunt scopurile finale al dragostei?

Unul dintre cele mai importante scopuri ultime ale dragostei este viata. Nu intimplator avind o valoare de mobilizare energetica si motivationala foarte mare, precum si o latenta indelungata, dragostea este unul dintre cele mai exprimate sentimente dar si unul dintre cele mai modelate la nivel social. Societatea si culturile asociaza iubirii, prin educatie, unitati de semnificatie si comportamente invatabile, “civilizind” prin conventii cadrele ei de manifestare; dragostea apare astfel asociata unor absurde contexte conventionale, unor concepte abstracte sau obiectelor de consum, generind orientari, substituiri, deturnari de expresie dinspre subiect ca finalitate catre obiectele accesorizante ale acestuia. Subiectul devine astfel un obiect de consum. Civilizarea inculca acestui sentiment eminamente inter-subiectiv obiecte, transformindu-l in atasament pasional si generind un pattern idolatru al manifestarii sale; “dragostea (pasiunea) pentru masina”, “dragostea (pasiunea) pentru gadgetul personal”, “dragostea (pasiunea) pentru un anume tip de mincare”, “dragostea (aventura) de-o vara”, “iubirea (devotamentul, obedienta) de partid”, “dragostea (dependenta, atasamentul) pentru un anumit ritual sau forma”, echivalind astfel iubirii- atasamentul sau pasiunea si conferindu-,  odata cu preschimbarea subiectului iubirii in obiect, o secularizanta valoare practica.

Este dragostea programabila?

Fragmentarismul si consumismul prin care postmodernismul a clacat lamentabil inlocuiesc scopurile ultime ale iubirii, viata si fiinta umana, cu scopuri de productie, instrumental-utilitariste; cresterea natalitatii, performarea intr-un sistem organizat, performanta utilitarista fiind posibila prin fixarea scopului ultim al iubirii in utilizare. Printr-un simplu exercitiu de constientizare a conditiei prezente putem lesne observa ca suntem arhivati organizational, corporatist, valorizati ca resursa nu ca fiinta. Urmarim si traim consecintele acestor disocieri, a “stilului performant” de valorizare a fiintei umane, dinspre persoana in sine spre organizatia care-o inglobeaza utilitarist, fapt ce reduce persoana si personalitatea la un individ utilizabil. Cum “sa te faci util societatii“, cum “sa fii recunoscator partidului-organizatiei“, cum “sa te feresti de sarcinile nedorite“, cum “sa concepi mai putini copii pentru a feri planeta de infometare“-sunt clisee propagandistice pe care multi le intilnim, iar functiile lor sociale sunt acelea de restructurare emotional-comportamentala.

Sa te faci util societatii sau sa iti iubesti aproapele?

Excesul de ratiune specific izolarii in fragmentarul hiperspecializarilor genereaza o mecanica a ratiunii si rationalului, dincolo de care fenomenologia irationalului – abisul inconstient ce cuprinde existentul inca neconstientizat – este in mod artificial abstrasa, generind abil o viziune aumana a umanului. O considerabila parte a sentimentelor noastre se sustrage controlului constient, facind programarea emotiilor complexe aproape imposibila; cu toate astea oamenii doresc retete pentru fericire, si cel putin un buton pentru anularea dragostei, atunci cind consecintele acesteia scapa previziunilor personale orientate cliseic. Este momentul in care multe persoane au acest insight, al utilitatii neutilizabile a dragostei, si ca psiholog in Constanta ma bucur sa le recunosc in cadrul sedintelor de consiliere si psihoterapie sustinute la cabinet.

Este dragostea utilizabila?

Dragostea este utila, dar nu are valoare instrumentala. Este un sentiment util scopurilor sale ultime, dar inutilizabil in rest. Scopurile intermediare presupun antefactum existenta unui demers calculat si a unui set de instrumente, dragostea experientiata subiectiv-nu poate fi declansata si nici controlata constient pe deplin, sustragindu-se planificarilor.

Cu cit scopurile sunt mai specifice, cu atit utilizarea presupune o mai buna instrumentalizare. Scopurile ultime ale iubirii sunt celalalt, existenta, viata, Dumnezeu. Utilizarea dragostei ar presupune constatarea / desemnarea unor scopuri exacte, specifice -interventii cognitive de constientizare a acestora si de autocontrol emotional; insasi existenta apriori si nu aposteriori a unui obiectiv precis asociat unei emotii (stim ca iubim pe cineva dar nu stim unde ne va duce asta, urmeaza sa vedem) reveleaza cazuistic tendinte de hipercontrol emotional ce intra in conflict cu controlul inconstient, disociere emotionala constatata in diferite tulburari emotionale. Dragostea mentine in atentie insa un subiect clar definit, care ii este si singur scop, spre care se orienteaza – celalalt, relatia. Mentinind atentiei persoana draga in legatura cu care se manifesta, dragostea urmeaza sa isi defineasca scopurile relational si dupa constientizarea ca sentiment; dragostea implineste mai degraba decit planifica. La intrebarea de ce ma iubesti, un indragostit poate fi pus in incurcatura; daca raspunsul vine transant, fie ai de-a face cu un psihanalist foarte bun, care cu metoda isi poate urmari fluxul gandurilor, fie cu un utilizator de fraze cu continut emotional, un posibil absolvent de MBA, care nu vorbeste despre sine in raport cu tine, ci despre cum are de gind sa te utilizeze.

Poti iubi “de forma”?

Ce rezulta daca iubirea traita este orientata spre un obiectiv, spre o forma, nu catre o persoana? Dincolo de formele sale sublimative de manifestare, convertirea dragostei la utilitarism mercantilizeaza si volatilizeaza sentimentul, transformindu-l, denaturindu-l, pervertindu-l pina la formele mutant ale donna-gaga si ale “iubirii” de unica utilizare. Prin prisma utilizarii sale metrosexuale, dragostea este privita ca o consumabila conditionabila, absurditate care a dus dealtfel la reevaluarea iubirii ca sentiment si la adaugarea ei in DSM V pe lista tulburarilor emotionale ce intregesc patologia afectivitatii. Acest tip de “iubire-pragmatica” este privita de comunitatea stiintifica drept boala si incadrata corespunzator in manualele de psihodiagnoza contemporane.

Dragostea este utila, daca am in vedere consecintele sale pe termen lung, care-i definesc larg scopurile. Avem nevoie de dragoste pentru a ne raporta in consecinta la o persoana.

Dragostea este utila, dar nu utilizabila

Dragostea pentru aproapele meu nu este un instrument ci un sentiment pe care il pot controla constient doar partial, caruia ii constat prezenta sau absenta si care are sanse sa existe pe masura ce imi propun sa ma observ, sa-l vad si sa il cunosc pe celalalt. Epoca utilizatorilor si utilizarii ne propune modelul “sa ti-o trag, ca vreau iubire…”, acesta aparind mai credibil si frecventabil decit sanogenul “te iubesc pentru ca…asta simt”. In care dintre cele doua situatii iubim?

Prima experienţă sexuală

Posted on by

Spune-mi cum a fost prima oară, ca să-ţi spun cum iubeşti.

Din modul în care ne pregătim pentru prima experienţă sexuală, din sensul şi conotaţiile senzuale, emoţionale şi cognitive adăugate de primul raport sexual decurge impresia despre “cum a fost prima dată”, impresie la care ne raportam comportamentul sexual pe parcursul întregii vieţi de adult.

Impresia lăsată de prima experienţă sexuală declanşează o confruntare, pentru mulţi traumatizantă, între modelul imaginar si experienţa în sine. Aceasta confruntuare dintre imaginarul erotizat şi concretizarea actului sexual determină la bărbaţi atitudinea pe care o vor avea faţă de femeie, şi la femei determină modul în care vor armoniza sentimentul erotic şi actul sexual.

Modelul sexual personal este îmbinarea dintre ce ne imaginăm despre „prima data” şi ce se întîmplă dincolo de închipuiri în timpul actului sexual; curiozitatea este lămurită de noutăţile experienţei, rezultînd o imagine concretă a eroticii personale pe care o confruntăm cu tot ce vom fi învăţat vreodată despre sex, dragoste şi relaţii; rezultatul este o imagine de sinteză puternic personalizată a propriei sexualităţi, cu rol hrănitor, de maturizare a personalităţii, de stabilizare şi securizare a viitoarelor relaţii dar şi de declanşare a unor complexe şi simptome nevrotice. Distingem astfel cîteva tipuri de experiente sexuale:

Experienţele hrănitoare, puternic spiritualizate şi morale, în care dominante sunt sentimentele de dragoste şi dorinţa sexuală reciprocă, comuniunea sau comunicarea eficientă soldată cu o bună intercunoaştere, în care actul sexual în sine reprezintă expresia fizică a dragostei, acesta fiind o îmbinare a dorinţei sexuale cu tandreţea erotică. Acest tip de experienţe sexuale sunt percepute subiectiv ca o reuşită, potenţînd maturizarea afectivă, apariţia atitudinilor de atracţie şi încredere între parteneri, de fidelitate, securitate şi  împlinire într-un cuplu stabil.

Experienţele ludice, legate de fanteziile erotice ale partenerilor, de autoerotism, fiind experienţe percepute subiectiv ca  “joacă” între covîrstnici.

Experienţele toxice, în care dominante sunt sentimentele de vinovăţie sexuală, generatoare de traume psihice, şi constînd în viol, relaţii între rude, sex în grup, abuzuri sexuale, etc, cu consecinţe grave asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii individului şi a comportamentului sexual al acestuia. Acest tip de experienţe sexuale sunt percepute subiectiv sub coloratura eşecului şi a psihotraumelor, fiind de cele mai multe ori reprimate.

Regăsim în această primă impresie despre întîia noastră experienţă sexuală motivele ce ne justifică alegerile în plan erotic şi observăm raportîndu-ne la ea unde ne situăm în prezent, pe un parcurs descris de extremele comportamentului sexual, între sublimarea ascetică şi desfrînare, între dragostea idealizată şi consumismul erotic.

Una dinte cele mai importante funcţii adaptative a primei experienţe sexuale este aceea de orientare a propriei sexualităţi din direcţia autoerotismului spre împlinirea erotică în cuplu. Dar în ce măsură această primă experienţă sexuală structurează viitorul model de comportament sexual poate fi apreciată şi prin observarea experimentală a gradului de asimilare în actualul nostru comportament sexual a unor stereotipuri de dezimplicare şi desensibilizare pe care ni le pune la dispoziţie actuala cultură a abandonului şi promiscuităţii de tip consumist – în contrast cu implicarea erotică tandră, morală, simpatică şi hrănitoare pentru parteneri.

Copilărie, dragoste, armonie familială

Posted on by

Dacă până să spună ceva copilului i se spun atât de multe lucruri, dacă somnul, hrana, curăţenia îi sunt nu doar asigurate ci şi însoţite de semnele afecţiunii, dacă i se şlefuiesc simţurile iar mîna şi piciorul îi sunt exersate pentru a indeplini funcţii subtile, atunci în primordiala sa nevoie de supravieţuire au patruns multiple calităţi de natură umană. Instinctele cedează rînd pe rînd îndemînării de a face exact ceea ce copilul este răbdator îndemnat, perseverent învăţat să facă.

Omul are copilăria cea mai lungă. Din perspectiva evoluţionistă, aceasta prelungire a copilariei este de fapt legată de treapta sa de evoluţie. Cu cît speciile sunt mai evoluate, cu atît copilăria lor dureaza mai mult. La om, copilăria ajunge să ocupe un sfert din viaţă. Judecată în aceasta lumină, funcţia copilăriei este bine conturată: ea este etapa vieiţii în care moştenirii biologice, transmisă genetic sau epigenetic i se adauga moştenirea culturală transmisă social, cu ajutorul limbajului.

Există numai un singur fel de educaţie atunci când este vorba despre familie – exemplul părinţilor. În etapele timpurii ale dezvoltării sale, copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii care plasează sentimentul obedienţei în sufletul acestuia (al supunerii conformiste, care duce la conformare, la o ascultare oarbă, formalism ce depăşeşte inclusiv discernămîntul adultului)  îşi educă copiii ca sclavi, deoarece pretind ascultare fără nici o explicaţie. Convenţiile sociale, astfel însuşite, împing la amabilitate prefacută şi cabotinism. Sinceritatea adultului are efecte în comportamentul copilului atunci cînd corespunde puterii de înţelegere a acestuia şi atunci cînd părinţii ştiu să trasnforme explicaţiile abstracte în explicaţii cu un nivel mare de concreteţe. Lupta eului pentru consideraţie începe de timpuriu. Minciunile fantasmatice slujesc la înălţarea eului şi îl despăgubesc pentru umilinţele suferite din partea realităţii. Dacă părinţii probează calităţi de care copilul este mîndru, acesta nu va mai avea nevoie de înălţarea prin valori fictive. O scuză obţinută prin forţă, impunerea preponderentă prin argumentul autorităţii, violează sentimentul propriei personalităţii a copilului, îl învaţă că este mai bine să simuleze, să disimuleze şi să îşi cultive proastele obiceiuri pe ascuns, învăţînd să mintă, să pretindă în mod nejustificat, cu aroganţă, avantaje nemeritate, ce nu sunt acoperite de calităţi personale, avantaje experienţiate ulterior de acesta sub forma vinovăţiei ce însoţeşte sindromul bomboanei amare…(Ex:  a primit o laudă dar nu se bucură de ea, pentru că ştie că nu o merită). Acest tip de educaţie îl pregăteşte psihologic pe copil pentru exersarea nefericirii şi a sclaviei consimiţite ce dă aparenţele unei false normalităţi în interacţiunea cu semenii, prin prisma mecanismelor de supra compensare dezvoltate, mecanisme prin care acesta capătă încredere că poate recupera dezavantajele propriului mod nesănătos de raportare la ceilalţi.

Dragostea părinţilor şi mai ales capacitatea acestora de a fi buni educatori îl pot ajuta pe copil să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi ce nu, să îşi asume şi să îşi corecteze greşelile, prin alternativele pozitive şi funcţionale pe care comportamentul adultului i le pune la dispoziţie în primul rînd prin exemplul propriu dar şi prin metode specifice de educaţie, în acord cu etapa de dezvoltare a copilului.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada preşcolară

Posted on by

Este foarte cunoscut faptul că traiul în familie şi integrarea în colectivitatea preşcolară determină complicarea reacţiilor afective după cum absenţa familiei şi traiul în centrele de plasament a copiilor abandonaţi duc la întârzieri notabile ale dezvoltării afective, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în colectivitatea respectivă are loc deplasarea atenţiei spre un alt copil apărut între timp.

În conduita copilului de vârstă şcolară mică persistă încă modalităţi de comportament nediferenţiate, în care sunt implicate stări afective difuze.

Imitaţia reacţiilor adultului joacă un rol important în constituirea unei stări afective noi. Procesul adaptării la colectivitate a copilului abandonat este destul de dificilă. Există copii foarte mobili, care se adaptează repede şi bine, alţii se adaptează mai greu, plâng, refuză programul, o altă parte dintre ei se adaptează aparent, rămânând tot timpul în alertă. Treptat, se produc transferuri de afecţiune faţă de educatori, care devin părinţi ocazionali. În aceste condiţii conduita se modifică mult, dispoziţiile devin mai persistente, emoţiile mai profunde.

Apar stări emotive noi, cum ar fi starea de vinovăţie, la 3 ani, de mândrie, la 4 ani, de pudoare, stare exprimată prin eritemul de pudoare, momente de suportare de refuz, 3-4 ani, de criză de prestigiu, la 6 ani, ori cele denumite “sindrom al bomboanei amare”, la 5-6 ani (Zaporojeţ).Atingând niveluri noi de dezvoltare, planul afectiv se caracterizează prin apariţia sentimentelor, ceea ce constituie un indiciu pentru dezvoltarea conştiinţei morale a copilului.

Emoţiile şi sentimentele estetice sunt exprimate pe măsură ce gustul estetic al copilului se dezvolită.Preşcolarul nu exprimă judecăţi estetice variate şi nuanţate, el apreciind ceva că fiind frumos sau urât, neposedând încă o scară de valori nuanţată.

Emoţiile şi sentimentele intelectuale, se dezvoltă în legătură cu cerinţele de cunoaştere şi de observaţie a mediului ambiant.

Emoţiile şi sentimentele social-morale se constituie pe măsura dezvoltării sociabilităţii şi a generalizării sentimentelor de ataşament, dragoste, simpatie, admiraţie.

Instabilitatea emotivă la copii preşcolari este încă evidentă; afectivitatea rămâne vie, netemperată, mai ales între 3 şi 5 ani. În intimitatea dezvoltării bazelor personalităţii, complicarea activităţii şi cunoştinţelor acţionează asupra stărilor afective mai simple, determinate direct de situaţiile de adaptare, imprimându-le acestora un anumit colorit emoţional. Cerinţele adulţilor, aprecierea lor, creează planul unei contradicţii între stările afective mai primitive, explozive (anumite dorinţe, păreri, etc) şi dorinţa copilului de a răspunde normelor de conduită formulate de adult, pe care preşcolarul îl iubeşte şi îl valorizează, dorind să-i facă pe plac. Numeroasele contradicţii generate de numeroasele situaţii de zi cu zi la care trebuie să se adapteze copilul abandonat, nuanţează şi dezvoltă într-un fel specific conştiinţa de sine a acestuia, expresivitatea ei, creînd situaţii particulare contradicţiei fundamentale specifice acestei vârste, şi care constituie motorul dezvoltării afective a copilului. Ritmul şi frecvenţa succesiunii lor generează situaţii ambigue, cu dominante ale  sentimentului  de vinovăţie, expresivitatea copilului caracterizându-se şi ea tot prin ambiguitate, prin ocolire, indicator al faptului că preşcolarul adoptă conduite de evitare mai complexe, negativism, egoism, lipsa de sensibilitate şi atenţie în interrelaţionarea cu mediul.