De ce intercunoaşterea nu se poate rezuma niciodată la “aici şi acum”?

Intercunoaşterea şi intercomunicarea, în afara datelor percepţiei şi a proceselor cognitive, depind calitativ de procesele de atribuire şi de inferenţă socială, procese structurate după modele învăţate de noi pe parcursul socializării,  “prin care persoana încearcă să meargă dincolo de date, face ipoteze, caută semnificaţii, transformă datele, conferă sens evenimentelor, comportamentelor, gesturilor, discursurilor, schimburilor cu alţii. Pătrunse relativ recent în aparatul conceptual al psihologiei sociale, cele două noţiuni, atribuirea şi inferenţa, s-au impus din momentul în care specialiştii s-au interesat de activitatea psihică dezvoltată de subiect tratând informaţiile care îi parvin din ambianţa fizică şi socială.”(Pantelimon Golu, `2000, p. 211)

„Atribuirea înseamnă a emite o judecată, a infera ceva – o intenţie, un sentiment, o calitate – asupra propriei stări sau asupra stării altuia, pornind de la un obiect, de la un gest şi ea are loc îndeosebi în momentele de incertitudine, ca expresie a necesităţii de a căuta anumiţi invarianţi, de a introduce coerenţă şi stabilitate în ambianţă… Atribuirea se explicitează mai bine în contextul conceptului de inferenţă socială. Alături de categorizare şi generalizare, atribuirea cauzală – proces prin care individul face stabilă lumea fenomenelor, atribuind cauze evenimentelor sociale al căror martor este, cu scopul de a se conduce în lume într-o manieră adaptată – este un moment al inferenţei sociale.

Dacă percepţia obiectului fizic este posibilă graţie emergenţei invarianţilor care permit recunoaşterea obiectelor în cursul schimbării lor neîncetate, tot astfel, prin analogie, în cazul perceperii persoanelor, anumite trăsături, calităţi, intenţii vor fi recunoscute pornindu-se de la acţiuni, gesturi şi manifestări comportamentale diferite. Se trece treptat de la variabile observabile, de la acţiunile şi consecinţele lor, la variabile neobservabile, la intenţii şi dispoziţii, în ipoteza că acţiunea aleasă de actor este extrasă dintr-un ansamblu de acţiuni potenţiale. Anumiţi indici comportamentali merg pereche cu anumite caracteristici dispoziţionale, servind drept grilă pentru analiza şi interpretarea comportamentului altuia. Şi cum aceleaşi trăsături sau atribute se pot întâlni la mai multe persoane, devine posibilă gruparea unor oameni diferiţi în aceleaşi tipuri de personalitate.

Anumitor tipuri de personalitate li se ataşează anumite tipuri de comportament, ambele categorii, luate împreună, existând în societate sub formă de schemă, de scenariu,  îndeplinind o funcţie de referinţă: subiectul care percepe se aşteaptă ca într-o anumită situaţie lucrurile să se desfăşoare după un „scenariu”. Numai când cineva violează sau este perceput ca violând regulile în situaţie, cauzele sunt recăutate.”(P. Golu `2000, p. 212, 213)

Fiind un rezultat al unor interacţiuni directe şi imediate cumulate, nicidecum virtualizate şi singulare, intercunoaşterea presupune o dezvoltare în timp, etapizată, gradată, nivelară şi cumulativă.

În lucrarea sa „Intercunoaşterea”, Cătălin Mamali desprindea următoarele planuri ale intercunoaşterii:

„Planul 1 – planul cunoaşterii de către Ego şi Alter a relaţiilor interpersonale în care ei sunt implicaţi, precum şi a cunoaşterii modului în care acestea sunt percepute, reflectate, apreciate de fiecare din ei.

Planul 2 – planul cunoaşterii relaţiilor unei persoane cu lumea activităţilor şi obiectelor şi a modului cum aceste relaţii sunt percepute, reflectate, apreciate. Acesta implică două dimensiuni:

a) cunoaşterea de către Ego a ataşamentului, a angajării lui Alter în raport cu aceste activităţi, a locului pe care acestea îl ocupă în sistemul acestuia de valori;

b) cunoaşterea de către Ego a performanţelor, realizate de Alter în raport cu activitatea şi obiectele respective.

Planul 3 – planul cunoaşterii de către Ego a personalităţii lui Alter şi a imaginii lui Alter despre sine însuşi.

Planul 4 – planul moral care se caracterizează în procesul intercunoaşterii prin:

a) sensul moral al utilizării de către Ego a capacităţii şi gradului său de cunoaştere a lui Alter.

b) gradul de cunoaştere de către Ego şi Alter a sensului moral al interacţiunilor existente între ei.” (C. Mamali `74, p. 113, 114)

Conştientizînd aceste planuri avem acces la profunzimea intercunoaşterii. Parcurgerea lor se realizează însă în timp, fiind un dublu demers sincronizabil. Dimensiunea temporală a intercunoaşterii indică atât nivelul dezvoltării ei cât şi cunoaşterea evoluţiei în timp a celuilalt. Observăm că ceea ce cunosc doi soţi unul despre celălalt nu conţine numai interacţiunile anterioare dintre aceştia, ci cuprinde şi modul în care fiecare se raportează la propriul viitor, la viitorul celuilalt şi la viitorul cuplului.

Decurgînd de aici, procesul de cunoaştere reciprocă a două persoane nu se rezumă la „aici şi acum”, în cadrul exclusiv al interacţiunii prezente, cu atît mai puţin ciber-mediate pînă la denaturarea prin virtualizare a acestui proces de cunoaştere, ci însumează toate interacţiunile dintre aceste persoane (trecute, prezente şi cele proiectate în viitor), avînd o derulare procesuală, fiind un fenomen în continuă desfăşurare, o permanentă acumulare şi rearanjare de informaţii despre sine şi despre celălalt, a căror acurateţe şi validitate depind de modul direct şi nemijlocit în care se produc.