Tag Archives: perceptie

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (II)

Posted on by

Ce rol joacă percepţia în intercunoaştere?

„Faptul că, în percepţia interpersonală, obiectul percepţiei îl constituie fiinţa umană, atrage după sine o serie de consecinţe. Este vorba, în primul rând, de faptul că individul perceput este el însuşi o fiinţă care percepe. Astfel, fiecare dintre cei doi participanţi la interacţiune, înglobează în câmpul conştiinţei sale pe el însuşi, altă persoană şi aspectele ambianţei comune; fiecare îşi raportează activitatea sa la celălalt şi acţiunea celuilalt la el însuşi; actele lor se interpenetrează şi, în consecinţă, se reglează reciproc. Asch (1952) numeşte totalitatea acestor fenomene „câmpul mutual împărtăşit”. Interacţionând în acest câmp, fiecare persoană înglobează în perspectiva sa următoarele fapte: a) A percepe ceea ce-l înconjoară, adică pe B şi pe el însuşi; b) A percepe că B este şi el la fel de atent la ambianţă şi că şi el înglobează în această ambianţă pe A şi pe el însuşi; c) A acţionează asupra lui B şi constată că B răspunde la acţiune; d) A observă că B, atunci când îi răspunde lui A, se aşteaptă ca A să înţeleagă că reacţia lui este dirijată spre A. La fel stau lucrurile şi cu B. Aşa cum sugerează această schemă, persoana nu este doar o parte a câmpului psihologic al celorlalte persoane. Dimpotrivă, fiecare percepe ceea ce se petrece ca fiind împărtăşit de ambele persoane.

O altă consecinţă a faptului că fiinţa umană devine ea însăşi „obiect” al percepţiei este aceea că individul perceput dispune de motivaţii şi atitudini proprii şi se caracterizează prin anumite proprietăţi dispoziţionale şi caracteristici de personalitate mai mult sau mai puţin stabile. Înţelegerea participării individului la interacţiune este facilitată de emiterea unor ipoteze asupra trăsăturilor de personalitate. Aşa cum A atribuie lui B asemenea proprietăţi, tot astfel B le atribuie lui A. Aşa cum percepţia obişnuită se centrează pe o serie de constante-de culoare, formă, de mărime-percepţia interpersonală implică şi ea căutarea constantelor persoanei percepute (aptitudini, capacităţi, trăsături caracteriale), fapt care face posibilă înţelegerea variaţiilor comportamentale şi perceperea persoanei ca fiind identică cu ea însăşi.

Perceperea lui B de către A se face prin intermediul unei serii de stimuli sau indici vizuali, auditivi, tactili, purtători de informaţie cu privire la B. Persoana care percepe operează însă o selecţie la nivelul indicilor percepuţi. Factorii care reglează această selecţie sunt generaţi, în primul rând, de primatul, caracterul frapant şi frecvenţa cu care se prezintă receptorului indicii perceptivi. În acelaşi timp, alegerea indicilor este influenţată de caracteristicile persoanei observatorului, între care stările lui psihice de moment şi atitudinile fundamentale (opiniile cristalizate, montajele, concepţia despre lume) joacă un rol important. Percepându-l pe B, A încearcă să identifice starea emoţională a acestuia şi să emită judecăţi asupra atitudinilor lui.” (P. Golu `2000, p.196)

Percepţia reprezintă aşadar primul moment esenţial al intercunoaşterii. Desfăşurarea ulterioară a procesului de intercunoaştere şi aprofundarea acestuia depind esenţial de modul de realizare al percepţiei. Informaţiile oferite de percepţie constituie materialul de analizat, prelucrat şi modelat prin intermediul celorlalte procese cognitive (gândirea – prin operaţiile de analiză, sinteză, comparaţie, generalizare, abstractizare, etc..; imaginaţia, memoria, etc.), procesul de intercunoaştere căpătînd astfel substanţă. Pornind de la cum se realizează percepţia se formează judecăţile, părerile şi opiniile referitoare la persoana devenită obiectul percepţiei noastre şi pe care ne propunem să o cunoaştem; se conturează astfel un set de date ce ţin de înţelegerea mai complexă a persoanei, aceste date condiţionând atitudinea şi comportamentul pe care le vom adopta faţă de aceasta.

Intercunoaşterea şi virtualizarea relaţiilor sociale (I)

Posted on by

 „Între oameni, cuvântul, gestul, mimica, privirea (nu este numai act care percepe, ci şi „obiect-stimul” ce poate fi, la rândul lui, perceput), contează simultan ca forme de comunicare şi ca mijloace de intercunoaştere. Prin ele, persoana spune ceva despre un obiect sau eveniment al ambianţei, dar totodată se expune percepţiei partenerului, furnizând informaţii ce pot fi constatate, înregistrate, apreciate, dând astfel prilejul să i se pună un diagnostic şi să se facă inferenţe asupra sentimentelor, inteligenţei şi personalităţii sale. Cum aceste segmente de comunicare, verbale şi nonverbale, ale lui ego sunt declanşate în procesul interacţiunii lui cu alter şi în mare măsură cauzate de alter, se poate spune că în exprimările lingvistice şi paralingvistice ale lui ego vede alter ce impresie a produs asupra lui, iar acesta îl ajută să se cunoască.” (P. Golu `2000, p. 195)

Interacţiunea cu semenii constituie aşadar nu numai declanşatorul civilizării individului, socializarea sa transformîndu-l din individ în persoană, ci are şi rolul fundamental de starter al autocunoaşterii, autoanalizei şi autoevaluării ce conduc spre maturizarea individuală; doar oglindindu-se în ceilalţi, cunoscându-i autentic şi raportându-se la ei individul ajunge practic să se cunoască pe sine. Din aceste motive, cei aflaţi în interacţiune „au dublul status cognitiv, de observatori şi de observaţi. Cunoaşterea celuilalt şi cunoaşterea de sine pot fi astfel, în acelaşi timp, obiect de cunoaştere atât pentru Ego, cât şi pentru Alter.”(C.Mamali`74, p. 110)

„Pe parcursul relaţiilor interpersonale în care este angrenat, individul îşi formează o anumită imagine asupra poziţiei lui în interiorul acestor interrelaţii. Relaţiile interpersonale existente în mod real între indivizi sunt percepute, trăite, reflectate de fiecare într-un mod propriu. Prin termenul de intercunoaştere, denumim totalitatea proceselor cognitive care premerg, însoţesc şi urmează interacţiunii interpersonale dintre doi sau mai mulţi indivizi, ea reprezentând corespondentul cognitiv al interacţiunii interpersonale.”(C. Mamali`74, p. 111)

Analizată din perspectiva mecanismelor implicate, intercunoaşterea presupune pe de o parte procesele cognitive care o compun iar, pe de altă parte obiectul intercunoaşterii. Procesele cognitive implicate în intercunoaştere sunt atât percepţia, dar intercunoaşterea nu se reduce la aceasta, ci presupune şi memorie, reprezentări, imaginaţie, gândire, etc., funcţionarea acestora depinzând de situaţia de interacţiune, astfel în funcţie de contextul situaţional în care se plasează interacţiunea sunt activate şi funcţionează, în diferită măsură, toate procesele psihice. Din acest punct de vedere, „ponderea relativă pe care o au procesele cognitive în pregătirea desfăşurării interacţiunii sau după încheierea unor momente ale acesteia dau calitatea cognitivă a interacţiunii interpersonale, aceasta depinzând  în acelaşi timp şi de corectitudinea reflectării situaţiei date.”(C.Mamali`74, p. 112)

După cum menţionam, intercunoaşterea nu este sinonimă cu percepţia. Percepţia constituie însă un factor esenţial şi devine declanşatorul procesului de intercunoaştere. ”Percepţia umană trebuie înţeleasă nu numai ca oglindire a stimulilor fizici în diferite porţiuni ale sistemului nervos central, dar şi ca oglindire a omului în alt om, ca imagine a noastră în alţii şi a altor persoane în noi înşine. Prin aceasta, percepţia se transformă din act individual în act interpersonal. Ea devine unul dintre mecanismele iniţiale, fundamentele ale reflectării influenţelor şi interinfluenţelor în dinamica raporturilor interpersonale şi în deosebi în cea a comunicării.”(P. Golu `2000, p.193)