„Între oameni, cuvântul, gestul, mimica, privirea (nu este numai act care percepe, ci şi „obiect-stimul” ce poate fi, la rândul lui, perceput), contează simultan ca forme de comunicare şi ca mijloace de intercunoaştere. Prin ele, persoana spune ceva despre un obiect sau eveniment al ambianţei, dar totodată se expune percepţiei partenerului, furnizând informaţii ce pot fi constatate, înregistrate, apreciate, dând astfel prilejul să i se pună un diagnostic şi să se facă inferenţe asupra sentimentelor, inteligenţei şi personalităţii sale. Cum aceste segmente de comunicare, verbale şi nonverbale, ale lui ego sunt declanşate în procesul interacţiunii lui cu alter şi în mare măsură cauzate de alter, se poate spune că în exprimările lingvistice şi paralingvistice ale lui ego vede alter ce impresie a produs asupra lui, iar acesta îl ajută să se cunoască.” (P. Golu `2000, p. 195)

Interacţiunea cu semenii constituie aşadar nu numai declanşatorul civilizării individului, socializarea sa transformîndu-l din individ în persoană, ci are şi rolul fundamental de starter al autocunoaşterii, autoanalizei şi autoevaluării ce conduc spre maturizarea individuală; doar oglindindu-se în ceilalţi, cunoscându-i autentic şi raportându-se la ei individul ajunge practic să se cunoască pe sine. Din aceste motive, cei aflaţi în interacţiune „au dublul status cognitiv, de observatori şi de observaţi. Cunoaşterea celuilalt şi cunoaşterea de sine pot fi astfel, în acelaşi timp, obiect de cunoaştere atât pentru Ego, cât şi pentru Alter.”(C.Mamali`74, p. 110)

„Pe parcursul relaţiilor interpersonale în care este angrenat, individul îşi formează o anumită imagine asupra poziţiei lui în interiorul acestor interrelaţii. Relaţiile interpersonale existente în mod real între indivizi sunt percepute, trăite, reflectate de fiecare într-un mod propriu. Prin termenul de intercunoaştere, denumim totalitatea proceselor cognitive care premerg, însoţesc şi urmează interacţiunii interpersonale dintre doi sau mai mulţi indivizi, ea reprezentând corespondentul cognitiv al interacţiunii interpersonale.”(C. Mamali`74, p. 111)

Analizată din perspectiva mecanismelor implicate, intercunoaşterea presupune pe de o parte procesele cognitive care o compun iar, pe de altă parte obiectul intercunoaşterii. Procesele cognitive implicate în intercunoaştere sunt atât percepţia, dar intercunoaşterea nu se reduce la aceasta, ci presupune şi memorie, reprezentări, imaginaţie, gândire, etc., funcţionarea acestora depinzând de situaţia de interacţiune, astfel în funcţie de contextul situaţional în care se plasează interacţiunea sunt activate şi funcţionează, în diferită măsură, toate procesele psihice. Din acest punct de vedere, „ponderea relativă pe care o au procesele cognitive în pregătirea desfăşurării interacţiunii sau după încheierea unor momente ale acesteia dau calitatea cognitivă a interacţiunii interpersonale, aceasta depinzând  în acelaşi timp şi de corectitudinea reflectării situaţiei date.”(C.Mamali`74, p. 112)

După cum menţionam, intercunoaşterea nu este sinonimă cu percepţia. Percepţia constituie însă un factor esenţial şi devine declanşatorul procesului de intercunoaştere. ”Percepţia umană trebuie înţeleasă nu numai ca oglindire a stimulilor fizici în diferite porţiuni ale sistemului nervos central, dar şi ca oglindire a omului în alt om, ca imagine a noastră în alţii şi a altor persoane în noi înşine. Prin aceasta, percepţia se transformă din act individual în act interpersonal. Ea devine unul dintre mecanismele iniţiale, fundamentele ale reflectării influenţelor şi interinfluenţelor în dinamica raporturilor interpersonale şi în deosebi în cea a comunicării.”(P. Golu `2000, p.193)