Tag Archives: psihopatologie

Dragoste si utilizare

Posted on by

Ce este dragostea?

Sentiment modelat de educatie, complex, intens si cu o durata de manifestare mai indelungata decit afectele sau emotiile, dragostea, oricit de personal-expresiv am experimenta-o in cele mai frecventate dintre ipostazele ale sale, erotic, fratern, filial sau de adoratie, ne orienteaza teleologic, conferind sens si semnificatie existentei.

Dealtfel exprimarea oricarei emotii conduce catre o mai buna constientizare a acesteia si la dezvoltarea unor unitati relationale si de semnificatie ce o contextualizeaza in existenta personala, devenita astfel o unitate de memorie obiectivata prin comunicare si subiectivata prin semnificatie. Intelegerea existentei personale drept o consecinta practica a acestui sentiment, confera iubirii functii personale si sociale ce-i contureaza antropologic utilitatea; pentru ca ii constientizam mai intens obiectul, acest tip de traire ne ancoreaza reperele existentiale in consecintele sale ultime; suntem copii ai unor parinti care s-au iubit cindva, scopul final pe care il serveste dragostea parintilor nostri fiind noi insine, viata si posibilitatea de a exista, fiintind valoric.

Cum intelegem utilizarea?

Utilitatea este un concept ce are drept corespondent actional utilizarea. Utilizarea presupune actiunea de folosire a unui instrumentar, vizeaza un scop bine definit, un rezultat urmarit prin folosire, cuantificabil si cintaribil. Utilitatea subtantializeaza o actiune in jurul scopului de atins, conturindu-i instrumentului valoarea practica, prin anticiparea in plan mental a actiunii cu obiectul util in sine. Utilitatea este o privire instrumentala asupra scopului, vizind iminenta folosire pentru scop, in ideea obtinerii acestuia printr-un proces de utilizare.

Care sunt scopurile finale al dragostei?

Unul dintre cele mai importante scopuri ultime ale dragostei este viata. Nu intimplator avind o valoare de mobilizare energetica si motivationala foarte mare, precum si o latenta indelungata, dragostea este unul dintre cele mai exprimate sentimente dar si unul dintre cele mai modelate la nivel social. Societatea si culturile asociaza iubirii, prin educatie, unitati de semnificatie si comportamente invatabile, “civilizind” prin conventii cadrele ei de manifestare; dragostea apare astfel asociata unor absurde contexte conventionale, unor concepte abstracte sau obiectelor de consum, generind orientari, substituiri, deturnari de expresie dinspre subiect ca finalitate catre obiectele accesorizante ale acestuia. Subiectul devine astfel un obiect de consum. Civilizarea inculca acestui sentiment eminamente inter-subiectiv obiecte, transformindu-l in atasament pasional si generind un pattern idolatru al manifestarii sale; “dragostea (pasiunea) pentru masina”, “dragostea (pasiunea) pentru gadgetul personal”, “dragostea (pasiunea) pentru un anume tip de mincare”, “dragostea (aventura) de-o vara”, “iubirea (devotamentul, obedienta) de partid”, “dragostea (dependenta, atasamentul) pentru un anumit ritual sau forma”, echivalind astfel iubirii- atasamentul sau pasiunea si conferindu-,  odata cu preschimbarea subiectului iubirii in obiect, o secularizanta valoare practica.

Este dragostea programabila?

Fragmentarismul si consumismul prin care postmodernismul a clacat lamentabil inlocuiesc scopurile ultime ale iubirii, viata si fiinta umana, cu scopuri de productie, instrumental-utilitariste; cresterea natalitatii, performarea intr-un sistem organizat, performanta utilitarista fiind posibila prin fixarea scopului ultim al iubirii in utilizare. Printr-un simplu exercitiu de constientizare a conditiei prezente putem lesne observa ca suntem arhivati organizational, corporatist, valorizati ca resursa nu ca fiinta. Urmarim si traim consecintele acestor disocieri, a “stilului performant” de valorizare a fiintei umane, dinspre persoana in sine spre organizatia care-o inglobeaza utilitarist, fapt ce reduce persoana si personalitatea la un individ utilizabil. Cum “sa te faci util societatii“, cum “sa fii recunoscator partidului-organizatiei“, cum “sa te feresti de sarcinile nedorite“, cum “sa concepi mai putini copii pentru a feri planeta de infometare“-sunt clisee propagandistice pe care multi le intilnim, iar functiile lor sociale sunt acelea de restructurare emotional-comportamentala.

Sa te faci util societatii sau sa iti iubesti aproapele?

Excesul de ratiune specific izolarii in fragmentarul hiperspecializarilor genereaza o mecanica a ratiunii si rationalului, dincolo de care fenomenologia irationalului – abisul inconstient ce cuprinde existentul inca neconstientizat – este in mod artificial abstrasa, generind abil o viziune aumana a umanului. O considerabila parte a sentimentelor noastre se sustrage controlului constient, facind programarea emotiilor complexe aproape imposibila; cu toate astea oamenii doresc retete pentru fericire, si cel putin un buton pentru anularea dragostei, atunci cind consecintele acesteia scapa previziunilor personale orientate cliseic. Este momentul in care multe persoane au acest insight, al utilitatii neutilizabile a dragostei, si ca psiholog in Constanta ma bucur sa le recunosc in cadrul sedintelor de consiliere si psihoterapie sustinute la cabinet.

Este dragostea utilizabila?

Dragostea este utila, dar nu are valoare instrumentala. Este un sentiment util scopurilor sale ultime, dar inutilizabil in rest. Scopurile intermediare presupun antefactum existenta unui demers calculat si a unui set de instrumente, dragostea experientiata subiectiv-nu poate fi declansata si nici controlata constient pe deplin, sustragindu-se planificarilor.

Cu cit scopurile sunt mai specifice, cu atit utilizarea presupune o mai buna instrumentalizare. Scopurile ultime ale iubirii sunt celalalt, existenta, viata, Dumnezeu. Utilizarea dragostei ar presupune constatarea / desemnarea unor scopuri exacte, specifice -interventii cognitive de constientizare a acestora si de autocontrol emotional; insasi existenta apriori si nu aposteriori a unui obiectiv precis asociat unei emotii (stim ca iubim pe cineva dar nu stim unde ne va duce asta, urmeaza sa vedem) reveleaza cazuistic tendinte de hipercontrol emotional ce intra in conflict cu controlul inconstient, disociere emotionala constatata in diferite tulburari emotionale. Dragostea mentine in atentie insa un subiect clar definit, care ii este si singur scop, spre care se orienteaza – celalalt, relatia. Mentinind atentiei persoana draga in legatura cu care se manifesta, dragostea urmeaza sa isi defineasca scopurile relational si dupa constientizarea ca sentiment; dragostea implineste mai degraba decit planifica. La intrebarea de ce ma iubesti, un indragostit poate fi pus in incurcatura; daca raspunsul vine transant, fie ai de-a face cu un psihanalist foarte bun, care cu metoda isi poate urmari fluxul gandurilor, fie cu un utilizator de fraze cu continut emotional, un posibil absolvent de MBA, care nu vorbeste despre sine in raport cu tine, ci despre cum are de gind sa te utilizeze.

Poti iubi “de forma”?

Ce rezulta daca iubirea traita este orientata spre un obiectiv, spre o forma, nu catre o persoana? Dincolo de formele sale sublimative de manifestare, convertirea dragostei la utilitarism mercantilizeaza si volatilizeaza sentimentul, transformindu-l, denaturindu-l, pervertindu-l pina la formele mutant ale donna-gaga si ale “iubirii” de unica utilizare. Prin prisma utilizarii sale metrosexuale, dragostea este privita ca o consumabila conditionabila, absurditate care a dus dealtfel la reevaluarea iubirii ca sentiment si la adaugarea ei in DSM V pe lista tulburarilor emotionale ce intregesc patologia afectivitatii. Acest tip de “iubire-pragmatica” este privita de comunitatea stiintifica drept boala si incadrata corespunzator in manualele de psihodiagnoza contemporane.

Dragostea este utila, daca am in vedere consecintele sale pe termen lung, care-i definesc larg scopurile. Avem nevoie de dragoste pentru a ne raporta in consecinta la o persoana.

Dragostea este utila, dar nu utilizabila

Dragostea pentru aproapele meu nu este un instrument ci un sentiment pe care il pot controla constient doar partial, caruia ii constat prezenta sau absenta si care are sanse sa existe pe masura ce imi propun sa ma observ, sa-l vad si sa il cunosc pe celalalt. Epoca utilizatorilor si utilizarii ne propune modelul “sa ti-o trag, ca vreau iubire…”, acesta aparind mai credibil si frecventabil decit sanogenul “te iubesc pentru ca…asta simt”. In care dintre cele doua situatii iubim?

Teorii psihopatologice ale depresiei

Posted on by

Ce anume declanşează tulburările depresive? Privite prin prisma teoriilor psihopatologice, cauzele depresiei sunt diverse şi fiecare punct de vedere teoretic oferă propriile sale explicaţii.

1.Teorii Bio-psiho-sociale

Tulburările depresive au o bază biologică, aparent influenţată de ereditate. S-a constatat că gemenii identici prezintă o mai mare concordanţă a incidenţei privind tulburarea depresivă majoră şi tulburarea bipolară (Allen, 1976). Explicaţia este dată prin faptul că gemenii identici moştenesc acelaşi genom, în timp ce gemenii bi-zigoţi nu sunt asemănători din punct de vedere genetic, ceea ce indică o predispoziţie ereditară în dezvoltarea tulburărilor afective. Dar ereditatea de una singură nu poate explica apariţia tulburărilor afective. Presupunând prin absurd că unul dintre gemenii monozigoţi ar dezvolta o tulburare depresivă majoră, de exemplu, atunci celălalt frate geamăn ar avea şi el 100% şanse să aibă această tulburare. Realitatea arată că experienţele de viaţă joacă un rol hotărâtor în a determina în ce moment o persoană cu predispoziţii ereditare va dezvolta o  tulburare afectivă.

Dovezi aduse în sprijinul predispoziţiei ereditare au fost aduse de un studiu efectuat în 1987 asupra comunităţii Amish din Lancaster County, Pennsylvania, SUA. Pentru motivul că populaţia acestei comunităţi este izolată cultural şi genetic, membrii comunităţii Amish căsătorindu-se doar între ei, psihologul Janice Egeland şi colegii săi (1987) şi-au propus să studieze influenţa eredităţii asupora tulburărilor psihice.Ei au descoperit că populaţia Amish care suferă de tulburări bipolare posedă aceeaşi antigenă pe cromotomul 11. Dar, pentru că doar 63 % dintre aceştia au dezvoltat boala, diferenţele privind experienţa de viaţă trebuie să fi jucat un rol important în etiologia acestei tulburări.

Psihopatologii au ajuns la concluzia că trebuie să existe şi alte mecanisme care contribuie la transmiterea genetică a tulburării bipolare, pentru că alte studii efectuate asupra familiilor în care tulburarea bipolară urmează un pattern ereditar au eşuat în încercarea de a identifica vreun marker genetic pe cromozomul 11 Acestea includ un studiu pe trei familii de gemeni din America de Nord (Detera-Wadleigh, et al., 1987), trei familii de gemeni din Islanda (Hodgkinson, Sherrington, Gurling şi Marchbanks, 1987) şi două familii din Australia (Mitchell, Waters, Morrison şi Shine, 1991). Concluziile studiilor acestoara conduc spre ideea că este posibil ca anumite cazuri ale tulburării bipolare să aibă legătură cu cromozomul 11, în timp ce altele nu.

Predispoziţia ereditară la a dezvolta tulburări afective se poate manifesta în sine prin afectarea neurotransmiţătorilor. Tulburarea depresivă majoră are legătură cu nivelurile scăzute ale serotoninei sau norepinefrinei din creier (McNeal şi Cimbolic, 1986).

2.Teorii psihanalitice

Din perspectivă psihanalitică, pierderea unei persoane dragi, pierderea părinţilor sau abandonarea de către părinţi în perioada copilăriei, sunt factori ce predispun o persoană la depresie în momentul în care va suferi din nou o pierdere personală, cum ar fi serviciul sau partenerul, mai târziu, în perioada vieţii de adult. Pentru că tînărul abandonat simte că este inacceptabil să-şi exprime furia faţă de respingerea sa de către părinţi, acesta învaţă să o devieze asupra sa, creându-şi astfel sentimente de vinovăţie şi auto-devalotizare (Freud, 1917/1963). Însă cercetările au evidenţiat că acest fapt nu explică toate cauzele depresiei.  De exemplu, şi adulţii depresivi şi cei nedepresivi sunt în mod egal susceptibili să fi suferit pierderea unui părinte în copilărie (Crook şi Eliot, 1980).

3.Teorii Behavioriste

Teoria întăririlor sociale a lui Peter Lewinsohn

Punctul de vedere behaviorist asupra depresiei subliniază rolul învăţării şi a factorilor de mediu. Una dintre cele mai influente teorii behavioriste asupra depresiei este teoria întăririlor sociale, care afirmă că persoanele depresive cu slabe aptitudini de socializare au nevoie să obţină feedback-uri sociale de la ceilalţi dar pot, în schimb, să le provoace acestora reacţii negative. De exemplu, persoanele depresive provoacă mai puţin râsul celor din jur, obţin mai puţine reacţii de suport, mai multe expresii faciale negative, şi mai multe remarci negative din partea celorlalţi sau a persoanelor nedepresive (Gotlib şi Robinson, 1982). Lewinson arată că persoanele depresive sunt prinse într-un cerc vicios menit să diminueze întăririle sociale conducând la copmportamente depresive şi la feedback-uri negative din partea celorlalţi (Youngren şi Lewinson, 1980).

Teoria cognitiv–behavioristă a lui Martin Selingman

Teoria cognitiv – behavioristă a lui Martin Selingman se bazează pe conceptul de “neputinţă învăţată” , care rezultă din experienţe de viaţă comune, indicând faptul că o persoană are un control slab asupra evenimentelor ce îi definesc existenţa. Acest lucru pare să explice, de exemplu, de ce femeile sunt mai predispuse la depresie decât bărbaţii. O explicaţie ar consta în faptul că bărbaţii învaţă şi dezvoltă comportamente care le reduc depresia, în timp ce femeile sunt tentate să reflecte mai mult asupra propriei lor stări depresive, ceea ce duce la amplificarea acesteia (Nolen-Hoeksema).

Pentru că lipsa percepută de control nu conduce întotdeauna la depresie, Selingman şi urmaşii săi explică depresia în termeni ai atribuirilor pe care le o persoană le face asupra  anumitor evenimente din viaţă. Persoanele depresive atribuie evenimentele negative din viaţa lor unor factori interni, stabili şi globali (Abramson, Selingman şi Teasdale, 1978). Un factor stabil este puţin probabil să fie schimbat. Un factor global afectează aproape tote aspectele vieţii unei persoane. Un factor intern este caracteristic mai degrabă Eului decât mediului extern.

Cercetări asupra neputinţei învăţate şi asupra depresiei au pus în valoare predicţia, faptul că persoanele depresive fac atribuiri interne, globale şi stabile evenimentelor negative din viaţa lor (Sweeney, Anderson şi Bailey, 1986). De exemplu, studentul în anul I care atribuie slabele sale performanţe academice unui factor inter, general şi stabil, cum ar fi inteligenţa, devine mult mai depresiv decât cei care atribuie aceeleaşi performanţe slabe unui factor extern, specific şi instabil cum ar fi lipsa de talent pedagogic a profesorilor (Peterson şi Barrett, 1987).

4.Teorii Cognitiviste

Teoria constructului personal a lui George Kelly

Cercetările inspirate de teoria constructului personal a lui George Kelly au pus în evidenţă faptul că persoanele depresive deţin mai multe constructe personale negative despre ele însele decât persoanele nedepresive (Neimeyer, 1983). Însă cel mai influent punct de vedere cognitivist asipra depresiei aparţine teoriei cognitive a lui Aaron Beck (1967).

Teoria cognitivă a lui Aaron Beck

Aaron Beck a descoperit faptul că persoanele depresive exteriorizează ceea ce el a numit “triada cognitivă”; acestea au o impresie negativă asupra propriei lor persoane, a circumstanţelor prezente şi a posibilităţilor viitoare. Această triadă este frecvent întâlnită printre pacienţii psihiatrici cu depresie, dar nu şi la restul pacienţilor psihiatrici. Acest fapt indică specificitatea lor în depresie (Giles şi Shaw, 1987).

În privinţa indicatorilor depresiei ce alcătuiesc triada cognitivă, persoanele depresive prezintă mai multe aprecieri negative asupra propriei lor persoane şi asupra celorlalţi decât asupra viitorului (Blackburn şi Eunson, 1989). Triada cognitivă este menţinută  de tendinţa persoanelor depresive de a amplifica şi generaliza evenimentele negative.

Un studiu comparativ afirmă că teoria cognitivă a lui Beck oferă o explicaţie mai bună a depresiei decât o face teoria neputinţei învăţate (Robins şi Block, 1989).

5.Teorii Umaniste

Psihologii care  susţin această orientare atribuie depresia frustrărilor de actualizare. Mai specific, persoanele depresive suferă de inconfruenţe între eul actual şi eul ideal (Strauman şi Higgins, 1988).

Eul actual este imaginea rezultată din autoaprecierea calităţilor personale. Eul ideal este ceea ce persoana ar vrea să devină. Dacă eul actual posedă calităţi care sunt prea distincte de cele ale eului ideal, persoana devine depresivă.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 11.08.2011

Aspecte privind patologia afectivităţii copiilor abandonaţi

Posted on by

Diferenţe în practica psihopatologiei copiilor şi adulţilor cu handicap social

(observaţii efectuate în cadrul Centrului de Copii “Delfinul” din Agigea-Constanţa şi a Sanatoriului de Boli Mintale Tekirghiol)

Pentru psihopedagogi, psihologi şi psihopatologi, practica psihopatologiei în cazul copiilor cu o formă de handicap social diferă de cea a adulţilor cu acelaşi tip de handicap prin câteva aspecte majore:

1. Iniţiativa consultaţiei psihologice

Arareori copiii se adresează din proprie iniţiativă psihopedagogilor şi psihologilor din centrul de plasament, pentru a cere o consultaţie. Astfel încât dezvoltarea psihologică echilibrată a acestora depinde de cele mai multe ori de aptitudinile, atitudinile şi toleranţa adulţilor (psihologi, asistenţi maternali, profesori, pedagogi şi a altor forme de personal angajat) precum şi de felul în care aceştia percep comportamentul copiilor. Sunt cazuri în care copii sănătoşi sunt aduşi la cabinetul psihologic de către profesori sau asistenţi hiperexigenţi şi anxioşi, în vreme ce copiii cu tulburări severe sunt lăsaţi fără îngrijire.

2. Fenomenul de “transfer negativ” asupra copilului a tulburărilor angajatului din centrul de plasament.

Unul dintre factorii corelaţi acestui tip de transfer este faptul că problema psihologică a unui copil poate fi o reacţie adaptativă faţă de tulburările unuia dintre angajaţii centrului de plasament, care proiectează asupra copilului propriile sale tulburări, declanşându-i frustrări şi reacţii defensive. Anxietatea şi hiperexigenţa, atitudinile inflexibile şi autoritare ale adultului faţă de internii centrului de plasament, coroborate cu alte elemente ale spectrului psihopatologic nedetectate clinic sau ignorate la examenul psihologic de selectare a personalului, îi pot provoca copilului reacţii anxioase, angoasă, sau alte tulburări emoţionale.

3. Raportarea tulburării psihice la stadiul de dezvoltare al copilului şi la durata acestuia.

O altă diferenţă faţă de psihopatologia adultului rezidă în acordarea atenţiei stadiului de dezvoltare al copilului şi în raportarea conceptului de “normalitate” la indicatorii clinici ai stadiului respectiv. (Urinatul în pat în mod repetat este considerat normal la un copil de 3 ani şi anormal la un copil de 7 ani). Astfel, pentru a aprecia dacă vreunul dintre aspectele emoţionale, sociale sau intelectuale este anormal, acestea trebuie comparate cu limitele normalului pentru stadiul de vîrstă respectiv.

4. Eliminarea factorilor subiectivi ai observatorilor în evaluarea psihopatologică a copilului.

Spre deosebire de adulţi, copiii au dificultăţi mai mari în a-şi exprima suferinţa cu propriile cuvinte. Ca atare evaluarea lor psihlogică se bazează adesea pe observaţii indirecte ale comportamentului, făcute de personalul angajat al centrului de plasament, persoane care însoţesc copilul la cabinetul psihologic pentru a relata o anumită problemă. Interpretarea acestor relatări necesită abilitatea psihologului de a obţine o imagine a dezvoltării copilului, o caracterizare a comportamentului general şi situaţional al acestuia cât mai lipsite de interpretări din partea observatorului. Aşadar se impune ca necesară o evaluare şi o filtrare a implicării emoţionale a celui care observă comportamentul copilului, precum şi înţelegerea caracteristicilor generale şi particulare ale mediului instituţional.

5. Folosirea mai restrânsă a medicaţiei psihotrope şi a formelor de psihoterapie individuală la copii.

În tratamentul copiilor instituţionalizaţi ce suferă de tulburări psihice se pune accentul, din ce în ce mai intens, pe sensibilizarea şi schimbarea atitudinii tutorilor, personalului, profesorilor, comunităţii, faţă de problemele acestora. Optimizarea personală în cadrul psihoterapiei de grup, prin identificarea cauzelor generatoare de suferinţă, încurajarea atitudinilor pozitive şi identificarea nevoilor personale ale copiilor eficientizează atingerea scopurilor terapeutice.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 8.08.2011