Tag Archives: interrelationare

Mami, eu am fost vreodata copil?

Posted on by

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Concluziile unei cercetări personale asupra declanşatorilor şi indicatorilor depresiei

Posted on by

Procesul de interrelaţionare părinte-copil (familie-copil) are de cele mai multe ori rolul de a-l educa pe acesta din urmă – prin modelare, instruire, etaloanare comportamentală şi “de-escaladarea” situaţiilor conflictogene- în direcţia păstrării, alterării sau modulării experienţelor sale emoţionale, precum şi rolul de exprimare şi exteriorizare a acestora. Procesele de comunicare părinte-copil pregătesc şi dezvoltă, în prima copilărie şi pe parcursul perioadelor următoare, abilităţile sale de reglare afectivă.
Copiii abandonaţi care sunt internaţi în centrele de plasament, provin de cele mai multe ori din familii dezmembrate, în care relaţiile dintre membri sunt tensionate, dezechilibrate. Mediul familiei de provenienţă le afectează acestor tineri dezvoltarea mecanismelor de reglare afectivă, astfel încât, odată instituţionalizaţi, copiii sunt puşi în situaţia unor dificultăţi de de-escaladare a emoţiilor negative. Practic aceşti copii sunt “purtătorii” unor scheme cognitiv-afective dezadaptative de răspuns la stimulii psihostresori, scheme învăţate în mediul familial de provenienţă. Ei par să nu înveţe abilităţi şi strategii eficiente pentru a-şi regla afectivitatea.
Imaginea mamei, percepută ca utilizând rezolvări negative ale conflictului, se asociază semnificativ cu orientarea negativă, agresivă a copilului faţă de persoanele din mediul său, inclusiv faţă de propria mamă-ca reprezentare a persoanei în care copilul “a investit” dragoste, dar pe care aceasta îl respinge, sau abandonează, refuzându-i prezenţa şi afecţiunea.
În cercetare am pornit de la premisa că în repertoriul de reprezentări cu o puternică încărcătură afectivă pe care copilul abandonat îl poartă cu sine, imaginea mamei este cel mai adesea o etichetă, un indicator operaţional al persistenţei trebuinţelor sale de afecţiune, securitate, a conflictelor nerezolvate, acest indicator putând descrie o bogată coloratură afectivă. Mama-etichetă, redată simbolic de copii în desenele ocazionate de teste de genul testului Familiei, este “mama-lipsă”, mama pe care aceştia o iubesc, dar care “nu mă vrea”, este mama reală, valorizată negativ, aflată în total contrast cu mama idealizată, despre care cel mai adesea vorbesc frumos, pozitiv şi laudativ cînd au musafiri la centrul de plasament.
Imaginea mamei valorizată negativ este gândită de abandonat în relaţia cu sine şi cu nevoile sale nesatisfăcute, prilej de reflexie, şi factor de întreţinere al suferinţei, informaţii pe care testul proiectiv familiei le oferă cu generozitate.
Existenţa unei familii de apartenenţă care îl respinge dar cu care copilul abandonat păstrează legătura chiar şi în timpul instituţionalizării, este o realitate pe care am inclus-o în rândul indicatorilor (factorilor) cercetării, acordându-i atenţie în special sub aspectul nivelului de dezvoltare-influenţare a mecanismelor de reglare afectivă pe care copilului abandonat le preia în procesul de interrelaţionare cu membrii acesteia.
Am considerat că tendinţele depresive pe care le manifestă copilul abandonat pot fi privite şi ca un eşec al sistemelor de reglare afectivă, plecând de la supoziţia că în mod evident comportamentul depresiv există doar într-un context interpersonal.
Astfel, am demonstrat faptul că lipsa percepută şi conştientizată a familiei de apartenţă, stimulează existenţa comportamentelor afective negative şi implicit a depresiei, plecând de la considerentul că existenţa interacţiunilor negative cu membrii familiei, sau prezenţa unor reprezentări cu rezonanţă negativă, conflictuală, referitoare la interacţiuni din trecut, joacă un rol determinant în menţinerea şi alterarea sănătăţii emoţionale a copilului, interacţiunile negative comportând un risc mare pentru depresie.
Abandonul unui copil, dincolo de valoarea sa de fenomen social banalizat prin incidenţa crescută şi desensibilizarea societăţilor anomice la astfel de probleme, este perceput de către copilul asupra căruia “se exercită” drept o formă de comportament parental-de răspuns, o reacţie negativă şi agresiv-aversivă pusă de copil faţă în faţă cu conduita sa la un moment dat. Abandonul este integrat de copilul abandonat în relaţia sa cu părinţii (cunoscuţi sau nu) şi este privit ca parte a relaţiei sale cu aceştia, nu este doar un eveniment nefericit pe care cei care vin în vizită la cămin încearcă să îl mascheze cu giumbuşlucuri şi “ajutoare”.
Din analiza corelaţiei puternice existente între răspunsurile intrapunitive la testul Rosentzveig şi nivelul depresiei identificat la aplicarea Scalei de depresie Hamilton, reiese faptul că depresia este caracterizată mai degrabă prin disforie decât prin efecte iritabile, agresive, şi sugerează că dificultăţile în reglarea afectelor poate fi cumva limitată de această clasă de comportament emoţional.
Asocierea pozitivă puternică dintre reprezentările negative ale mamei biologice şi răspunsul intrapunitiv, de tip autoagresiv, lansează ipoteza că interiorizarea acestor repretentări parentale dominant agresante, poate fi doar o secvenţă dintr-un lung şir conflictual prin care părinţii i-au pus (sau îi pun) la dispoziţie copilului abandonat instrumentele unor scheme de reglare afectivă eronate.
Această ipoteză este susţinută de analiza descriptivă a datelor obţinute pe cele două eşantioane experimentale, la aplicarea testului familiei, unde anliza factorului tip de relaţionare intrafamilială indică un contrast notabil între incidenţa de 76% a relaţiilor intrafamiliale negative din eşantionul experimental şi procentul de doar 8% a relaţiilor dizarmonioase din eşantionul de control.
O altă concluzie care se desprinde este aceea că tinerii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt mai puţin capabili să-şi regleze afectele disforic-agresive decât copiii ne instituţionalizaţi, care dezvoltă mai frecvent comportamente conciliante şi prezintă niveluri de toleranţă mai ridicate.
Am evidenţiat în acest studiu că depresia este favorizată de stima de sine scăzută, de reprezentările parentale negative, de durata instituţionalizării şi de toleranţa scăzută la frustrare a copilului abandonat, că tinerii abandonaţi care prezintă tendinţe depresive înalte prezintă şi dorinţe scăzute de afiliere socială, ceea ce le afectează pe parcurs adaptarea socială, în direcţia dezadaptării şi supracompensărilor.
Dificultăţile de reglare emoţională observate la subiecţii care alcătuiesc esantionul experimental, în comparatie cu esantionul de control, sugerează faptul că deficitele observate alcătuiesc simptomatologia depresiei.

psiholog Eduard Rosentzveig

(Marginalii la un studiu cuprins in cartea “Indicatori ai depresiei in interrelationarea copiilor cu handicap social”- psiholog Eduard Rosentzveig, Ed. Menora, 2011)