Tag Archives: aparitia depresiei

Terapia depresiei sezoniere prin hipnoza si relaxare

Posted on by

Cum apare depresia sezoniera – de iarna ?

In ianuarie, mirajul relaxant si feeric al sarbatorilor de iarna este lasat in urma si odata cu el o intreaga lume a emotiilor vechi si profunde, cu misterele, visurile, planurile si povestile de care suntem adesea sfatuiti sa ne despovaram, in numele “realismului”. Confruntarea trecut-prezent, programata oficial prin zile libere si simboluri de sezon, ne ofera ragazul unei permisive intoarceri spre noi insine, spre culcusul interior al copilariei, abatindu-ne atentia de la asperitatile prezentului.

Oficializarea acestui sezon al “sarbatorilor de iarna” si al intoarcerii spre noi insine, spre Dumnezeu, valori comune sau personale – se realizeaza in Romania – deloc intimplator – prin celebrarea zilei Nationale pe 1 decembrie; urmeaza Mos Nicolae, Hanuka (la evrei) Craciunul (unii serbeaza venirea lui “Craciun cel Batrin”, sarbatoare pagina precrestina), Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos, Sfintul Stefan, Revelionul, Sfintul Vasile, Craciunul si Anul Nou pe vechi (in comunitatile de lipoveni, rusi haholi, ucrainieni si hutuli), sarbatori ce declanseaza psihologic asumarea si trairea unui timp sacru, magic, un rastimp in care visarea, relaxarea, frumusetea, exersarea virtutilor, dragostea si indragostirea, planurile pe termen lung – sunt permise si au efecte terapeutice; fuga de problemele prezentului este incurajata prin zile libere oficiale, iar visarea cu ochii deschisi devine o indeletnicire sociala.

Odata cu debutul iernii avem ocazia sa experimentam si sa ne bucuram de o veritabila…transa hipnotica de grup, in care plonjam avid si ludic pentru a gasi resurse, si pentru a ne detensiona incordarile.  Nici nu e de mirare ca ne simtim bine -unii dintre noi- fiind incurajati in practicarea generozitatii; empatia si inteligenta emotionala sunt dealtfel calitati ce de-abia asteapta un pretext pentru a surprinde placut. Ne luam un ragaz de odihna, entuziasmul isi drege glasul, prieteniile se leaga si se dezleaga mai hotarit, cit timp e vacanta obiectivele devin mai de clare, metodele de-a le atinge mai ingenioase, anul ce vine “trebuie” sa fie mai bun.

Nu toata lumea se simte bine insa cu acest ritual ce marcheaza psihologic debutul iernii si al cautarilor interioare. Unii se simt in mod inexplicabil tristi, singuri, neputinciosi, nefericiti.

Ce este asadar depresia sezoniera si care sunt cauzele ei?

Atit grabirea intrarii in spatiul sacru al “sarbatorilor de iarna”, (vazuta ca pressing comercial ce stimuleaza consumul si vinzarile) – cit si desprinderea de poveste si revenirea brusca din regresia de virsta indusa colectiv – (ce nu tine seama de ritmurile personale ale intrarii si ale iesirii dintr-o transa hipnotica), alterneaza contrastant realitatile psihologice, declansind parasirea unor strategii de echilibrare si recompensare personala, si indreptarea atentiei spre noi mecanisme de coping necesare problemelor actuale.

Astfel, intoarcerea din vacanta mult visata la vechile probleme de acasa, inceperea serviciului, inceperea scolii si a sesiunilor de examene, adaptarea la prezentul asa cum este el “aici si acum” ne surprind sezonier prin stari de disconfort psihologic, traite ca tristete sau melancolie, iritabilitate, refugiu in somn sau mincare, nevoie de altceva, de altfel.  Acest proces al “trezirii din visul unei nopti de iarna” nu presupune de fapt, nimic altceva decit reajustarea scenariilor personale de dezvoltare – la realitatea lui “aici si acum”, fapt care genereaza adesea un stress de adaptare concretizat prin anxietati si depresii functionale (anxietati de separare si de adaptare, anxietate anticipatorie, anxietati de performanta, dar si depresii de adaptare cu pattern sezonier).

Nu toate persoanele isi pot mobiliza eficient si repede resursele necesare renegocieirii stilului de viata obisnuit; nevoia de schimbare, odata constantata, isi solicita propriile strategii de satisfacere, iar lipsa de moment a solutiilor genereaza adesea cautari interioare dezadaptative-readaptative. Atunci cind contrastul trecut-prezent, vacanta-munca, copilarie-maturitate are ecouri deprimante si anxiogene, acestea sunt cu atit mai suparatoare daca nu este constientizat coflictul dintre proiectia in viitor a scenariilor personale pozitive si lipsa resurselor de concretizare a acestora. Fortarea revenirii cu picioarele pe pamint nu stimuleaza mai niciodata adapatarea eficienta, iar incercarea de acomodare la “crunta realitate” fara resurse si solutii noi, devine ea insasi un factor generator de distress, favorizant al depresiei sezoniere.

Depresia sezoniera este o dificultate de adaptare cu recurenta sezoniera, cu debut la inceputul primaverii-verii sau al toamnei-iernii si o remisie dupa aproximativ 2-8 saptamani. Fiind identificata si descrisa pentru prima data in 1984 de catre psihiatrul sud-african Norman E. Rosenthal si de catre colegii sai de la National Institute of Mental Health, acest tip de depresie se contureaza nozologic prin imbinarea simptomelor tipice ale depresiei cronice recurente cu cele specifice, atipice sindromului depresiv, cu prevalenta acestora din urma.

Lumina scazuta, frigul, evenimentele cu ecou emtional asociate sezonului, epidemiile specifice, singuratatea si felul in care sunt integrate acestea in psihobiografia individuala- se contituie in factori de decompensare, favorizind aparitia atit a simptomelor tipice depresiei cronice recurente (tristete, fatigabilitate, iritare, stima de sine scazuta, lentorare psiho-motorie, libido scazut, fragilitate imunitara) cit si a celor atipice (hipersomnie, dificultati de trezire dimineata, senzatii de ameteala, crestere a poftei de mincare -foamea de carbohidrati- si crestere ponderala, tendinta spre retragere sociala).

Durata depresiei sezoniere este data de timpul personal de adaptare la noile conditii ale mediului bio-psiho-social, timp cuprins intre 2 pina la 8 saptamani. Mentionam ca depresiile sezoniere sunt depresii de adaptare, functionale, aflate in afara psihopatologiei, tulburari de tip emotional generate de stressul de adaptare la scenariile bio-psiho-sociale asociate factorilor meteorologici sezonieri (lumina, temperatura, presiune atmosferica, calitatea si compozitia aerului, alti factori meteo).

Cum se trateaza depresia sezoniera?

In cazul depresiei sezoniere de iarna, cea mai practicata forma de terapie, avind ca mecanism fiziologic supresia secretiei de melatonina, este fototerapia. Terapia prin lumina consta in expunerea controlata, timp de 30-60 minute, cu ochii deschisi, la o sursa de lumina alba (nu se priveste direct sursa), “full spectrum”, cu intensitatea de 10.000 lux, expunerea la lumina albastra cu lungimea de unda de 480 nm la intensitatea de 2,500 lux sau in expunerea la lumina verde cu lungimea de unda de 500 nm si intensitatea de 350 lux.

In Constanta poti gasi ajutor specializat si in acest cabinet de psihologie; ca psiholog si psihoterapeut te pot ajuta sa depasesti depresiile sezoniere precum si efectele lor neplacute cu ajutorul sedintelor de psihoterapie de scurta durata; acestea combina hipnoza si relaxarea cu terapia centrata pe obiective si solutii, pentru a ancora efectele optimizante pe termen lung.

Mami, eu am fost vreodata copil?

Posted on by

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Epidemiologia şi Etiologia tulburărilor emoţionale şi de comportament la copiii abandonaţi

Posted on by

Tulburările emoţionale şi de comportament apar frecvent la copiii abandonaţi. Estimările frecvenţei sunt variabile în funcţie de criteriile diagnostice utilizate şi de alte metode folosite, dar se estimează că ratele din ţările dezvoltate sunt similare (Graham, 1986). Statistici mai limitate sugerează că ratele acestor tulburări în ţările în curs de dezvoltare sunt similare celor din ţările dezvoltate.

Frecvenţa afceţiunilor psihice variază cu vârsta. Richman (1982) a comunicat existenţa, la copiii de 3 ani, a depresiei, descrisă statistic ca o pondere de 7%, ce cuprinde probleme moderate sau severe şi de 15 % probleme uşoare.

În anii de mijloc ai copilăriei, rata tulburărilor psihice diferă în funcţie de mediu, fiind de 2 ori mai mare în mediul urban (25%) decât în mediul rural (12%) (Rutter şi colab., 1975 b).

Date despre tulburările la adolescenţi s-au obţinut printr-un studiu catamnestic de 4 ani în insula Wight (Rutter şi colab., 1976 a). La 14 ani, prevalenţa anuală a tulburărilor psihice semnificative era de 20%. Date similare au fost obţinute şi din studii efectuate în alte ţări.

Etiologie

În discutarea cauzelor tulburărilor psihice care apar la copilul abandonat, se aplică în mare măsură aceleaşi principii aplicate în etiologia tulburărilor psihice ale adultului.

Totuşi, în psihopatologia şi psihiatria copilului există mai puţin etităţi morbide şi mai multe sindroame reactive la factorii de mediu, mai ales absenţa familiei, cei din familie, şcoală, Centru de Plasament, cartier, grup de apartenenţă. În mai mare măsură decât la adulţi, determinanţii tulburărilor în copilărie sunt multipli. Aceştia sunt:

  • factori genetici
  • temperamentul
  • bolile somatice
  • cauzele de mediu, în special cele legate de familie, societate, cultură

Factorii genetici  nu par a controla în mod direct boala, ci mai degrabă predispoziţia spre a dezvolta un anumit tip de boală. Există, de asemenea influenţe ce acţiuonează prin controlul poligenic al inteligenţei şi temperamentului, deşi dovezile în acest sens sunt mai puţin puternice (McGuffin, 1987).

Temperamentul şi diferenţele individuale. Într-un studiu longitudinal realizat în New York, Thomas şi colaboratorii (1968) au descoperit că anumiţi factori temperamentali descoperiţi înaintea vârstei de 2 ani ar putea predispune la o tulburare psihică mai târziu. În primii 2 ani, o categorie de copii consideraţi “dificili” tindeau să răspundă noilor solicitări ale mediului prin retragere, adaptare lentă şi un răspuns comportamental intens. Cealaltă categorie, a copiilor “buni” răspundeau pozitiv noilor stimuli, prin adaptare bună şi răspuns comportamental blând. Acest grup era mai puţin predispus decât primul spre a face o tulburare psihică mai târziu în copilărie. Cercetătorii au presupus că aceste deosebiri temperamentale precoce sunt determinate atât genetic, cât şi prin factori de mediu. Validitatea metodelor folosite în acest studiu ca şi semnificaţia rezultatelor au fost puse sub semnul întrebării (Graham şi Stevenson, 1987).

Boala somatică poate predispune la probleme psihice în copilărie, tulburările cerebrale fiind cele mai importante. Statisticile atestă că prevalenţa problemelor psihice este de 30-40% printre copii cu afecţiuni cerebrale.Rata tulburărilor psihice la copiii cu leziuni cerebrale este corelată cu severitatea leziunii şi mai puţin cu locul acesteia, atât la băieţi cât şi la fete.

Factorii de mediu (familia, societatea şi cultura). Pe măsură ce copilul progresează de la dependenţa completă faţă de aparţinători la independenţă, el are nevoie de o familie stabilă şi sigură, cu un fond de căldură emoţională, toleranţă, ajutor şi disciplină constructivă.

Separarea prelungită de părinţi, moartea acestora sau abandonul suferit de copil, au un efect profund asupra dezvoltării psihice în copilărie. Relaţiile inadecvate în familie pot avea acelaşi efect.

Bowlby (1973, 1980) a sugerat că separarea prelungită a copilului de mamă conduce mai târziu la depresie şi anxietate. S-a dovedit că variatele consecinţe ale separării au diferite evoluţii pe termen lung. Un mediu nestimulativ, aşa cum este cel al Centrelor de Plasament sau al Caselor de Corecţie, precum şi lipsa încurajării de a învăţa în prima copilărie, este asociată cu nerealizări educaţionale în anii următori. Ataşamentele reduse în prima copilărie conduc la dificultăţi în relaţiile sociale.

Factorii familiali cei mai intens asociaţi tulburărilor psihice în copilărie sunt:

  • absenţa familiei, abandonul
  • relaţiile discordante
  • boala sau personalitatea deviantă a unuia dintre părinţi
  • dimensiunea mare a familiei
  • abuzurile asupra copilului

Diagnoza etiologică şi de stare a abandonaţilor cu tulburări afective

Medicii generalişti şi psihologii ce deservesc Centrele de Plasament îşi consumă foarte mult timp sfătuidu-i pe aparţinătorii, inspectorii educaţionali sau în cazurile fericite pe părinţii naturali ai copilului abandonat, în legătură cu problemele dezvoltate de copiii lor. Însă numai o mică parte dintre cei consultaţi sunt trimişi mai departe în clinicile pediatrice sau de psihiatrie infantilă. De cele mai multe ori, practicienii generalişti îi trimit de obicei la pediatrie pe copiii cu dificultăţi de dezvoltare, cu simptome somatice de cauză probabil psihologică, ca şi pe cei ce prezintă complicaţii psihice ale unei boli somatice. Tulburările afective şi de conduită ar trebui să ajungă mai degrabă la o clinică de psihiatrie infantilă, însă dificultăţile de ordin material, sau metodologic îi transformă adesea pe aceşti copii în candidaţi siguri ai tulburărilor dispoziţionale severe.

 Prognostic

Simptomele uşoare şi problemele de comportament sau dezvoltare sunt de obicei de scurtă durată. Cu toate acestea, evoluţia simptomelor severe, care impun un diagnostic de tulburare psihică a copilăriei, este diferită, lucru care se întâmplă la 5-15% dintre copii. Aceste tulburări persistă adesea mai mulţi ani. În insula Wight (Anglia), 75% dintre copiii cu tulburări emoţionale şi de conduită diagnosticate la vârsta de 10 ani erau încă în situaţia de handicap, cauzat de aceste deficienţe, patru ani mai târziu (Rutter şi colab., 1986). Tulburările afective au luat forma nevrozei sau depresiei iar tulburările de comportament au dezvoltat personalităţi antisociale sau alcoolism.

Într-un studiu mai recent (Zeitlin 1986), Zeitlin a examinat fişele pacienţilor internaţi în acelaşi spital atât în copilărie cât şi ca adulţi. El a găsit o continuitate a tipului de sindrom, mai ales atunci când problemele iniţiale erau simptome depresive sau obsesive, ori tulburări de conduită.

Prognosticul majorităţii formelor de tulburare afectivă este favorabil. Chiar şi tulburările severe se ameliorează de obicei fără tratament şi fără simptome reziduale. Excepţii fac tulburările depresive şi tulburările obsesiv-compulsive care au mai frecvent o evoluţie nefavorabilă, simptomele persistând şi în viaţa adultă şi manifestându-se ca sindrom nevrotic sau tulburare afectivă.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 14.08.2011