Dacă până să spună ceva copilului i se spun atât de multe lucruri, dacă somnul, hrana, curăţenia îi sunt nu doar asigurate ci şi însoţite de semnele afecţiunii, dacă i se şlefuiesc simţurile iar mîna şi piciorul îi sunt exersate pentru a indeplini funcţii subtile, atunci în primordiala sa nevoie de supravieţuire au patruns multiple calităţi de natură umană. Instinctele cedează rînd pe rînd îndemînării de a face exact ceea ce copilul este răbdator îndemnat, perseverent învăţat să facă.

Omul are copilăria cea mai lungă. Din perspectiva evoluţionistă, aceasta prelungire a copilariei este de fapt legată de treapta sa de evoluţie. Cu cît speciile sunt mai evoluate, cu atît copilăria lor dureaza mai mult. La om, copilăria ajunge să ocupe un sfert din viaţă. Judecată în aceasta lumină, funcţia copilăriei este bine conturată: ea este etapa vieiţii în care moştenirii biologice, transmisă genetic sau epigenetic i se adauga moştenirea culturală transmisă social, cu ajutorul limbajului.

Există numai un singur fel de educaţie atunci când este vorba despre familie – exemplul părinţilor. În etapele timpurii ale dezvoltării sale, copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii care plasează sentimentul obedienţei în sufletul acestuia (al supunerii conformiste, care duce la conformare, la o ascultare oarbă, formalism ce depăşeşte inclusiv discernămîntul adultului)  îşi educă copiii ca sclavi, deoarece pretind ascultare fără nici o explicaţie. Convenţiile sociale, astfel însuşite, împing la amabilitate prefacută şi cabotinism. Sinceritatea adultului are efecte în comportamentul copilului atunci cînd corespunde puterii de înţelegere a acestuia şi atunci cînd părinţii ştiu să trasnforme explicaţiile abstracte în explicaţii cu un nivel mare de concreteţe. Lupta eului pentru consideraţie începe de timpuriu. Minciunile fantasmatice slujesc la înălţarea eului şi îl despăgubesc pentru umilinţele suferite din partea realităţii. Dacă părinţii probează calităţi de care copilul este mîndru, acesta nu va mai avea nevoie de înălţarea prin valori fictive. O scuză obţinută prin forţă, impunerea preponderentă prin argumentul autorităţii, violează sentimentul propriei personalităţii a copilului, îl învaţă că este mai bine să simuleze, să disimuleze şi să îşi cultive proastele obiceiuri pe ascuns, învăţînd să mintă, să pretindă în mod nejustificat, cu aroganţă, avantaje nemeritate, ce nu sunt acoperite de calităţi personale, avantaje experienţiate ulterior de acesta sub forma vinovăţiei ce însoţeşte sindromul bomboanei amare…(Ex:  a primit o laudă dar nu se bucură de ea, pentru că ştie că nu o merită). Acest tip de educaţie îl pregăteşte psihologic pe copil pentru exersarea nefericirii şi a sclaviei consimiţite ce dă aparenţele unei false normalităţi în interacţiunea cu semenii, prin prisma mecanismelor de supra compensare dezvoltate, mecanisme prin care acesta capătă încredere că poate recupera dezavantajele propriului mod nesănătos de raportare la ceilalţi.

Dragostea părinţilor şi mai ales capacitatea acestora de a fi buni educatori îl pot ajuta pe copil să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi ce nu, să îşi asume şi să îşi corecteze greşelile, prin alternativele pozitive şi funcţionale pe care comportamentul adultului i le pune la dispoziţie în primul rînd prin exemplul propriu dar şi prin metode specifice de educaţie, în acord cu etapa de dezvoltare a copilului.