J.L.Moreno (1934) a făcut o serie de observaţii zilnice asupra unui grup de copii şi a observat 3 etape în organizarea primară a grupului. În prima etapă, sub 25 de săptămâni, se defăşoară o organizare primitivă a grupului, denumită de Moreno diferenţiere orizontală. În această etapă, copiii încep să manifeste interes pentru cei din imediata apropiere, faţă de unul dintre vecini, ceilalţi fiind, de cele mai multe ori, ignoraţi. Într-o etapă mai avansată, denumită faza diferenţierilor verticale, la 9-10 luni, se formează o structură mai complexă de interese intersociale, de atracţii spontane între copii. Unii dintre aceştia încep să ocupe locuri preferenţiale în preocupările şi interesele altora. În aceste condiţii, structura grupului devine mult mai complexă.

Evoluţia sociabilităţii se continuă mai intens ulterior, în perioadele mai avansate ale dezvoltării ontogenetice.

În etapele timpurii se constituie cele mai elementare atitudini ale copilului faţă de cei din jur, fapt bine cunoscut în literatura de specialitate.Adulţii sunt cei de care depinde organizarea programului de somn, veghe, alimentaţie prin intermediul căruia se formează experienţa preferinţelor, a gusturilor, a aşteptării şi privaţiunii. Relaţiile cu adulţii se consolidează ca relaţii psihologice complexe, prin organizarea corectă a activităţii de satisfacere a principalelor necesităţi ale copiilor în perioadele de veghe şi prin crearea unor momente de satisfacţii, de comfort psihic şi igienic.

După 6 luni de la naştere, contactul verbal dobândeşte o mare însemnătate în dezvoltarea relaţiilor cu adultul. La sfârşitul primului an de viaţă, dependenţa de adult este încă foarte mare. Relaţiile adultului cu copilul mic sunt încărcate de funcţii educative atunci când acestea sunt afectuoase.

Carenţa de afecţiune, prezentă cel mai adesea la copii abandonaţi încă de la naştere, afectează dezvoltarea timpurie ontogenetică, fapt semnalat de numeroşi autori.Viaţa în afara familiei, lipsită de calmul şi afecţiunea părintească, nu permite organizarea sentimentelor de apartenenţă, afecţiune şi libertate, afectează negativ dezvoltarea intelectuală generală, predispunând copilul la dificultăţi de adaptare, depresie sau alte tulburări afective şi de comportament.