Afectivitatea şi dezvoltarea ei în primul an de viaţă

Iniţial, la sugarul mic dominante sunt reacţiile afective astenice, însuşi procesul adaptării biologice fiind un parcurs plin de dificultăţi. Condiţiile interne şi externe (foamea, frigul, lumina pea puternică, umezeala, nevoia de somn) provoacă stări afective de disconfort manifestate prin plâns, ţipete, spasme.

Încă de la naştere, copilul posedă o serie de expresii mimice, corespunzătoare diferitelor reacţii afective. Treptat, în relaţiile cu adultul care îl hrăneşte şi îl îngrijeşte, reacţilie afective ale copilului se vor complica şi diversifica.

Reacţiile afective stenice capătă o pondere din ce în ce mai mare, mai ales după primele 3 luni de la naştere, dezvoltându-se în legătură cu alimentarea, ţinutul în braţe, lumina difuză-calmantă, defecaţia.

Zâmbetul, a fost semnalat de Tiedmann încă de la vârsta de 5 zile a copilului. Conţinutul psihologic al zâmbetului la 45 de zile redă satisfacţia, buna dispoziţie, calmul.

Spre şase luni, dispoziţia generală a sugarului devine dominant calmă, copilul fiind bine adaptat la condiţiile existenţei extrauterine.

Dar cele mai interesante şi mai numeroase reacţii pur afective ale copilului apar în relaţiile cu adultul.

Complexul reactivării (reacţie stereotipă atitudinală, de răspuns la caracteristicile distincte ale ambianţei-într-o etapă psihică dată-ce antrenează toate funcţiile emotive şi activ-cognitive, care reproduce o anumită structură a ambianţei, se repetă, este determinată de factori socio-culturali şi se constituie spontan), o reacţie pozitivă de înviorare asociată cu zâmbete, se manifestă încă de timpuriu (2 luni) ca o reacţie caracteristică la prezenţa persoanelor cunoscute. Acest complex evoluează şi se complică pe măsură ce relaţiile cu adultul devin din ce în ce mai complexe.

După vârsta de trei luni, copilul manifestă reacţii diferenţiate la tonalitatea vocii umane.

În cadrul relaţiilor dintre copil şi adult se formează, la 2-3 luni, experienţa aşteptării, cu specificul afectiv carcateristic.

De la 3-4 luni, copilul poate aştepta câteva clipe biberonul care i se arată de departe.

Emoţiile se manifestă în cadrul formării unor atitudini diferenţiate în relaţiile copilului cu cei din jur precum şi în perceperea obiectelor. Acestea au la început o componentă motorie complexă.

La copilul de 3-6 luni se obsdervă cu uşurinţă următoarele manifestări cu caracter afectiv:

Mirarea. Se manifestă prin mimica mirării, distinctă de cea a atenţiei sau surprizei.Este o stare afectivă condiţionată de situaţii sau obiecte neobservate sau neaşteptate.

Mânia.Se manifestă prin accese scurte şi intense, încă înainte de 3 luni, în situaţiile în care copilu nu poate apuca biberonul, scapă sfârcul sau nu este luat în braţe (Goudenough).

Frica. Este evidentă la trei luni. Se manifestă în special la vederea unor persoane străine, atunci când mama este îmbrăcată în culori închise, sau când o jucărie emite sunete neplăcute.Odată ce intervine obişnuinţa, frica faţă de acele obiecte încetează, aceasta fiind înlocuită de curiozitate, stare emotivă bazată pe reflexul de orientare. Copii la care se dezvoltă frica, manifestă treptat şi timiditate.

Râsul. Este o stare afectivă pozitivă, evidentă între 4 şi 8 luni.Se manifestă mai ales în cazurile în care adultul se joacă cu copilul şi îl ridică, îl distrează sau îl poartă prin cameră de mână (după 11 luni).Spre deosebire de plâns care este un fenomen subcortical, râsul este de natură corticală.

După trei luni, copilul îşi poate manifesta simpatia sau antipatia. Simpatia se manifestă prin surâs şi râs,agitaţie,  ţipete de bucurie,  frecvente în prezenţa unei persoane agreate.Antipatia se manifestă prin priviri speciale, încruntare, ţipete, mişcări de îndepărtare, întoarcerea capului, etc. Tot astfel, curiozitatea afectivă începe să se manifeste faţă de persoane.După 6-7 luni, copilul manifestă jocuri afective.

Cele menţionate până acum demonstrează faptul că încă de timpuriu copilul stabileşte relaţii cu caracter social, prin care îşi dezvoltă numeroase emoţii şi atitudini emoţionale. Privarea copilului de relaţiile cu mama sa sau cu ambientul familial provoacă frustrări şi diminuează paleta emoţională, frânează dezvoltara socială, psihică şi fizică a copilului.

Între 6 şi 12 luni, în structura afectivităţii infantile apar elemente noi. la 9 luni copilul se ruşinează dacă este certat, ştie să simuleze supărarea, la 10 luni ştie să simuleze plânsul, la 11 luni nu mai vrea să se uite la persoanele apropiate care l-au supărat.Cu alte cuvinte, copilul poate folosi reacţiile  emoţionale ca instrumente de comunicare intenţională a atitudinilor sale.

Că trăsătură generală, între 6 şi 12 luni se dezvoltă un intens ataşament afectiv al copilului faţă de mama sa, emoţie care reprezintă pivotul progreselor sale afective ulterioare. Spre sfârşitul primului an, copilul nu tolerează despărţirea de mama sa, sensibilitatea afectivă a acestuia crescând foarte mult. Se pun bazele sociabilităţii, prin stabilirea de relaţii afective şi cu ceilalţi membri ai familiei, după ce copilul începe să-i diferenţieze în mediul ambiant.