Tag Archives: dezvoltarea afectivitatii

Familie-comunicare o relaţie definitorie în dezvoltarea autonomiei şi identităţii

Posted on by

Cercetările psihologice pun în evidenţă importanţa familiei, în special a relaţiei mamă – copil, în învăţarea limbajului şi consecinţele acestui proces asupra evoluţiei intelectual-afective a copilului asupra capacităţii sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine. Pe de altă parte studiile lingvistice arată că mediul social influenţează anumite aspecte ale vocabularului şi structurii limbajului. Este tot mai evident că reuşita scolară, puternic dependentă de performanţa lingvistică, nu poate fi pusă cu necesitate pe seama coeficientului de inteligenţă şi că trebuie corelată cu particularitatile mediului în care a fost învăţat limbajul (Bernstein, 1975). În acest context, numeroşi cercetători consideră că limbajul este nu numai un “vehicul” al informaţiei care circulă între părinţi şi copii ci şi un purtător al valorilor şi atitudinilor (Mead, 1934), un instrument de construire a structurilor de profunzime ale personalităţii (schemelor de interpretare şi de actiune) – a competentei interactionale, a habitusurilor, care determină raportul general al individului cu lumea.

Bernstein considera că legatura dintre tipul de structură socială, forma de vorbire şi experienţa subiectivă este exprimată în conceptul cod sociolingvistic cu cele două variante principale de coduri: coduri restrînse şi coduri elaborate.

La nivel psihologic aceste coduri se deosebesc prin gradul în care exprimă şi permit manifestarea diferenţelor individuale şi în consecinţă, prin timpul de autoreglare al conduitei pe care îl implică.

Codul elaborat facilitează exprimarea intenţiilor personale într-o formă verbală explicită şi conduce la diferenţieri intelectuale şi afective între indivizi; el exprimă şi determină o tendinţă către autonomie şi control al sinelui.

Codul restrîns inhibă exprimarea intenţiilor şi particularităţilor individuale, cultivînd mai degrabă similitudinile intelectuale şi afective. Reglarea conduitei este realizată prin mecanisme care ţin de identificarea statutară a individului. Codurile restrînse pot fi considerate coduri de status sau poziţionale deoarece rolurile decurg dintr-un sistem relaţional în care statusurile sunt definite şi respectate riguros. Codurile elaborate sunt coduri orientate spre persoane, fiind corelate unor roluri a căror exercitare depinde de atribute personale.

Elaborînd distincţia între codul restrîns şi codul elaborat, Bernstein distinge între familii poziţionale şi familii orientate către persoană.

Familiile poziţionale privilegiează un sistem slab sau închis de comunicare între părinţi şi copii; comunicarea este deschisă numai către cei care aparţin aceleiaşi clase statutare. În aceste condiţii raporturile de învăţare dintre adulţi şi copii sunt unidirecţionale, reciprocitatea nefiind posibilă decât în grupurile de egali (grupuri de aceeaşi vîrstă sau sex).

În familiile orientate spre persoane comunicarea este deschisă nu numai între membrii aceluiaşi grup ci şi între părinţi şi copii. Aici este posibil ca părinţii să fie socializaţi de copii aşa cum aceştia din urmă sunt socializati de cei dintîi.

Bernstein (1978) subliniază faptul că atunci cînd copilul învaţă să vorbească, el învaţă de fapt cerinţele structurii sociale. Experienţa copilului este transformată chiar de învăţarea generată de propriile sale acte de vorbire, aparent voluntare. Structura socială devine substratul experienţei sale, în mod esenţial prin consecinţele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de cîte ori copilul vorbeşte sau ascultă, structura socială din care face parte este întărită în el iar identitatea lui socială este modelată. Structura socială devine realitatea psihologică a copilului în curs de dezvoltare prin însăşi modelarea actelor sale de vorbire.

Prin învăţarea codurilor restrînse, copilul dobîndeste, în familiile poziţionale, un puternic sentiment al identităţii sale sociale în detrimentul autonomiei şi al capacităţii de autocontrol. El va tinde să reproducă în experienţă principiul statuar al delimitărilor simbolice care guvernează structura socială pe care a interiorizat-o odată cu învăţarea limbajului. Prin comparatie, un copil socializat intr-o familie orientată către persoane dobîndeşte autonomie şi capacitate de control al sinelui, dar sentimentul identităţii sociale poate fi mai slab. El este capabil să reinterpreteze experienţa socializării personale, şi pornind de aici, principiile organizării sociale care au stat la baza acesteia pot fi schimbate.

Familiile aparţinînd categoriilor favorizate permit copilului un contact timpuriu cu formele culturii scrise prin intermediul competenţelor culturale ale mamelor. Aceşti copii au un nivel relativ ridicat al studiilor şi un capital cultural obiectivat în literatură, cultivînd jocuri educative care utilizeaza limbajul scris.

Ca şi limbajul verbal, scrierea este un mijloc de comunicare printre altele. Ea exprimă un raport simbolic al subiectului cu lumea, un mod particular de cunoaştere care permite gîndirii să se îndepărteze de caracterul imediat şi concret al actului şi să devină reflexivă, dar şi o formă particulară a puterii, bazată pe acest tip de cunoaştere.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în primul an de viaţă

Posted on by

Iniţial, la sugarul mic dominante sunt reacţiile afective astenice, însuşi procesul adaptării biologice fiind un parcurs plin de dificultăţi. Condiţiile interne şi externe (foamea, frigul, lumina pea puternică, umezeala, nevoia de somn) provoacă stări afective de disconfort manifestate prin plâns, ţipete, spasme.

Încă de la naştere, copilul posedă o serie de expresii mimice, corespunzătoare diferitelor reacţii afective. Treptat, în relaţiile cu adultul care îl hrăneşte şi îl îngrijeşte, reacţilie afective ale copilului se vor complica şi diversifica.

Reacţiile afective stenice capătă o pondere din ce în ce mai mare, mai ales după primele 3 luni de la naştere, dezvoltându-se în legătură cu alimentarea, ţinutul în braţe, lumina difuză-calmantă, defecaţia.

Zâmbetul, a fost semnalat de Tiedmann încă de la vârsta de 5 zile a copilului. Conţinutul psihologic al zâmbetului la 45 de zile redă satisfacţia, buna dispoziţie, calmul.

Spre şase luni, dispoziţia generală a sugarului devine dominant calmă, copilul fiind bine adaptat la condiţiile existenţei extrauterine.

Dar cele mai interesante şi mai numeroase reacţii pur afective ale copilului apar în relaţiile cu adultul.

Complexul reactivării (reacţie stereotipă atitudinală, de răspuns la caracteristicile distincte ale ambianţei-într-o etapă psihică dată-ce antrenează toate funcţiile emotive şi activ-cognitive, care reproduce o anumită structură a ambianţei, se repetă, este determinată de factori socio-culturali şi se constituie spontan), o reacţie pozitivă de înviorare asociată cu zâmbete, se manifestă încă de timpuriu (2 luni) ca o reacţie caracteristică la prezenţa persoanelor cunoscute. Acest complex evoluează şi se complică pe măsură ce relaţiile cu adultul devin din ce în ce mai complexe.

După vârsta de trei luni, copilul manifestă reacţii diferenţiate la tonalitatea vocii umane.

În cadrul relaţiilor dintre copil şi adult se formează, la 2-3 luni, experienţa aşteptării, cu specificul afectiv carcateristic.

De la 3-4 luni, copilul poate aştepta câteva clipe biberonul care i se arată de departe.

Emoţiile se manifestă în cadrul formării unor atitudini diferenţiate în relaţiile copilului cu cei din jur precum şi în perceperea obiectelor. Acestea au la început o componentă motorie complexă.

La copilul de 3-6 luni se obsdervă cu uşurinţă următoarele manifestări cu caracter afectiv:

Mirarea. Se manifestă prin mimica mirării, distinctă de cea a atenţiei sau surprizei.Este o stare afectivă condiţionată de situaţii sau obiecte neobservate sau neaşteptate.

Mânia.Se manifestă prin accese scurte şi intense, încă înainte de 3 luni, în situaţiile în care copilu nu poate apuca biberonul, scapă sfârcul sau nu este luat în braţe (Goudenough).

Frica. Este evidentă la trei luni. Se manifestă în special la vederea unor persoane străine, atunci când mama este îmbrăcată în culori închise, sau când o jucărie emite sunete neplăcute.Odată ce intervine obişnuinţa, frica faţă de acele obiecte încetează, aceasta fiind înlocuită de curiozitate, stare emotivă bazată pe reflexul de orientare. Copii la care se dezvoltă frica, manifestă treptat şi timiditate.

Râsul. Este o stare afectivă pozitivă, evidentă între 4 şi 8 luni.Se manifestă mai ales în cazurile în care adultul se joacă cu copilul şi îl ridică, îl distrează sau îl poartă prin cameră de mână (după 11 luni).Spre deosebire de plâns care este un fenomen subcortical, râsul este de natură corticală.

După trei luni, copilul îşi poate manifesta simpatia sau antipatia. Simpatia se manifestă prin surâs şi râs,agitaţie,  ţipete de bucurie,  frecvente în prezenţa unei persoane agreate.Antipatia se manifestă prin priviri speciale, încruntare, ţipete, mişcări de îndepărtare, întoarcerea capului, etc. Tot astfel, curiozitatea afectivă începe să se manifeste faţă de persoane.După 6-7 luni, copilul manifestă jocuri afective.

Cele menţionate până acum demonstrează faptul că încă de timpuriu copilul stabileşte relaţii cu caracter social, prin care îşi dezvoltă numeroase emoţii şi atitudini emoţionale. Privarea copilului de relaţiile cu mama sa sau cu ambientul familial provoacă frustrări şi diminuează paleta emoţională, frânează dezvoltara socială, psihică şi fizică a copilului.

Între 6 şi 12 luni, în structura afectivităţii infantile apar elemente noi. la 9 luni copilul se ruşinează dacă este certat, ştie să simuleze supărarea, la 10 luni ştie să simuleze plânsul, la 11 luni nu mai vrea să se uite la persoanele apropiate care l-au supărat.Cu alte cuvinte, copilul poate folosi reacţiile  emoţionale ca instrumente de comunicare intenţională a atitudinilor sale.

Că trăsătură generală, între 6 şi 12 luni se dezvoltă un intens ataşament afectiv al copilului faţă de mama sa, emoţie care reprezintă pivotul progreselor sale afective ulterioare. Spre sfârşitul primului an, copilul nu tolerează despărţirea de mama sa, sensibilitatea afectivă a acestuia crescând foarte mult. Se pun bazele sociabilităţii, prin stabilirea de relaţii afective şi cu ceilalţi membri ai familiei, după ce copilul începe să-i diferenţieze în mediul ambiant.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în preadolescenţă şi adolescenţă

Posted on by

Afectivitatea constituie ansamblul de reacţii psihice ale individului în faţa unor situaţii ocazionale ale vieţii, fie datorită unor contacte cu lumea externă, fie datorită unor modificări interne ale persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viaţa instinctivă, gândirea şi activitatea, motiv pentru care acestea mai sunt denumite şi procese “instinctivo-afective” sau “ideo-afective”.(C. Enăchescu, Tratat de psihoterapie, Ed Tehnică, 2000, pag 141.)

Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Dacă satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, satisfacţie, mulţumire, bucurie, entuziasm, nesatisfacerea lor duce la nemulţumire, indignare, tristeţe.

Real, afectivitatea este fenomenul de rezonanţă al lumii în subiect şi care sae produce în măsura şi pe măsura dispozitivlor rezonante ale subiectului şi este dublată de vibraţia expresivă a subiectului în lumea sa, o lăuntrică melodie existenţială ce erupe în acţiune şi reorganizează lumea. Emoţia nu este numai trăire subiectivă, vectorială, dar este şi o conduită afectivă. (Paul Popescu Neveanu, Curs de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pag.468)

În cadrul proceselor afective, nu este valorizat obiectul, nu acesta se află pe primul plan în conştiinţa subiectului, ci valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul emoţiei este important ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o astfel de relaţionare obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de gradul şi de durata satisfacerii subiectului. Nu conştientizarea lipsei părinţilor sau perceperea abandonului se află pe primul plan în conştiinţa copiilor abandonaţi, cât semnificaţia, rezonanţa în plan afectiv a acestei lipse, generată de relaţia dintre copil şi părinţii care nu îi pot oferi, prin prezenţă, suportul afectiv de care are nevoie în dezvoltarea sa. În centrele de plasament se poate observa cum majoritatea tinerilor internaţi îşi iubesc părinţii care i-au abandonat, cum valorizează pozitiv şi compensator imaginea “obiectului” generator de frustrări afective. Suferinţa în sine este produsă de prezenţa cerinţelor nesatisfăcute sau satisfăcute parţial în relaţionarea cu proprii săi părinţi, moment unic în psihobiografia individuală, şi de semnificaţia pe care acestă relaţie simbol o poartă pentru fiecare subiect, de conflictul existent între imaginea părintelui investită fantasmatic-compensator şi injusteţea lipsei acestuia de lângă copil, cu întreaga suită de complexe consecutive interiorizate.

În preadolescenţă şi adolescenţă, trei direcţii apar mai importante în evoluţia generală a vieţii afective. Dezvoltarea sensibilităţii şi a concepţiei morale, creşterea şi afirmarea conştiinţei de sine, că mobil al dorinţei evidente de a deveni independent, erotizarea vieţii afective.

Îmbogăţirea cunoaşterii realităţilor vieţii se dublează de dezvoltarea şi modificarea profundă a afectivităţii; sentimentele morale, politice, estetice, intelectuale cunosc o importantă curbă de creştere, baza lor de convingere dezvoltându-se deosebit de mult, datorită activităţilor practice şi culturale,  educaţiei.După consumarea preadolescenţei, în conduită se structurează cerinţa că faptele să corespundă cu planul verbal.

Creşte sensibilitatea afetivă, dar şi capacitatea de inhibare a reacţiilor imediate, pe fondul dezvoltării componentelor vegetative, chemoencefalice, chimice, etc.

Adolescentul începe să aibă o atitudine clară0, conştientă faţă de toate influenţele pe care le suportă; el îşi cultivă stăpânirea de sine. Exigenţele faţă de propria persoană sporesc foarte mult.

Relaţiile cu semenii devin mai profunde, dezvoltându-se respectul şi admiraţia. Simpatia şi prietenia încep să capete forme de exprimare superioară şi o mai mare intensitate, adolescentul punând pasiune în mai toate acţiunilie pe care le întreprinde.

Sentimentul dragostei, cunoaşte o intensă şi impetuoasă apariţie la adolescent.Dragostea are rezonanţe puternice, stimulatoare, fiind secondată de manifestări erotice.

Alături de profunda trăire emoţională a prezentului, pe adolescentul instituţionalizat îl caracterizează tensiuni afective de proiecţii în viitor. Viitorul său, neclar, devine apropiat, şi este marcat de conflictele dintre aspiraţii, năzuinţe, idealuri, speranţe şi posibilităţile reduse de realizare ale acestora.

Emoţiile şi sentimentele intelectuale şi artistice se dezvoltă şi ele, dar mai puţin pregnant în cazul adolescentului din Centrul de Plasament, preocupat mai ales de dobândirea unei independenţe şi securităţi materiale, pe care Centrul de Plasament nu i-o va mai putea oferi după după împlinirea vârstei de 18 ani.

Intensitatea trăirilor afective face că perioada adolescenţei să se caracterizeze că o perioadă a pasiunilor şi a furtunilor afective, o perioadă de romantism şi de spontaneitate, o perioadă a autonomizării morale.