Tag Archives: afectivitatea

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în primul an de viaţă

Posted on by

Iniţial, la sugarul mic dominante sunt reacţiile afective astenice, însuşi procesul adaptării biologice fiind un parcurs plin de dificultăţi. Condiţiile interne şi externe (foamea, frigul, lumina pea puternică, umezeala, nevoia de somn) provoacă stări afective de disconfort manifestate prin plâns, ţipete, spasme.

Încă de la naştere, copilul posedă o serie de expresii mimice, corespunzătoare diferitelor reacţii afective. Treptat, în relaţiile cu adultul care îl hrăneşte şi îl îngrijeşte, reacţilie afective ale copilului se vor complica şi diversifica.

Reacţiile afective stenice capătă o pondere din ce în ce mai mare, mai ales după primele 3 luni de la naştere, dezvoltându-se în legătură cu alimentarea, ţinutul în braţe, lumina difuză-calmantă, defecaţia.

Zâmbetul, a fost semnalat de Tiedmann încă de la vârsta de 5 zile a copilului. Conţinutul psihologic al zâmbetului la 45 de zile redă satisfacţia, buna dispoziţie, calmul.

Spre şase luni, dispoziţia generală a sugarului devine dominant calmă, copilul fiind bine adaptat la condiţiile existenţei extrauterine.

Dar cele mai interesante şi mai numeroase reacţii pur afective ale copilului apar în relaţiile cu adultul.

Complexul reactivării (reacţie stereotipă atitudinală, de răspuns la caracteristicile distincte ale ambianţei-într-o etapă psihică dată-ce antrenează toate funcţiile emotive şi activ-cognitive, care reproduce o anumită structură a ambianţei, se repetă, este determinată de factori socio-culturali şi se constituie spontan), o reacţie pozitivă de înviorare asociată cu zâmbete, se manifestă încă de timpuriu (2 luni) ca o reacţie caracteristică la prezenţa persoanelor cunoscute. Acest complex evoluează şi se complică pe măsură ce relaţiile cu adultul devin din ce în ce mai complexe.

După vârsta de trei luni, copilul manifestă reacţii diferenţiate la tonalitatea vocii umane.

În cadrul relaţiilor dintre copil şi adult se formează, la 2-3 luni, experienţa aşteptării, cu specificul afectiv carcateristic.

De la 3-4 luni, copilul poate aştepta câteva clipe biberonul care i se arată de departe.

Emoţiile se manifestă în cadrul formării unor atitudini diferenţiate în relaţiile copilului cu cei din jur precum şi în perceperea obiectelor. Acestea au la început o componentă motorie complexă.

La copilul de 3-6 luni se obsdervă cu uşurinţă următoarele manifestări cu caracter afectiv:

Mirarea. Se manifestă prin mimica mirării, distinctă de cea a atenţiei sau surprizei.Este o stare afectivă condiţionată de situaţii sau obiecte neobservate sau neaşteptate.

Mânia.Se manifestă prin accese scurte şi intense, încă înainte de 3 luni, în situaţiile în care copilu nu poate apuca biberonul, scapă sfârcul sau nu este luat în braţe (Goudenough).

Frica. Este evidentă la trei luni. Se manifestă în special la vederea unor persoane străine, atunci când mama este îmbrăcată în culori închise, sau când o jucărie emite sunete neplăcute.Odată ce intervine obişnuinţa, frica faţă de acele obiecte încetează, aceasta fiind înlocuită de curiozitate, stare emotivă bazată pe reflexul de orientare. Copii la care se dezvoltă frica, manifestă treptat şi timiditate.

Râsul. Este o stare afectivă pozitivă, evidentă între 4 şi 8 luni.Se manifestă mai ales în cazurile în care adultul se joacă cu copilul şi îl ridică, îl distrează sau îl poartă prin cameră de mână (după 11 luni).Spre deosebire de plâns care este un fenomen subcortical, râsul este de natură corticală.

După trei luni, copilul îşi poate manifesta simpatia sau antipatia. Simpatia se manifestă prin surâs şi râs,agitaţie,  ţipete de bucurie,  frecvente în prezenţa unei persoane agreate.Antipatia se manifestă prin priviri speciale, încruntare, ţipete, mişcări de îndepărtare, întoarcerea capului, etc. Tot astfel, curiozitatea afectivă începe să se manifeste faţă de persoane.După 6-7 luni, copilul manifestă jocuri afective.

Cele menţionate până acum demonstrează faptul că încă de timpuriu copilul stabileşte relaţii cu caracter social, prin care îşi dezvoltă numeroase emoţii şi atitudini emoţionale. Privarea copilului de relaţiile cu mama sa sau cu ambientul familial provoacă frustrări şi diminuează paleta emoţională, frânează dezvoltara socială, psihică şi fizică a copilului.

Între 6 şi 12 luni, în structura afectivităţii infantile apar elemente noi. la 9 luni copilul se ruşinează dacă este certat, ştie să simuleze supărarea, la 10 luni ştie să simuleze plânsul, la 11 luni nu mai vrea să se uite la persoanele apropiate care l-au supărat.Cu alte cuvinte, copilul poate folosi reacţiile  emoţionale ca instrumente de comunicare intenţională a atitudinilor sale.

Că trăsătură generală, între 6 şi 12 luni se dezvoltă un intens ataşament afectiv al copilului faţă de mama sa, emoţie care reprezintă pivotul progreselor sale afective ulterioare. Spre sfârşitul primului an, copilul nu tolerează despărţirea de mama sa, sensibilitatea afectivă a acestuia crescând foarte mult. Se pun bazele sociabilităţii, prin stabilirea de relaţii afective şi cu ceilalţi membri ai familiei, după ce copilul începe să-i diferenţieze în mediul ambiant.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada antepreşcolară

Posted on by

În această perioadă se dezvoltă în mod evident conduita afectivă. Spre deosebire de stadiul de dezvoltare anterior, dispoziţia generală a antepreşcolarului devine din ce în ce mai bună, în ciuda faptului că la 15 luni şi 2,5 ani se remarcă atitudini recalcitrante şi o conduită afectivă instabilă; această creştere a irascibilităţii se datorează neconcordanţei dintre nevoia foarte mare de mişcare şi dependenţa încă importantă a copilului de adult, irascibilitate care la copilul abandonat poate lua mai târziu forma atitudinilor ostile. Irascibilitatea ridicată în jurul vârstei de 2,5 ani se datorează neconcordanţelor dintre posibilităţile simple şi elementare de adaptare ale copilului şi copmplexitatea situaţiilor de viaţă pe care adultul le exprimă într-un sistem de rigori cărora copilul trebuie să li se supună, rigori crescute în cazul copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi.

După 18 luni, sensibilitatea emoţională devine mai complexă şi mai nuanţată.La 18 luni, dacă mama sau asistentul maternal fredonează o melodie tristă, copilul manifestă tendinţa de a plânge şi, de cele mai multe ori, nu o lasă pe mamă să continue. Acest lucru este un indicator al faptului că s-a creeat o legătură între o anumită modulaţie, tonalitate liirică şi starea afectivă a copilului.

La 1 an, copilul manifestă sentimente de gelozie, evidenţiate mai pregnant la copii abandonaţi, copilul nepermiţând mamei sau asistentei maternale să stea de vorbă cu nimeni altcineva decât el.

Afecţiunea pentru persoanele cele mai apropiate devine evidentă la 2 ani, când copilul are manifestări bruşte şi tumultoase de afecţiune faţă de mamă.

Timiditatea faţă de persoanele străine este o altă caracteristică a acestei perioade. Consimţământul simpatiei celor din jur devine tot mai complex.Încă de la 15 luni copilul întinde capul să fie mângâiat şi manifestă tandreţe.

La 2 ani copilul începe să înţeleagă şi să aprecieze glumele simple, înţelege păcăleala concretă, sesizează anumite forme de comic. Tot la această vârstă, copilul învaţă să surâdă la un compliment.

După vârsta de 2 ani, copilul se orientează către tată sau către persoana masculină (asistent social, pedagog, psiholog) prezentă mai mult timp în anturajul casei de copii. Tot acum copilul manifestă stări afective mai complexe, acestea fiind influenţate sau provocate de reprezentări ce au pentru copil un întreg arsenal de semnificaţii; copilul maniestă resentimente pentru personajele negative din poveşti, ajungând până la stări de teamă şi de nelinişte.La 3 ani, copilul manifestă tendinţa de a modifica starea afectivă a persoanei cu care intră în contac, dorind să o înveselească, să o distreze dacă este supărată, indicator important al înţelegerii şi compasiunii.

Foarte mulţi psihologi au observat manifestări de mânie, ostilitate, agresivitate, negativism între 2 şi 3 ani. Goodenough consideră că, la 2 ani, cele mai multe reacţii brutale au loc în cursul exercitării obiceiurilor zilnice, legate de rigorile regimului zilnic, apoi acestea se produc sub forma reacţiilor de protest la autoritatea celor din jur, pentru că în al treilea rând să apară că reacţiii la dificultăţile ce se creează în timpul jocului, din cauza dorinţelor de a imprima acestora o anumită direcţie şi a imposibilităţii de a o realiza.

Spre sfârşitul acestei perioade se semnalează un declin al ţipătului că manifestare de mare frecvenţă. Forte mulţi autori consideră că vârsta de 3 ani este o perioadă de echilibru afectiv şi de integrare în mediul cultural, fapt valabil însă doar la copiii crescuţi în familie, copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi confruntându-se cu numeroasele  contradicţii ce apar pe planul intereselor, preferinţelor şi independenţei de acţiune, în cadrul rigid, şi de cele mai multe ori rece, impus de condiţiile centrului de plasament unde sunt internaţi. Astfel, pe măsură ce aceşti copii vor creşte, capacitatea lor de a alege mijloacele cele mai adecvate pentru a ajunge la ţelul dorit şi de a-şi câştiga în acest fel independenţa, va fi frânată de dezechilibrul afectiv.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada preşcolară

Posted on by

Este foarte cunoscut faptul că traiul în familie şi integrarea în colectivitatea preşcolară determină complicarea reacţiilor afective după cum absenţa familiei şi traiul în centrele de plasament a copiilor abandonaţi duc la întârzieri notabile ale dezvoltării afective, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în colectivitatea respectivă are loc deplasarea atenţiei spre un alt copil apărut între timp.

În conduita copilului de vârstă şcolară mică persistă încă modalităţi de comportament nediferenţiate, în care sunt implicate stări afective difuze.

Imitaţia reacţiilor adultului joacă un rol important în constituirea unei stări afective noi. Procesul adaptării la colectivitate a copilului abandonat este destul de dificilă. Există copii foarte mobili, care se adaptează repede şi bine, alţii se adaptează mai greu, plâng, refuză programul, o altă parte dintre ei se adaptează aparent, rămânând tot timpul în alertă. Treptat, se produc transferuri de afecţiune faţă de educatori, care devin părinţi ocazionali. În aceste condiţii conduita se modifică mult, dispoziţiile devin mai persistente, emoţiile mai profunde.

Apar stări emotive noi, cum ar fi starea de vinovăţie, la 3 ani, de mândrie, la 4 ani, de pudoare, stare exprimată prin eritemul de pudoare, momente de suportare de refuz, 3-4 ani, de criză de prestigiu, la 6 ani, ori cele denumite “sindrom al bomboanei amare”, la 5-6 ani (Zaporojeţ).Atingând niveluri noi de dezvoltare, planul afectiv se caracterizează prin apariţia sentimentelor, ceea ce constituie un indiciu pentru dezvoltarea conştiinţei morale a copilului.

Emoţiile şi sentimentele estetice sunt exprimate pe măsură ce gustul estetic al copilului se dezvolită.Preşcolarul nu exprimă judecăţi estetice variate şi nuanţate, el apreciind ceva că fiind frumos sau urât, neposedând încă o scară de valori nuanţată.

Emoţiile şi sentimentele intelectuale, se dezvoltă în legătură cu cerinţele de cunoaştere şi de observaţie a mediului ambiant.

Emoţiile şi sentimentele social-morale se constituie pe măsura dezvoltării sociabilităţii şi a generalizării sentimentelor de ataşament, dragoste, simpatie, admiraţie.

Instabilitatea emotivă la copii preşcolari este încă evidentă; afectivitatea rămâne vie, netemperată, mai ales între 3 şi 5 ani. În intimitatea dezvoltării bazelor personalităţii, complicarea activităţii şi cunoştinţelor acţionează asupra stărilor afective mai simple, determinate direct de situaţiile de adaptare, imprimându-le acestora un anumit colorit emoţional. Cerinţele adulţilor, aprecierea lor, creează planul unei contradicţii între stările afective mai primitive, explozive (anumite dorinţe, păreri, etc) şi dorinţa copilului de a răspunde normelor de conduită formulate de adult, pe care preşcolarul îl iubeşte şi îl valorizează, dorind să-i facă pe plac. Numeroasele contradicţii generate de numeroasele situaţii de zi cu zi la care trebuie să se adapteze copilul abandonat, nuanţează şi dezvoltă într-un fel specific conştiinţa de sine a acestuia, expresivitatea ei, creînd situaţii particulare contradicţiei fundamentale specifice acestei vârste, şi care constituie motorul dezvoltării afective a copilului. Ritmul şi frecvenţa succesiunii lor generează situaţii ambigue, cu dominante ale  sentimentului  de vinovăţie, expresivitatea copilului caracterizându-se şi ea tot prin ambiguitate, prin ocolire, indicator al faptului că preşcolarul adoptă conduite de evitare mai complexe, negativism, egoism, lipsa de sensibilitate şi atenţie în interrelaţionarea cu mediul.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada şcolară mică

Posted on by

Dezvoltarea afectivităţii în perioada micii şcolarităţi se complică odată cu intrarea în şcolă, într-un mediu restrictiv. Normele sociale şcolare, cu caracterul lor riguros, se opun posibilităţilor reduse ale copilului de a le satisface în mod aptimal, situaţie genearatoare de conflicte externe şi interne, stress şi anxietate. Copilul este încă supus tentaţiilor diverse şi dorinţelor spontane, dispoziţiilor cu caracter capricios şi impetuos. În esenţă, are loc trecerea de la acţiuni dictate de plăcere la acţiuni dictate de ceea ce societatea consideră că este necesar.

De-a lungul micii şcolarităţi, treptat, se modifică şi motivaţia activităţii. Jocul rămâne sursa a numeroase stări afective, pozitive şi negative, dar activitatea şcolară devine activitatea cea mai încărcată de motive modelatoare. Pentru mulţi copii, activităţile în care au eşuat prezintă o încărcătură afectivă negativă şi sunt evitate. Dar sunt şi situaţii în care eşecul provoacă o anumită atracţie, din dorinţa copilului de a-l repara.

Există împrejurări şi condiţii care fac să evolueze aspiraţiile şi autoaprecierea, dar şi situaţii care fac să apară sau să se accentueze autodevalorizarea., în funţie de existenţa unui etalon personal de consideraţie a propriilor capacităţi şi ale altora. În perioada celei de-a treia copilării încep să se pună bazele acestui important compartiment al reacţiilor afective, că o componentă a afectivităţii socializate, morale.

Eforturile implicate în tendinţele de a satisface cerinţele de a atinge anumite performanţe, antrenează şi dezvoltă componentele voliţionale ale personalităţii şi alimentează conştiinţa şi moralitatea. Fenomenul echivalează cu constituirea unor acceptori ai conduitei morale, dintre care cel mai important devine sentimentul datoriei, sentiment care se transformă treptat într-un reglator al activităţii generale a micului şcolar din casa de copii. Dezvoltarea acestui sentiment se desfăşoară în condiţiile în care copilul este corect îndrumat de către inspectorii de educaţie angajaţi ai centrului de plasament şi de către învăţători, pentru a-şi forma deprinderi pozitive şi un regim de muncă raţional.

În perioada cuprinsă între 7 şi 10 ani, expresiile emoţionale devin dependente de succes sau insucces în activitate, de ecoul acestora în conştiinţa copilului precum şi în atitudinea celorlalţi faţă de el.

Emoţiile capătă un caracter mai puţin exploziv, se diminuează frecvenţa manifestărilor emoţionale,  fără a se diminua însă dezvoltarea lor propriu-zisă. În cazul copiilor abandonaţi însă, se remarcă întârzieri şi paradezvoltări în sfera emoţionalităţii. Grosolănia, comportarea răutăcioasă, orgoliul, cruzimea sau lipsa sensibilităţii la suferinţele altora, neatenţie, egoism, dezinteresul faţă de învăţătură sunt câteva cazuri care circumscriu această situaţie. Nedezvoltarea emoţiilor şi sentimentelor intelectuale, insuccesele şcolare, sunt generatori ai negativismului.

Integrarea abandonaţilor în şcolile frecventate de membrii comunităţii locale, favorizează dezvoltarea sociabilităţii, dezvoltarea afectivităţii şi acceptarea acestora de către comunitate, fapt ce contribuie la o mai bună şi mai rapidă reducere a situaţiei de handicap social a acestora.

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în preadolescenţă şi adolescenţă

Posted on by

Afectivitatea constituie ansamblul de reacţii psihice ale individului în faţa unor situaţii ocazionale ale vieţii, fie datorită unor contacte cu lumea externă, fie datorită unor modificări interne ale persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viaţa instinctivă, gândirea şi activitatea, motiv pentru care acestea mai sunt denumite şi procese “instinctivo-afective” sau “ideo-afective”.(C. Enăchescu, Tratat de psihoterapie, Ed Tehnică, 2000, pag 141.)

Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Dacă satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, satisfacţie, mulţumire, bucurie, entuziasm, nesatisfacerea lor duce la nemulţumire, indignare, tristeţe.

Real, afectivitatea este fenomenul de rezonanţă al lumii în subiect şi care sae produce în măsura şi pe măsura dispozitivlor rezonante ale subiectului şi este dublată de vibraţia expresivă a subiectului în lumea sa, o lăuntrică melodie existenţială ce erupe în acţiune şi reorganizează lumea. Emoţia nu este numai trăire subiectivă, vectorială, dar este şi o conduită afectivă. (Paul Popescu Neveanu, Curs de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pag.468)

În cadrul proceselor afective, nu este valorizat obiectul, nu acesta se află pe primul plan în conştiinţa subiectului, ci valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul emoţiei este important ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o astfel de relaţionare obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de gradul şi de durata satisfacerii subiectului. Nu conştientizarea lipsei părinţilor sau perceperea abandonului se află pe primul plan în conştiinţa copiilor abandonaţi, cât semnificaţia, rezonanţa în plan afectiv a acestei lipse, generată de relaţia dintre copil şi părinţii care nu îi pot oferi, prin prezenţă, suportul afectiv de care are nevoie în dezvoltarea sa. În centrele de plasament se poate observa cum majoritatea tinerilor internaţi îşi iubesc părinţii care i-au abandonat, cum valorizează pozitiv şi compensator imaginea “obiectului” generator de frustrări afective. Suferinţa în sine este produsă de prezenţa cerinţelor nesatisfăcute sau satisfăcute parţial în relaţionarea cu proprii săi părinţi, moment unic în psihobiografia individuală, şi de semnificaţia pe care acestă relaţie simbol o poartă pentru fiecare subiect, de conflictul existent între imaginea părintelui investită fantasmatic-compensator şi injusteţea lipsei acestuia de lângă copil, cu întreaga suită de complexe consecutive interiorizate.

În preadolescenţă şi adolescenţă, trei direcţii apar mai importante în evoluţia generală a vieţii afective. Dezvoltarea sensibilităţii şi a concepţiei morale, creşterea şi afirmarea conştiinţei de sine, că mobil al dorinţei evidente de a deveni independent, erotizarea vieţii afective.

Îmbogăţirea cunoaşterii realităţilor vieţii se dublează de dezvoltarea şi modificarea profundă a afectivităţii; sentimentele morale, politice, estetice, intelectuale cunosc o importantă curbă de creştere, baza lor de convingere dezvoltându-se deosebit de mult, datorită activităţilor practice şi culturale,  educaţiei.După consumarea preadolescenţei, în conduită se structurează cerinţa că faptele să corespundă cu planul verbal.

Creşte sensibilitatea afetivă, dar şi capacitatea de inhibare a reacţiilor imediate, pe fondul dezvoltării componentelor vegetative, chemoencefalice, chimice, etc.

Adolescentul începe să aibă o atitudine clară0, conştientă faţă de toate influenţele pe care le suportă; el îşi cultivă stăpânirea de sine. Exigenţele faţă de propria persoană sporesc foarte mult.

Relaţiile cu semenii devin mai profunde, dezvoltându-se respectul şi admiraţia. Simpatia şi prietenia încep să capete forme de exprimare superioară şi o mai mare intensitate, adolescentul punând pasiune în mai toate acţiunilie pe care le întreprinde.

Sentimentul dragostei, cunoaşte o intensă şi impetuoasă apariţie la adolescent.Dragostea are rezonanţe puternice, stimulatoare, fiind secondată de manifestări erotice.

Alături de profunda trăire emoţională a prezentului, pe adolescentul instituţionalizat îl caracterizează tensiuni afective de proiecţii în viitor. Viitorul său, neclar, devine apropiat, şi este marcat de conflictele dintre aspiraţii, năzuinţe, idealuri, speranţe şi posibilităţile reduse de realizare ale acestora.

Emoţiile şi sentimentele intelectuale şi artistice se dezvoltă şi ele, dar mai puţin pregnant în cazul adolescentului din Centrul de Plasament, preocupat mai ales de dobândirea unei independenţe şi securităţi materiale, pe care Centrul de Plasament nu i-o va mai putea oferi după după împlinirea vârstei de 18 ani.

Intensitatea trăirilor afective face că perioada adolescenţei să se caracterizeze că o perioadă a pasiunilor şi a furtunilor afective, o perioadă de romantism şi de spontaneitate, o perioadă a autonomizării morale.