Tag Archives: afectivitate

Relaţia dintre afectivitate şi motivaţie

Posted on by

V. Pavelcu (Din viaţa sentimentelor, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1969) expune extrem de plastic relaţia dintre afectivitate şi motivaţie. Autorul arată că afectivitatea nu coexistă pur şi simplu cu motivul, deşi capătă proprietăţi motivaţionale. Sentimentul poate căpăta o mare valoare propulsatoare pentru conduita umană, într-o anumită circumstanţă. Pe de altă parte, motivul devine afectiv şi tensional în procesul realizării scopului, regăsindu-se în final ca satisfacţie de scop. “Afectul se naşte în momentul în care impulsul este frânat de o altă forţă externă sau internă. Astfel se creează câmpul afectiv şi dinamic, tensiunea afectivă”(p.24).

Ion Radu (1985), inspirat de concepţia lui V. Pavelcu, şi dorind să ofere o distincţie clară între afectivitate şi motivaţii, arată că motivul are un caracter vectorial, în timp ce procesul afectiv prezintă aspectul de “câmp”. El consideră că emoţia nu este doar o rezultantă, un fapt secund ci este atât cauză cât şi efect a motivaţiei.

P.P.Neveanu arăta mai de mult că procesele afective sunt motive-activate şi desfăşurate într-o situaţie dată, iar motivele sunt procese afective condensate, cristalizate, “solidificate”.

Deşi între afectivitate şi motivaţie există o strânsă interacţiune, acestea nu trebuiesc confundate.

Reuchlin (1988) arată că există stări de motivaţie fără emoţie (când subiectul cunoaşte şi are control asupra mijloacelor de atingere a scopului sau când îndeplinirea scopului presupune o perioadă mai lungă de timp), dar şi emoţii care nu se asociază cu stări motivaţionale (atunci când individul asistă ca spectator la o acţiune în care el nu este implicat).

Relaţia dintre afectivitate şi cogniţie

Posted on by

Emoţiile sunt declanşate de informaţiile care vin din mediul extern, însă prin natura lor ele sunt stări tensionale generate direct de motivaţie.

Schachter (1964) injectând subiecţii cu epinefrină în condiţiile de informare, semiinformare, ignoranţă şi placebo a constatat că emoţiile mai puternice apar în condiţiile de de semiinformare şi ignoranţă.

Acest fapt l-a determinat pe cercetător să considere ca foarte importantă interpretarea cognitivă al arousalului fiziologic.

Zajoric (1984), repetă acest gen de experimente în afara laboratorului şi obţine rezultate asemănătoare.

Piaget consideră că inteligenţa şi afectivitatea sunt inseparabile. După opinia sa, afectivitatea joacă rolul de sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei, dar nu şi structurile acesteia.Energetica conduitei relevă afectivitatea, în timp ce structurile ei relevă funcţiile cognitive.

Golse (1989) realizează un parcurs comparativ între teoria lui Piaget şi teoria lui Freud, comparând inteligenţa şi afectivitatea, după următoarele criterii: gradul de organizare;(la Freud, stadiile se află în stare de organizare şi dezorganizare permanentă, ele interferează, lăsând în urma lor sedimente, ancore, puncte de fixaţie; la Piaget ele sunt paliere de echilibru dinamic între structurile cogniitive formate, nelăsând urme după ce au fost depăşite);ecartul existent între regresia afectivă şi deteriorarea intelectuală; (la Piaget evoluţia este ireversibilă, copiii nu reviin la stadiile intelectuale deja parcurse; la Freud, însă, există nenumărate mişcări de regresie, tranzitorii sau permanente; se pare că în aceste stadii de regresie afectivă, copilul regresează şi în plan intelectual); cronologia stadiilor (la Piaget exista o cronologie logică a stadilor; la Freud chiar dacă există o anumită cronologie, ea nu este onbligatorie).

Există însă şi puncte de articulare într cele două teorii; astfel, mecanismele de percepţie, încorporare şi introiecţie ale lui Freud sunt vecine şi complementare cu asimilarea lui Piaget; “mecanismul identificării” comportă o transformare a subiectului şi de aceea se apropie de mecanismul acomodării.În esenţă, modelele sunt dinamice, fiind fundate pe interacţiunea dintre subiectul în formare şi lumea în care trăieşte, mediul său. De fiecare dată când un fapt cognitiv sau afectiv este interiorizat, acesta va modifica subiectul care îl recepţionează şi din această cauză el se va afla într-o dispoziţie funcţională diferită pentru a efectua interiorizările ulterioare.

Teoriile moderne au pus în valoare o serie de diferenţieri între cele două categorii de procese.

În cazul proceselor cognitive, se operează cu instrumente specializate (în gândire:analiză, sinteză, abstractizare, generalizare; în imaginaţie: aglutinarea şi tipizarea, diminuarea şi divizarea, etc.). În cazul proceselor afective, omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă, afectivitatea fiind o rezonanţă concomitent organică, psihică şi comportamentală, ea reprezentând o stare de tensiune a întregului organism, cu afecte de atracţie sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului, văzut ca un complex structurat, cu lumea şi cu sine, cu ambianţa exterioară dar şi cu ceea ce se produce în propriul său organism, cu evenimentele prezente, dar şi cu cele reamintite sau imaginate.

În timp ce în procesele cognitive subiiectul se subordonează obiectului pe care încearcă să îl epuizeze cognitiv, în procesele afective subiectul se subordonează relaţiei cu obiectul căreia el îi atribuie semnificaţii emoţionale şi  valoare. Ceea ce este important nu sunt potenţele sau organizarea cognitivă a indivizilor ci mai degrabă organizarea lor motivaţională, raportul obiectului (perceput, gândit sau imaginat) cu necesităţile şi cu gradul lor de satisfacere.

Deşi diferite de procesele cognitive, procesele afective se află în strânsă legătură cu acestea. Atunci când conflictul afectiv produs de emoţii şi sentimente sau pasiuni contrare este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, concepţiilor, modalităţilor de rezolvare, randamentul activităţii intelectuale este mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferenţă, se va reduce şi capacitatea individului de a soluţiona probleme noi.

Dezacordul dintre afectiv şi raţional duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci când un nivel intelectual superior se cuplează cu emoţii primare, violente, oarbe.

Relaţia dintre afectivitate şi celelalte funcţii psihice

Posted on by

Din punct de vedere practic, nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relaţii de interacţiune şi interdependenţă. Afectivitatea se regăseşte şi la nivelul conflictelor motivaţionale, sau în faza deliberării din actul voluntar.

Afectivitatea este transfigurată în temperament, unele trăsături ale acesteia, cum ar fi gradul de impresionabilitate, fiind de ordin afectiv, altele (impulsivitatea, calmul, destinderea) având o mare încărcătură afectivă.

Afectivitatea potenţează şi declanşează actele creative.Deasemenea, ea este prezentă începând cu pulsiunile inconştientului şi terminând cu realizările ultimative ale conştiinţei.Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind o componentă bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota definitorie a acestuia, prin afectivitate, omul diferenţiindu-se profund de roboţi şi calculatoare, de structurile ce posedă inteligenţă artificială.

Afectivitatea se implică în toate structurile şi procesele psihice, fiind determinată la rândul ei de acestea. Recent, în psihologie există tendinţa elaborării unei teorii generale a afectivităţii.

Astfel, R.Plutchik (1980) ăpropune o teorie a emoţiei care include o serie de postulate:

-în orice emoţie sunt identificabile patternuri prototipice comune

-fiecare emoţie poate varia în intensitate

-există un număr mic de emoţii de bază, prin combinarea cărora apare varietatea celorlalte

Sunt luaţi în considerare următorii parametri: situaţiile universale, emoţiile primare, stimulul care le declanşează, cogniţia inferată, comportamentul produs, efectul de supravieţuire. În opinia autorului, această teorie tinde la un mare grad de generalitate.

Proprietăţile proceselor afective

Posted on by

Polaritatea

Constă în tendinţa proceselor afective de a gravita în jurul polului pozitiv sau negativ, şi  apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor şi aspiraţiilor.

Un alt indicator al polarităţii proceselor afective este dat de faptul că acestea sunt grupate în perechi antagonice, exprmiând caracterul plăcut, stenic, mobilizator, relaxant sau caracterul neplăcut, astenic, demobilizator, tensional al acestora: dragoste-furie (ură), bucurie-tristeţe, dorinţă-teamă, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare.

Polaritatea trăirilor afective se manifestă în funcţie de particularităţile situaţiei, dar mai ales dependent de particularitîţile personale.

Intensitatea

Indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Intensitatea proceselor afective exprimă atât valoarea afectivă a obiectului şi semnificaţia lui în raport cu trebuinţele acestuia cât şi capacitatea afectivă a subiectului.

Creşterea intensităţii stărilor afetive se obţine nu prin repetarea stimulului, fapt care ar duce la tocirea afectivităţii, ci prin schimbarea semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau persoanei din relaţie, în limitele optime care împiedică perturbarea activităţii.

Durata

Constă în întinderea, persistenţa în timp a proceselor afective, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an sau toată viaţa, o emoţie poate dura cîteva secunde sau ore; frica şi groza în faţa unui eveniment nefericit persistă chiar şi după ce acesta a trecut. Dragostea sau ura copilului abandonat pentru părinţii săi naturali se păstrează, chiar dacă aceştia nu sunt alături de acesta.Găsesc importantă această proprietate prin aceea că alimentând permanent semnificaţia afectogenă a unui stimul, (persoană sau obiect), se poate ţine trează starea afectivă faţă de acesta.

Mobilitatea

Exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi stări emoţionale fie de la o fază la alta sau de la un pol la altul, de la o stare afectivă la alta. În prima situaţie este vorba de trecerea de la stadiul primar, ce exprimă o trăire nespecifică de incertitudine, bazat în special pe deficitul de informaţie, la stadiul secundar, care presupune o trăire specifică, adecvată deznodământului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanţa informaţiei. În cel de-al doilea caz se remarcă trecerea de la emoţie la un sentiment sau de la un sentiment la sentimentul opus.

Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta numai în condiţii de necesitate, atunci când condiţiile o cer.

Din punct de vedere psihopatologic, mobilitatea se deobeşte de fluctuaţia stărilor afective, care presupune o trecere de la o stare la alta, însă fără nici un motiv, fără a fi cerută de vreo solicitare obiectivă sau de vreo necesitate subiectivă.Fluctuaţia trăirilor afective este un foarte bun indicator al slăbiciunii caracteriale, al imaturităţii sau patologiei proceselor afective.

Funcţiile afectivităţii

Posted on by

Din perspectiva psihopatologiei, P.Janet (1928), insistă asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar în emoţii, idee valabilă doar pentru trăirile afective primare, primitive, nu şi pentru cele superioare.

Piéron (1930), de pe o poziţie strict funcţionalistă, consideră că emoţia constă într-o descărcare anormală de energie nervoasă, o descărcare ce ar depăşi cantitatea ce poate fi utilizată de individ pentru reacţiile normale şi care se poate produce chiar şi atunci când nu există ocazii de reacţie.

Wallon (1945), din perspectiva psihologiei şi a psihiatriei infantile, arată că emoţiile apar în urma acumulării unei cantităţi de tonus muscular, care dacă nu se consumă în activităţi adecvate, pentru o epuizare gradată, degenerează în spasme, râs, plâns.

Alţi autori susţin că din contră, emoţia, prin mobilizarea energetică a întregului organism organizează conduita:

C.Darwin (1872) este primul care a considcerat că emoţiile au o valoare adaptativă, arătând că originea emoţiilor se află în tiparele vechi comportamentale desfăşurate de-a lungul evoluţiei, tipare care s-au comprimat şi păstrat dovedindu-se utile acţiunilor actuale. Înseşi expresiile emoţionale ar fi reziduuri schematizate ale unor comportamente vechi, dar încă utile.

W.B.Cannon (1911) consideră că emoţiile sunt modalităţi de activare ale organismului în vederea menţinerii sau restabilirii echilibrului. Acesta acordă o mare atenţie şi importanţă factorilor biochimici în sensibilizarea afectivă.

V.Pavelcu (Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Bucureşti, E.D.P., 1982, p.52) adoptă o poziţie contradictorie, arătând că, pe de o parte, emoţia are rolul de a preveni psihicul de tulburări şi de o dezagregare durabilă, de a restabili echilibrul, prin derivare, prin risipirea forţelor pe căi vegetative, prin reacţii inutile sub raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul de liniştire, de lichidare a conflictului dintre tendinţe, de rezolvare a tensiunii psihice.Pe de altă parte, emoţiia este un proces de degradare al psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atât pe planul de adaptare individ-mediu, cât şi pe planul intrapsihic.

În realitate, afectivitatea îndeplineşte ambele roluri, dar în condiţii diferite. Emoţia dezorganizează conduita când este foarte intensă sau în situaţii noi, neobişnuite, pentru care organismul nu are încă elaborate mecanisme de compensare. Funcţia esenţială a proceselor afective este aceea de a pune organismul în acord cu situaţia, de a adapta şi de a regla conduita umană. Dezorganizarea iniţială va duce la o organizare superioară, în sensul că individul va şti, în altă situaţie, cum să reacţioneze.

Procesele afective au un rol deosebit în susţinerea energetică a activităţii.Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, “regizează” schimburile cu ambianţa, permiţând stăpânirea ei. Chiar situaţiile stresante sau frustrante, la intensităţi moderate, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianţei şi solicitărilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduitele agresive, represive sau autopunitive, ci şi cu conduite orientate spre creaţie, performanţă şi autorealizare.

Clasificarea trăirilor afective

Posted on by

S-au conturat trei moduri de abordare a procesului emoţional. S-a pornit, mai întâi, de la ceea ce individul “simte” în chip nemijlocit, mai precis de la raportul său introspectiv pus în relaţie cu o anumită situaţie concretă. Pentru descrierea trăirilor subiective vizavi de aceste situaţii repetate s-au oferit liste de cuvinte, obţinându-se relatări tipice în împrejurări determinate. S-au consemnat răspunsuri emoţionale tipice în situaţii bine definite, studiul înscriindu-se în schema S-R. Marshall A. şi Izard, C.E. au identificat astfel un set de 11 stări emoţionale distincte: bucurie, surpriză, curiozitate, dezgust mânie, teamă, ruşine, dispreţ, vină oboseală, stres. S-a presupus că fiecare din aceste emoţii de baza s-ar caracteriza printr-o combinaţie unică de reacţii nervoase şi fiziologice, ipoteză care nu s-a validat decât parţial în plan fiziologic. Metoda de analiză aplicată face studiul dependent de vocabularul unei persoane, respectiv al unei limbi, de unde dificultatea acordului intersubiectiv, absenţa fidelităţii datelor. Mărturia introspectivă nu poate întemeia până la capăt investigaţia, relatările verbale fiind instabile. Adesea descrierea verbală surprinde structura de suprafaţă a unui proces afectiv, în timp ce cercetătorul-psiholog este interesat să pătrundă structura sa de adâncime.

A doua cale de studiu a fost aceea a corelării trăirii subiective a raportului introspectiv, cu expresia emoţională a individului (mimica, gesturi etc.). S-au reperat pe această bază categorii emoţionale distincte, întemeiate pe concordanţele între trăirea subiectivă şi expresia comportamentală. Fără a se epuiza inventarul lor, s-au identificat şase emoţii de bază: mânie, dezgust, bucurie, tristeţe, frică şi surpriză. Corelarea simplă între mărturia introspectivă şi expresia comportamentală ignoră însă momentul cognitiv, interpretarea situaţiilor de viaţă cu care individul este confruntat. Persoana umană este considerată numai prin prisma sistemului ,,intrări” – ,,ieşiri”; ori, încă la nivelul percepţiei, stimulii sau evenimentele externe îşi au efectele lor nu doar în formă ,,brută”, ci prelucrate prin filtrul cognitiv.

O abordare mai completă a procesului afectiv impune şi considerarea componentei cognitive. S-a propus în această privinţă un model tridimensional, potrivit căruia emoţia ar reprezenta o combinaţie de trei factori: atenţia, nivelul de activare fiziologică şi nota de plăcere/neplăcere. Potrivit teoriei cognitive, subiectul interpretează această combinaţie unică drept o emoţie particulară. Numărul stărilor afective ar fi practic nelimitat, întrucât combinaţiile celor trei factori, precum şi valorile acestora ar fi nenumărate. Studiul comportă astfel dificultăţi însemnate.

Fiind concomitent trăire şi comunicare, stare de acţiune, concentrate interne dar şi o serie de manifestări exterioare, clasificarea proceselor afective se realizează după mai multe criterii:

  • proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate)
  • gradul lor de conştientizare (unele se află sub controlul direct al conştiinţei, altele scapă acestui control)
  • tipul formelor motivaţionale care le generează (nesatisfacerea trebuinţelor, idealurilor, convingerilor, concepţiei despre lume şi viaţă)

M.Zlate (2000), (Fundamentele Psihologiei, Bucureşti, Editura Pro Humanitate, 2000, p. 179-180) distinge următoarele trei categorii:

1.Procesele afective primare (tonul afectiv al proceselor cognitive, trăirile afective de provenienţă organică, afectele)

2.Procese afective complexe (emoţiile curente, emoţiile superioare, dispoziţiile afective)

3.Procese afective superioare (sentimentele, pasiunile)

Procesele emoţionale primare

Posted on by

Dispoziţiile organice sau trăirile afective de provenienţă organică sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate, de oboseală, de boală, neliniştea, dorinţa sexuală etc. De exemplu, bolile cardiovasculare produc, de regulă, stări anxioase, TBC-ul pulmonar e însoţit de euforie şi excitabilitate, afecţiunile gastrointestinale – de stări de ipohondrie, etc.

Afectele sunt stări psihice de scurtă durată, imediate, inanalizabile şi care caracterizează sensul unei reacţii. După H.Pieron, acestea pot fi de trei feluri:

  • interesate, cu reacţie de atenţie şi explorare
  • agreabile sau plăcute, cu reacţie de expansiune şi căutare
  • dezagreabile sau dureroase, cu reacţie de retragere şi fugă.

Afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţi bruscă şi cu o desfăşurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, râsul în hohote sunt astfel de efecte care, deşi reorganizate cultural, se află foarte aproape de instincte. Ele sunt însoţite de o anumită îngustare a câmpului de conştiinţă, acesta fixându-se asupra cauzei care a provocat procesul afectiv. P. Janet interpretează afectul ca o regresiune spre conduite inferioare, însoţită de o diminuare a controlului conştient. Reglajul cortical fiind redus, modificările organice sunt deosebit de vii şi au un caracter dezorganizator mai pronunţat. Sub imperiul afectului omul poate săvârşi fapte necugetate, în contrast cu modul său obişnuit de comportare. Dominarea sau stăpânirea unui afect este posibilă dacă efortul de inhibiţie se plasează în stadiul său iniţial.

Termenul de afect este utilizat uneori ca termen generic: afectul aşteptării, afectul uimirii (sursă a investigaţiei) etc.

Stewart Agras (1985) consacră panicii o adevărată monografie.

C.B. Wartman şi E.F.Loftus (1985) descriu diversele situaţii apărute în stările de criză. Ele sunt însoţite de o bogată expresivitate, se manifestă direct, necontzrolat de cele mai multe ori, supunându-se mai greu controlului conştient, acesta nefiind însă exclus.

Emoţiile reprezintă ansamblul de fenomene psihice şi fiziologice care caracterizează o reacţie într-o situaţie dată. Emoţia înglobează afectele precum şi toate reacţiile neurovegetative (motorii, secretorii,viscerale,vaso-motorii etc.) care o însoţesc. Mult mai variate decât afectele, emoţiile beneficiază de un grad mare de conştientizare şi intelectualizare; se supun în mai mare măsură învăţării, existând în sprijinul afirmaţiei şi o formă de învăţare numită “învăţare afectivă”.

  • emoţiile curente sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ, o desfăşurare tumultoasă sau calmă, o orientare bine determinată spre un anumit obiect sau persoană. Bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, admiraţia, dispreţul, plăcere, dezgustul, etc. Spre deosebire de afecte, ale sunt mai variate şi mai diferenţiate, manifestându-se în comportament mai nuanţat şi mai rafinat, conform tiparelor şi convenienţelor socio-culturale.
  • emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte cât de activitatea pe care o desfăşoară individul.Apar în activităţile intelectuale, în realizarea comportamentului moral. Presupun evaluări, acordări de semnificaţii valorice acţiunii aflată în desfăşurare. Când între acestea şi situaţiile de viaţă există concordanţe, asistăm la acumularea şi la sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări de concordanţă emoţională.

Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane şi condiţionate istoric, caracterizându-se printr-o mare restructurare valorică, situată nu la nivel de obiect sau de activitate, ci la nivelul personalităţii, depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii. Sentimentele se caracterizează prin următoarele aspecte:

  • sunt diferit nuanţate şi decantate de contextul psihologic
  • sunt stări reacţionale care răspund unor situaţii pur psihice, intim legate de
  • conţinutul gândirii, asociaţii mnezice, evocări reprezentative, etc.
  • sunt motivate, durabile ca durată în timp

Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate, sentimentele iau forma atitudinilor afective care se păstrează multă vreme, uneori întreaga viaţă, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi sentimente.Datorită stabilităţii lor, conduita afectivă a individului poate fi anticipată.Sentimentul este o emoţie repetată şi abia apoi stabilizată şi generalizată. El este o emoţie care gestează, persistă în timp şi rezistă la diferiţi factori perturbatori. Există chiar o procesualitate a formării uni sentiment ce cuprinde faze de cristalizare (“cuplare într-o diademă a cristalelor afective”, după cum se exprima Vasile Pavelcu) de maturizare şi de decristalizare (dezorganizarea prin saţietate şi uzură asociate cu decepţii, deziluzii, pesimism).

Sub unghi psihogenetic, atitudinile emoţionale stabile apar mai târziu decât trăirile situative, fiind rezultatul generalizării emoţionale în funcţie de situaţii repetitive, evenimente centrale, persoane semnificative etc. Format pe baza generalizării trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă la rând său nota specifică trăirilor particulare în situaţii ulterioare. De exemplu, emoţiile repetate legate de succesul/insuccesul unei activităţi duc la formarea unei atitudini stabile faţă de acea activitate. La fel, sentimentul patriotic – format dintr-un sistem de reprezentări şi emoţii – nu are un caracter episodic, ci este prezent în permanenţă sub forma unei atitudini afective. Un om aflat departe de patrie nu încetează să o iubească; uneori într-o asemenea situaţie, sentimentul patriotic chiar se accentuează. O mamă deşi se supără adesea pe copil în diverse situaţii, sentimentul matern rămâne acelaşi.

Sentimentele sunt denumite – ca şi emoţiile – prin termeni similari: dragoste/ură, mândrie, recunoştinţă etc., fapt ce denotă că sunt trăite la fel, aflându-se în consonanţă.

Pe scurt sentimentul este o formaţiune atitudinală caracterizată prin stabilitate, condensare emoţională şi caracter habitudinal. El persistă latent şi se activează în funcţie de condiţii. La aceste note definitorii se adaugă caracterul social al expresiei sentimentelor; acestea îmbracă formă concretă în funcţie de modelul social al ambianţei în care ia naştere. Primul model este sugerat de nume, de cuvânt – notează V. Pavelescu. Cuvântul decantează emoţii, sentimente; în expresie poetică el sugerează nu numai imagini, dar si trăiri cu rezonanţe adânci, adesea inedite. La Paris – observă Stendhal – ,,iubirea e fiica romanelor”. Istoria consemnează un val de sinucideri după apariţia lui Werther de Goethe. J.P. Sartre avertizează asupra erorii de a considera cuvântul doar ca un ,,zefir care aleargă uşor la suprafaţa lucrurilor… Dacă daţi conduitei unui individ un nume i-o revelaţi: el se vede pe sine însuşi. Şi cum dumneavoastră îi daţi un nume acestei conduite în acelaşi timp faţă de toţi ceilalţi, el se ştie văzut în momentul în care se vede”. Etichetarea verbală devine suport al conştientizării, iar ,,mărturia” publică modifică statutul faptului.

Ca generalizări ale emoţiilor sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, dragostea de adevăr, mirarea) şi ele apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale altora; sentimentele estetice (admiraţia, extazul; sentimentele morale (datoria, patriotismul) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau de rău, faşă de conduitele personale sau ale semenului.

Jean Maisonneuve (1948), analizează şi alte categorii de sentimente: senimentul propiei persoane ( de inferioritate sau superioritate); snetimentele psihosociale (vanitate, încredere, sociabilitate, simpatie).

Dispoziţia afectivă este rezultanta reacţiilor afective elementare, orientarea acestora, atmosfera interioară şi atitudinea individului.Ea reprezintă “tonul afectiv” sau “umoarea” unei persoane într-un anumit moment şi se poate manifesta prin forme de: euforie, tristeţe, indiferenţă, exaltare, nelinişte. Dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Spre deosebire de emoţii, ce prezintă o orientare precisă, ele sunt mai vagi, individul neconştientizând momentan cauzele acesteia. În urma analizei atente, cauzele pot fi depistate şi înlăturate, dacă este vorba de dispoziţii negative care creează de obicei un fond pesimist. Deasemenea, în cazul dispoziţiei pozitive,  aceasta poate fi reţinută şi amplificată. Prin repetarea şi prelungirea în timp a dispoziţiilor afective în existenţa personală a individului se poate ajunge la cristalizarea acestora, rezultând firile închise, taciturne, blazate, depresive, dar şi cele vesele, entuziaste, bine dispuse, deschise.

Dispoziţiile alcătuiesc un fond emoţional care colorează comportamentul într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, fond pe care se dezvoltă procese locale. După cum arăta Popescu-Neveanu, dispoziţiile sunt premise dar şi rezultat al acumulării şi aglutinării proceselor afective. Ele apar, aşadar, într-o dublă ipostază:

  • ca premise pentru dezvoltarea unor noi formaţii afective;
  • ca expresie rezultativă a unor desfăşurări emoţionale, ca efect sumatoriu al împrejurărilor psihosociale pe care le parcurge persoana, a unor constante ale acestor împrejurări.

În dispoziţiile afective se tematizează selectiv- după Murray – evenimentele, haloul lor emoţional, care se cristalizează într-un plan de fundal în raport cu câmpul actual al conştiinţei, colorând specific relaţiile individului cu ambianţa, percepţiile, amintirile şi gândurile. De exemplu zilele de sărbătoare par să dobândească o luminiscenţă aparte, dispoziţiile nostalgice încadrează amintirile într-o atmosferă idilică. Un anumit rol joacă şi fenomenele de contagiune din grup, precum şi climatul psihosocial dominant într-un colectiv.

Pasiunea este polarizarea afectivă pe un sentiment bine determinat care invadează şi domină viaţa psihică şi activitatea individului, aproape în totalitate, reorganizându-i şi vectorializându-i viaţa psihică într-un anumit sens, pentru o foarte lungă durată. Pasiunile sunt sentimente cu orientare, intensitate şi grad de generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate.

Teorii ale afectivităţii

Posted on by

Teoriile afectivităţii variază în funcţie de accentul pus de psihologi pe latura fiziologică, pe comportament sau cogniţie. În funcţie de aceste trei criterii, teoriile afectivităţii se departajează în:

  • teorii fiziologice
  • teorii behavioriste
  • teorii cognitive

Teorii fiziologice

Cu toate că cele mai multe teorii ale afectivităţii recunosc importanţa factorilor fiziologici, unele teorii le accentueză importanţa.

Teoria James-Lange. William James (1884) constată faptul că schimbările de tip fiziologic precedă emoţiile. În acelaşi an, psihologul danez Carl Lange afirmă acelaşi lucru, motiv pentru care, această teorie va fi cnoscută sub numele de teoria James-Lange. Ceea ce aduce nou în epocă această teorie este infirmarea pe cale experimentală a prejudecăţii de bun simţ că schibările de tip fiziologic ar fi o consecinţă a experienţei afective.

Una dintre cele mai mari implicaţii a teoriei James-Lange este faptul că evenimentele emoţionale particulare stimulează patternuri specifice de schimbări fiziologice, fiecare dintre aceştia evocând o experienţă emoţională specifică.

Această teorie a provocat un val de critici din partea psihologului american Walter Cannon (1927). Considerând trei dintre cele mai importante acuze, notăm că una dintre acestea plecă de la faptul că indivizii au abilităţi slabe în perceperea celor mai multe dintre schimbările subtile ce au loc în plan fiziologic, induse de sistemul nervos simpatic. Psihologul se întreabă cum poate perceperea schimbărilor fiziologice să stea la baza experienţelor emoţionale când indivizii sunt incapabili să perceapă cele mai multe dintre aceste schimbări? În al doilea rând, Cannon comentează ideea că diferitele emoţii pot fi asociate unui singur pattern la nivelul trăirii fiziologice, întrebându-se cum pot fi evocate diferitele emoţii de acelaşi tip de trăire? În cel de-al treilea rând, Cannon consideră că schimbările de tip fiziologic dependente de secreţia de hormoni sunt prea lente pentru a fi baza tuturor emoţiilor, întrebându-se cum ar putea un proces care durează câteva  zeci de secunde să stea la baza unor emoţii aproape instantanee?

Ca o consecinţă a criticilor aduse de Cannon, teoria James-Lange a căzut în dizgraţia psihologilor timp de câteva decenii. Cercetări recente au găsit însă puncte de suport pentru această teorie. Într-un astfel de experiment, subiecţilor li s-a cerut să umeze “muşchi cu muşchi” intrucţiunile de construire a unor expresii faciale care au fost asociate cu emoţii specifice ce imaginau experienţe emoţionale petrecute în trecutul subiecţilor. Patternurile fiziologice ale subiecţilor au fost diferite pentru fiecare emoţie în parte.(Levenson, Carstensen, Friesen şi Ekman, 1991).

Teoria Cannon-Bard. Walter Cannon (1927) împreună cu colegul său Philip Bard (1934) au fondat o nouă teorie care acordă în mod egal importanţă schimbărilor fiziologice şi proceselor cognitive. Această teorie afirmă faptul că o emoţie se produce atunci când un obiect sau un eveniment este receptat la nivelul talamusului, etaj al creierului care ar conduce informaţia concomitent la nivel cortical, la nivelul muşchilor scheletici şi către sistemul nervos simpatic. Cortexul utilizează memoria experienţelor emoţionale trecute pentru a determina natura evenimentului sau obiectului perceput, generând astfel experienţa subiectivă a emoţiei. Între timp, muşchii şi sistemul nervos simpatic produc arousalul fiziologic şi pregătesc individul să acţioneze pentru a se adapta la situaţia care a produs emoţia respectivă.

Teoria Cannon-Bard a eşuat însă în privinţa validităţii predictive, pentru că talamusul nu joacă rolul cu care l-au înzestrat cercetătorii.Dar dacă ar fi înlocuit talamusul cu sistemul limbic, teoria ar fi susţinută de rezultate şi la nivel experimental.

Cercetările efectuate recent asupra victimelor unor accidente la nivelul măduvei spinării acordă credit acestei teorii, în timp ce contrazic teoria James-Lange. Studiile au arătat că până şi persoanele cu traumatisme ale coloanei vertebrale, traume care le împiedică să-şi perceapă arousalul corporal, au experienţe emoţionale distincte, chiar mai intense decât înaintea traumatismului (Bermond et al., 1991; Chwalisz, Diener, şi Challagher, 1988 ). Acest fapt contrazice ipoteza teoriei James-Lange că experienţa emoţională ar depinde de perceperea arousal-ului corporal, şi susţine ipotezele teoriei Cannon-Bard că experienţa emoţională depinde de perceperea, la nivel cortical, a evenimentelor în derulare.

Teoria proceselor oponente ale afectivităţii. Susţine faptul că mamiferele sunt înzestrate cu mecanisme ce contracarează  emoţiile puternic pozitive sau puternic negative prin declanşarea unor răspunsuri emoţionale oponente, care au drept scop menţinerea homeostaziei. Conform opiniei psihologului Richard Solomon (1980) fondator al teoriei, emoţiile de contracarare debutează după declanşarea primei emoţii şi durează mai mult decât prima emoţie. Dacă prima emoţie se repetă, emoţiile oponente devin mai puternice, iar emoţia rezultantă devine un compromis între cele două stări emoţionale oponente.

Prin această teorie poate fi explicată depresia post-natală, care urmează adesea bucuriei de a da naştere unui copil sau euforia ce urmează sindromului de sesiune.

Teoria proceselor oponente ale afectivităţii promovează ipoteza conform căreia creierul uman ar fi programat împotriva hedonismului, pentru că cei ce  trăiesc plăceri intense ar fi condamnaţi să experimenteze neplăceri la fel de intense.

Teorii behavioriste

Teoria feedback-ului facial. Această teorie creditează ideea că expresia facială a unei persoane îi afectează acesteia trăirile afective. Cu alte cuvinte, expresii faciale particulare induc trăiri emoţionale particulare. Pentru că se consideră că experienţa emoţională ar fi cauzată de perceperea schimbărilor fiziologice, teoria James-Lange a inspirat teoria feed-back-ului facial. Bazele acestei teorii au fost puse în 1907 de fiziologul francez Israel Waynbaum,  iar în prezent, această teorie este reluată în diferite variante. Waynbaum considera că anumite expresii faciale influenţează circulaţia sângelui în anumite zhone ale creierului, fiind evocate astfel emoţii particulare.

Conform opiniei lui Paul Ekman (1992), teoreticienii contemporani adepţi ai acestei teorii, consideră că evoluţia l-a înzestrat pe om cu expresii faciale care furnizează creierului diferite modele de feedback senzorial ale nivelului de tensionare a muşchilor, în felul acesta fiind evocate diferite emoţii.

În acord cu rezltatele obţinute de multe studii în domeniu, feedback-ul dat de expresiile faciale este considerat a fi doar unul din multitudinea de factori care guvernează experienţele emoţionale.

 Teorii cognitiviste

Cele mai recente teorii ale afectivităţii acordă o importanţă deosebită cogniţiei. Aceste teorii iau în considerare dependenţa existentă între experienţele emoţionale şi interpretarea subiectivă a situaţiilor în generatoare.

Teoria Schachter, a celor doi factori. Staneley Schachter, autorul acestei teorii, consideră emoţia ca pe un rezultat a doi factori: arousal-ul fiziologic şi atribuirea unor cauze acetor trăiri la nivel fiziologic. Atunci când individul trăieşte emoţia la nivel fiziologic acesta este tentat să identifice şi sursa acestei generatoare a acestei stări. Atribuirea unei cauze acelei trăirii fiziologice particulare determină emoţia. Conform acestei teorii, atracţia interpersonală este explicată astfel: dacă cineva experimentează un intens arousal fiziologic în prezenţa unei persoane atrăgătoare, acesta poate să-i atribuie arousal-ul respectivei persoane, şi ca rezultat, să se simtă puternic ataşat de acestă persoană.

Teoria celor doi factori reia teoria James-Lange, prin considerentul că experienţa emoţională este consecutivă arousal-ului fiziologic. Dar diferă de această teorie susţinând că toate emoţiile implică patternuri similare de arousal fiziologic, asa cum sustine dealtfel si teoria Cannon-Bard. Însă în timp ce teoria Cannon-Bard presupune ca experienţa emoţională şi arousalul fiziologic se întâmplă simultan, teoria celor doi factori afirmă că emoţia este consecutivă atribuirii unei cauze arousalului fiziologic respectiv.

Cercetarea iniţială (1962) care a promovat teoria celor doi factori a evidenţiat că atunci când o persoană experimentează arousalul fiziologic, aceasta caută să identifice sursa, care, în schimb, va determina experienţa emoţională (Schachter şi Singer, 1962). Cercetările ulterioare au avut rezultate neconcludente. Luând în considerare asumţia iniţială a teoriei şi anume că arousalul fiziologic pentru care subiectul nu are o explicaţie poate pur şi simplu să determine atât bucurie cât şi tristeţe, în funcţie de modul de interpretare a sursei arousalului, o serie de cercetări au contrazis valabilitatea teoriei  celor doi factori. Într-unul dintre aceste studii subiecţilor li s-au administrat injecţii cu epinefrină, o substanţă care activează sistemul nervos simpatic, fără a fi informaţi despre efectele acestei substanţe (tremor al mâinilor, înroşirea obrajilor, palpitaţii, accelerarea respiraţiei).Subiecţii au manifestat tendinţa spre emoţii cu negative în privinţa anturajului. Chiar şi în prezenţa unei persoane care îşi manifesta bucuria, tendinţa s-a menţinut (Marshall şi Zimbardo, 1979). O revizuire recentă asupra teoriei celor doi factori stabileşte că singura supoziţie validă a acestei teorii este că arousalul fiziologic eronat-atribuit unui stimul exterior va intensifica experienţa emoţională. S-a evidenţiat experimental (Reisenzein, 1983) că eroarea de atribuire va cauza o experienţă emoţională.

Teoria evaluării cognitive. Cu toate că teoria celor doi factori a lui Schachter a obţinut din partea cercetătorilor un suport relativ scăzut, aceasta a stimulat interesul psihologilor în domeniul bazelor cognitive ale emoţiei.

Una dintre cele mai “pure” teorii ale emoţiei, din perspectiva cognitivistă, este teoria evaluării cognitive a psihologului Richard Lazarus (1991).

Similar teoriei celor doi factori, această teorie consideră că emoţia unei persoane, la un moment dat, depinde de interpretarea, de evaluarea făcută de acea persoană asupra situaţiei în care se află. Evaluarea subiectivă a unei situaţii generează arousalul emoţional mai degrabă decât situaţia obiectivă luată în sine. Dar, spre deosebire de teoria celor doi factori, elementul de noutate este oferit de diminuarea importanţei arousalului fiziologic.

Perspectiva cognitivistă asupra afectivităţii nu este un element de noutate. Puşi în aceeaşi situaţie, sau în faţa aceluiaşi eveniment, doi indivizi pot face evaluări diferite, evenimentele căpătând astfel, pentru fiecare în parte, semnificaţii şi “coloraturi afective” distincte. Persoanele care prin prisma meseriei lor se confruntă cu suferinţa umană, cu boala, durerea şi moartea consideră că abilitatea cognitivă de a reevalua situaţiile generatoare de discomfort psihic şi suferinţă, capacitatea de a căuta şi găsi o explicaţie chiar şi în cele mai teribile dezastre, le ajută să facă faţă emoţional acestor situaţii, reevaluarea cognitivă servind în aceste cazuri drept mecanism de coping emoţional (McCammon, Durham, Allison şi Williamson, 1988).

Cercetările de dată relativ recentă vin şi ele în sprijinul ideii că interpretarea unei situaţii afectează starea emoţională (Smith şi Ellsworth, 1985), după cum există şi contestatari ai acesteia.

Robert Zajonc (1984) insistă asupra ideii că evaluarea cognitivă nu ar fi esenţială pentru experienţa emoţiei.Simpatiile sau antipatiile apărute instantaneu faţă de o persoană străină, sau răspunsul emoţional la stimuli de care nu suntem conştienţi, susţin această idee, ceea ce indică faptul că o persoană poate avea experienţe emoţionale şi fără o evaluare cognitivă conştientă a stimulului sau situaţiei. Această ipoteză este susţinută de cercetări în domeniul neuro-psihologiei şi neurologiei. Căile nervoase directe  talamus-sitstem limbic par a fi explicaţia acestor constatări empirice. Aceste căi nervoase intersectează cortexul, motiv pentru care sunt posibile reacţii emoţionale la stimuli inconştienţi (Le Doux, 1986).

Concluziile care s-ar putea desprinde analizând  varietatea unor teorii contradictorii ale afectivităţii? Consider că nici una dintre aceste teorii nu oferă o explicaţie completă şi de ansamblu asupra afectivităţii, cu toate că fiecare teorie descrie un proces care contribuie la producerea emoţiei. Mai mult, considerate împreună, aceste teorii subliniază importanţa componentelor fiziologice, expresive şi experienţiale ale  proceselor afective.