Din punct de vedere practic, nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relaţii de interacţiune şi interdependenţă. Afectivitatea se regăseşte şi la nivelul conflictelor motivaţionale, sau în faza deliberării din actul voluntar.

Afectivitatea este transfigurată în temperament, unele trăsături ale acesteia, cum ar fi gradul de impresionabilitate, fiind de ordin afectiv, altele (impulsivitatea, calmul, destinderea) având o mare încărcătură afectivă.

Afectivitatea potenţează şi declanşează actele creative.Deasemenea, ea este prezentă începând cu pulsiunile inconştientului şi terminând cu realizările ultimative ale conştiinţei.Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind o componentă bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota definitorie a acestuia, prin afectivitate, omul diferenţiindu-se profund de roboţi şi calculatoare, de structurile ce posedă inteligenţă artificială.

Afectivitatea se implică în toate structurile şi procesele psihice, fiind determinată la rândul ei de acestea. Recent, în psihologie există tendinţa elaborării unei teorii generale a afectivităţii.

Astfel, R.Plutchik (1980) ăpropune o teorie a emoţiei care include o serie de postulate:

-în orice emoţie sunt identificabile patternuri prototipice comune

-fiecare emoţie poate varia în intensitate

-există un număr mic de emoţii de bază, prin combinarea cărora apare varietatea celorlalte

Sunt luaţi în considerare următorii parametri: situaţiile universale, emoţiile primare, stimulul care le declanşează, cogniţia inferată, comportamentul produs, efectul de supravieţuire. În opinia autorului, această teorie tinde la un mare grad de generalitate.