Teoriile afectivităţii variază în funcţie de accentul pus de psihologi pe latura fiziologică, pe comportament sau cogniţie. În funcţie de aceste trei criterii, teoriile afectivităţii se departajează în:

• teorii fiziologice
• teorii behavioriste
• teorii cognitive
  

Teorii fiziologice

Cu toate că cele mai multe teorii ale afectivităţii recunosc importanţa factorilor fiziologici, unele teorii le accentueză importanţa.

Teoria James-Lange. William James (1884) constată faptul că schimbările de tip fiziologic precedă emoţiile. În acelaşi an, psihologul danez Carl Lange afirmă acelaşi lucru, motiv pentru care, această teorie va fi cnoscută sub numele de teoria James-Lange. Ceea ce aduce nou în epocă această teorie este infirmarea pe cale experimentală a prejudecăţii de bun simţ că schibările de tip fiziologic ar fi o consecinţă a experienţei afective.

Una dintre cele mai mari implicaţii a teoriei James-Lange este faptul că evenimentele emoţionale particulare stimulează patternuri specifice de schimbări fiziologice, fiecare dintre aceştia evocând o experienţă emoţională specifică.

Această teorie a provocat un val de critici din partea psihologului american Walter Cannon (1927). Considerând trei dintre cele mai importante acuze, notăm că una dintre acestea plecă de la faptul că indivizii au abilităţi slabe în perceperea celor mai multe dintre schimbările subtile ce au loc în plan fiziologic, induse de sistemul nervos simpatic. Psihologul se întreabă cum poate perceperea schimbărilor fiziologice să stea la baza experienţelor emoţionale când indivizii sunt incapabili să perceapă cele mai multe dintre aceste schimbări? În al doilea rând, Cannon comentează ideea că diferitele emoţii pot fi asociate unui singur pattern la nivelul trăirii fiziologice, întrebându-se cum pot fi evocate diferitele emoţii de acelaşi tip de trăire? În cel de-al treilea rând, Cannon consideră că schimbările de tip fiziologic dependente de secreţia de hormoni sunt prea lente pentru a fi baza tuturor emoţiilor, întrebându-se cum ar putea un proces care durează câteva  zeci de secunde să stea la baza unor emoţii aproape instantanee?

Ca o consecinţă a criticilor aduse de Cannon, teoria James-Lange a căzut în dizgraţia psihologilor timp de câteva decenii. Cercetări recente au găsit însă puncte de suport pentru această teorie. Într-un astfel de experiment, subiecţilor li s-a cerut să umeze “muşchi cu muşchi” intrucţiunile de construire a unor expresii faciale care au fost asociate cu emoţii specifice ce imaginau experienţe emoţionale petrecute în trecutul subiecţilor. Patternurile fiziologice ale subiecţilor au fost diferite pentru fiecare emoţie în parte.(Levenson, Carstensen, Friesen şi Ekman, 1991).

Teoria Cannon-Bard. Walter Cannon (1927) împreună cu colegul său Philip Bard (1934) au fondat o nouă teorie care acordă în mod egal importanţă schimbărilor fiziologice şi proceselor cognitive. Această teorie afirmă faptul că o emoţie se produce atunci când un obiect sau un eveniment este receptat la nivelul talamusului, etaj al creierului care ar conduce informaţia concomitent la nivel cortical, la nivelul muşchilor scheletici şi către sistemul nervos simpatic. Cortexul utilizează memoria experienţelor emoţionale trecute pentru a determina natura evenimentului sau obiectului perceput, generând astfel experienţa subiectivă a emoţiei. Între timp, muşchii şi sistemul nervos simpatic produc arousalul fiziologic şi pregătesc individul să acţioneze pentru a se adapta la situaţia care a produs emoţia respectivă.

Teoria Cannon-Bard a eşuat însă în privinţa validităţii predictive, pentru că talamusul nu joacă rolul cu care l-au înzestrat cercetătorii.Dar dacă ar fi înlocuit talamusul cu sistemul limbic, teoria ar fi susţinută de rezultate şi la nivel experimental.

Cercetările efectuate recent asupra victimelor unor accidente la nivelul măduvei spinării acordă credit acestei teorii, în timp ce contrazic teoria James-Lange. Studiile au arătat că până şi persoanele cu traumatisme ale coloanei vertebrale, traume care le împiedică să-şi perceapă arousalul corporal, au experienţe emoţionale distincte, chiar mai intense decât înaintea traumatismului (Bermond et al., 1991; Chwalisz, Diener, şi Challagher, 1988 ). Acest fapt contrazice ipoteza teoriei James-Lange că experienţa emoţională ar depinde de perceperea arousal-ului corporal, şi susţine ipotezele teoriei Cannon-Bard că experienţa emoţională depinde de perceperea, la nivel cortical, a evenimentelor în derulare.

Teoria proceselor oponente ale afectivităţii. Susţine faptul că mamiferele sunt înzestrate cu mecanisme ce contracarează  emoţiile puternic pozitive sau puternic negative prin declanşarea unor răspunsuri emoţionale oponente, care au drept scop menţinerea homeostaziei. Conform opiniei psihologului Richard Solomon (1980) fondator al teoriei, emoţiile de contracarare debutează după declanşarea primei emoţii şi durează mai mult decât prima emoţie. Dacă prima emoţie se repetă, emoţiile oponente devin mai puternice, iar emoţia rezultantă devine un compromis între cele două stări emoţionale oponente.

Prin această teorie poate fi explicată depresia post-natală, care urmează adesea bucuriei de a da naştere unui copil sau euforia ce urmează sindromului de sesiune.

Teoria proceselor oponente ale afectivităţii promovează ipoteza conform căreia creierul uman ar fi programat împotriva hedonismului, pentru că cei ce  trăiesc plăceri intense ar fi condamnaţi să experimenteze neplăceri la fel de intense.

Teorii behavioriste

Teoria feedback-ului facial. Această teorie creditează ideea că expresia facială a unei persoane îi afectează acesteia trăirile afective. Cu alte cuvinte, expresii faciale particulare induc trăiri emoţionale particulare. Pentru că se consideră că experienţa emoţională ar fi cauzată de perceperea schimbărilor fiziologice, teoria James-Lange a inspirat teoria feed-back-ului facial. Bazele acestei teorii au fost puse în 1907 de fiziologul francez Israel Waynbaum,  iar în prezent, această teorie este reluată în diferite variante. Waynbaum considera că anumite expresii faciale influenţează circulaţia sângelui în anumite zhone ale creierului, fiind evocate astfel emoţii particulare.

Conform opiniei lui Paul Ekman (1992), teoreticienii contemporani adepţi ai acestei teorii, consideră că evoluţia l-a înzestrat pe om cu expresii faciale care furnizează creierului diferite modele de feedback senzorial ale nivelului de tensionare a muşchilor, în felul acesta fiind evocate diferite emoţii.

În acord cu rezltatele obţinute de multe studii în domeniu, feedback-ul dat de expresiile faciale este considerat a fi doar unul din multitudinea de factori care guvernează experienţele emoţionale.

 Teorii cognitiviste

Cele mai recente teorii ale afectivităţii acordă o importanţă deosebită cogniţiei. Aceste teorii iau în considerare dependenţa existentă între experienţele emoţionale şi interpretarea subiectivă a situaţiilor în generatoare.

Teoria Schachter, a celor doi factori. Staneley Schachter, autorul acestei teorii, consideră emoţia ca pe un rezultat a doi factori: arousal-ul fiziologic şi atribuirea unor cauze acetor trăiri la nivel fiziologic. Atunci când individul trăieşte emoţia la nivel fiziologic acesta este tentat să identifice şi sursa acestei generatoare a acestei stări. Atribuirea unei cauze acelei trăirii fiziologice particulare determină emoţia. Conform acestei teorii, atracţia interpersonală este explicată astfel: dacă cineva experimentează un intens arousal fiziologic în prezenţa unei persoane atrăgătoare, acesta poate să-i atribuie arousal-ul respectivei persoane, şi ca rezultat, să se simtă puternic ataşat de acestă persoană.

Teoria celor doi factori reia teoria James-Lange, prin considerentul că experienţa emoţională este consecutivă arousal-ului fiziologic. Dar diferă de această teorie susţinând că toate emoţiile implică patternuri similare de arousal fiziologic, asa cum sustine dealtfel si teoria Cannon-Bard. Însă în timp ce teoria Cannon-Bard presupune ca experienţa emoţională şi arousalul fiziologic se întâmplă simultan, teoria celor doi factori afirmă că emoţia este consecutivă atribuirii unei cauze arousalului fiziologic respectiv.

Cercetarea iniţială (1962) care a promovat teoria celor doi factori a evidenţiat că atunci când o persoană experimentează arousalul fiziologic, aceasta caută să identifice sursa, care, în schimb, va determina experienţa emoţională (Schachter şi Singer, 1962). Cercetările ulterioare au avut rezultate neconcludente. Luând în considerare asumţia iniţială a teoriei şi anume că arousalul fiziologic pentru care subiectul nu are o explicaţie poate pur şi simplu să determine atât bucurie cât şi tristeţe, în funcţie de modul de interpretare a sursei arousalului, o serie de cercetări au contrazis valabilitatea teoriei  celor doi factori. Într-unul dintre aceste studii subiecţilor li s-au administrat injecţii cu epinefrină, o substanţă care activează sistemul nervos simpatic, fără a fi informaţi despre efectele acestei substanţe (tremor al mâinilor, înroşirea obrajilor, palpitaţii, accelerarea respiraţiei).Subiecţii au manifestat tendinţa spre emoţii cu negative în privinţa anturajului. Chiar şi în prezenţa unei persoane care îşi manifesta bucuria, tendinţa s-a menţinut (Marshall şi Zimbardo, 1979). O revizuire recentă asupra teoriei celor doi factori stabileşte că singura supoziţie validă a acestei teorii este că arousalul fiziologic eronat-atribuit unui stimul exterior va intensifica experienţa emoţională. S-a evidenţiat experimental (Reisenzein, 1983) că eroarea de atribuire va cauza o experienţă emoţională.

Teoria evaluării cognitive. Cu toate că teoria celor doi factori a lui Schachter a obţinut din partea cercetătorilor un suport relativ scăzut, aceasta a stimulat interesul psihologilor în domeniul bazelor cognitive ale emoţiei.

Una dintre cele mai “pure” teorii ale emoţiei, din perspectiva cognitivistă, este teoria evaluării cognitive a psihologului Richard Lazarus (1991).

Similar teoriei celor doi factori, această teorie consideră că emoţia unei persoane, la un moment dat, depinde de interpretarea, de evaluarea făcută de acea persoană asupra situaţiei în care se află. Evaluarea subiectivă a unei situaţii generează arousalul emoţional mai degrabă decât situaţia obiectivă luată în sine. Dar, spre deosebire de teoria celor doi factori, elementul de noutate este oferit de diminuarea importanţei arousalului fiziologic.

Perspectiva cognitivistă asupra afectivităţii nu este un element de noutate. Puşi în aceeaşi situaţie, sau în faţa aceluiaşi eveniment, doi indivizi pot face evaluări diferite, evenimentele căpătând astfel, pentru fiecare în parte, semnificaţii şi “coloraturi afective” distincte. Persoanele care prin prisma meseriei lor se confruntă cu suferinţa umană, cu boala, durerea şi moartea consideră că abilitatea cognitivă de a reevalua situaţiile generatoare de discomfort psihic şi suferinţă, capacitatea de a căuta şi găsi o explicaţie chiar şi în cele mai teribile dezastre, le ajută să facă faţă emoţional acestor situaţii, reevaluarea cognitivă servind în aceste cazuri drept mecanism de coping emoţional (McCammon, Durham, Allison şi Williamson, 1988).

Cercetările de dată relativ recentă vin şi ele în sprijinul ideii că interpretarea unei situaţii afectează starea emoţională (Smith şi Ellsworth, 1985), după cum există şi contestatari ai acesteia.

Robert Zajonc (1984) insistă asupra ideii că evaluarea cognitivă nu ar fi esenţială pentru experienţa emoţiei.Simpatiile sau antipatiile apărute instantaneu faţă de o persoană străină, sau răspunsul emoţional la stimuli de care nu suntem conştienţi, susţin această idee, ceea ce indică faptul că o persoană poate avea experienţe emoţionale şi fără o evaluare cognitivă conştientă a stimulului sau situaţiei. Această ipoteză este susţinută de cercetări în domeniul neuro-psihologiei şi neurologiei. Căile nervoase directe  talamus-sitstem limbic par a fi explicaţia acestor constatări empirice. Aceste căi nervoase intersectează cortexul, motiv pentru care sunt posibile reacţii emoţionale la stimuli inconştienţi (Le Doux, 1986).

Concluziile care s-ar putea desprinde analizând  varietatea unor teorii contradictorii ale afectivităţii? Consider că nici una dintre aceste teorii nu oferă o explicaţie completă şi de ansamblu asupra afectivităţii, cu toate că fiecare teorie descrie un proces care contribuie la producerea emoţiei. Mai mult, considerate împreună, aceste teorii subliniază importanţa componentelor fiziologice, expresive şi experienţiale ale  proceselor afective.