Dispoziţiile organice sau trăirile afective de provenienţă organică sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate, de oboseală, de boală, neliniştea, dorinţa sexuală etc. De exemplu, bolile cardiovasculare produc, de regulă, stări anxioase, TBC-ul pulmonar e însoţit de euforie şi excitabilitate, afecţiunile gastrointestinale – de stări de ipohondrie, etc.
Afectele sunt stări psihice de scurtă durată, imediate, inanalizabile şi care caracterizează sensul unei reacţii. După H.Pieron, acestea pot fi de trei feluri:
- interesate, cu reacţie de atenţie şi explorare
- agreabile sau plăcute, cu reacţie de expansiune şi căutare
- dezagreabile sau dureroase, cu reacţie de retragere şi fugă.
Afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţi bruscă şi cu o desfăşurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, râsul în hohote sunt astfel de efecte care, deşi reorganizate cultural, se află foarte aproape de instincte. Ele sunt însoţite de o anumită îngustare a câmpului de conştiinţă, acesta fixându-se asupra cauzei care a provocat procesul afectiv. P. Janet interpretează afectul ca o regresiune spre conduite inferioare, însoţită de o diminuare a controlului conştient. Reglajul cortical fiind redus, modificările organice sunt deosebit de vii şi au un caracter dezorganizator mai pronunţat. Sub imperiul afectului omul poate săvârşi fapte necugetate, în contrast cu modul său obişnuit de comportare. Dominarea sau stăpânirea unui afect este posibilă dacă efortul de inhibiţie se plasează în stadiul său iniţial.
Termenul de afect este utilizat uneori ca termen generic: afectul aşteptării, afectul uimirii (sursă a investigaţiei) etc.
Stewart Agras (1985) consacră panicii o adevărată monografie.
C.B. Wartman şi E.F.Loftus (1985) descriu diversele situaţii apărute în stările de criză. Ele sunt însoţite de o bogată expresivitate, se manifestă direct, necontzrolat de cele mai multe ori, supunându-se mai greu controlului conştient, acesta nefiind însă exclus.
Emoţiile reprezintă ansamblul de fenomene psihice şi fiziologice care caracterizează o reacţie într-o situaţie dată. Emoţia înglobează afectele precum şi toate reacţiile neurovegetative (motorii, secretorii,viscerale,vaso-motorii etc.) care o însoţesc. Mult mai variate decât afectele, emoţiile beneficiază de un grad mare de conştientizare şi intelectualizare; se supun în mai mare măsură învăţării, existând în sprijinul afirmaţiei şi o formă de învăţare numită “învăţare afectivă”.
- emoţiile curente sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ, o desfăşurare tumultoasă sau calmă, o orientare bine determinată spre un anumit obiect sau persoană. Bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, admiraţia, dispreţul, plăcere, dezgustul, etc. Spre deosebire de afecte, ale sunt mai variate şi mai diferenţiate, manifestându-se în comportament mai nuanţat şi mai rafinat, conform tiparelor şi convenienţelor socio-culturale.
- emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte cât de activitatea pe care o desfăşoară individul.Apar în activităţile intelectuale, în realizarea comportamentului moral. Presupun evaluări, acordări de semnificaţii valorice acţiunii aflată în desfăşurare. Când între acestea şi situaţiile de viaţă există concordanţe, asistăm la acumularea şi la sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări de concordanţă emoţională.
Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane şi condiţionate istoric, caracterizându-se printr-o mare restructurare valorică, situată nu la nivel de obiect sau de activitate, ci la nivelul personalităţii, depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii. Sentimentele se caracterizează prin următoarele aspecte:
- sunt diferit nuanţate şi decantate de contextul psihologic
- sunt stări reacţionale care răspund unor situaţii pur psihice, intim legate de
- conţinutul gândirii, asociaţii mnezice, evocări reprezentative, etc.
- sunt motivate, durabile ca durată în timp
Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate, sentimentele iau forma atitudinilor afective care se păstrează multă vreme, uneori întreaga viaţă, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi sentimente.Datorită stabilităţii lor, conduita afectivă a individului poate fi anticipată.Sentimentul este o emoţie repetată şi abia apoi stabilizată şi generalizată. El este o emoţie care gestează, persistă în timp şi rezistă la diferiţi factori perturbatori. Există chiar o procesualitate a formării uni sentiment ce cuprinde faze de cristalizare (“cuplare într-o diademă a cristalelor afective”, după cum se exprima Vasile Pavelcu) de maturizare şi de decristalizare (dezorganizarea prin saţietate şi uzură asociate cu decepţii, deziluzii, pesimism).
Sub unghi psihogenetic, atitudinile emoţionale stabile apar mai târziu decât trăirile situative, fiind rezultatul generalizării emoţionale în funcţie de situaţii repetitive, evenimente centrale, persoane semnificative etc. Format pe baza generalizării trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă la rând său nota specifică trăirilor particulare în situaţii ulterioare. De exemplu, emoţiile repetate legate de succesul/insuccesul unei activităţi duc la formarea unei atitudini stabile faţă de acea activitate. La fel, sentimentul patriotic – format dintr-un sistem de reprezentări şi emoţii – nu are un caracter episodic, ci este prezent în permanenţă sub forma unei atitudini afective. Un om aflat departe de patrie nu încetează să o iubească; uneori într-o asemenea situaţie, sentimentul patriotic chiar se accentuează. O mamă deşi se supără adesea pe copil în diverse situaţii, sentimentul matern rămâne acelaşi.
Sentimentele sunt denumite – ca şi emoţiile – prin termeni similari: dragoste/ură, mândrie, recunoştinţă etc., fapt ce denotă că sunt trăite la fel, aflându-se în consonanţă.
Pe scurt sentimentul este o formaţiune atitudinală caracterizată prin stabilitate, condensare emoţională şi caracter habitudinal. El persistă latent şi se activează în funcţie de condiţii. La aceste note definitorii se adaugă caracterul social al expresiei sentimentelor; acestea îmbracă formă concretă în funcţie de modelul social al ambianţei în care ia naştere. Primul model este sugerat de nume, de cuvânt – notează V. Pavelescu. Cuvântul decantează emoţii, sentimente; în expresie poetică el sugerează nu numai imagini, dar si trăiri cu rezonanţe adânci, adesea inedite. La Paris – observă Stendhal – ,,iubirea e fiica romanelor”. Istoria consemnează un val de sinucideri după apariţia lui Werther de Goethe. J.P. Sartre avertizează asupra erorii de a considera cuvântul doar ca un ,,zefir care aleargă uşor la suprafaţa lucrurilor… Dacă daţi conduitei unui individ un nume i-o revelaţi: el se vede pe sine însuşi. Şi cum dumneavoastră îi daţi un nume acestei conduite în acelaşi timp faţă de toţi ceilalţi, el se ştie văzut în momentul în care se vede”. Etichetarea verbală devine suport al conştientizării, iar ,,mărturia” publică modifică statutul faptului.
Ca generalizări ale emoţiilor sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, dragostea de adevăr, mirarea) şi ele apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale altora; sentimentele estetice (admiraţia, extazul; sentimentele morale (datoria, patriotismul) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau de rău, faşă de conduitele personale sau ale semenului.
Jean Maisonneuve (1948), analizează şi alte categorii de sentimente: senimentul propiei persoane ( de inferioritate sau superioritate); snetimentele psihosociale (vanitate, încredere, sociabilitate, simpatie).
Dispoziţia afectivă este rezultanta reacţiilor afective elementare, orientarea acestora, atmosfera interioară şi atitudinea individului.Ea reprezintă “tonul afectiv” sau “umoarea” unei persoane într-un anumit moment şi se poate manifesta prin forme de: euforie, tristeţe, indiferenţă, exaltare, nelinişte. Dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Spre deosebire de emoţii, ce prezintă o orientare precisă, ele sunt mai vagi, individul neconştientizând momentan cauzele acesteia. În urma analizei atente, cauzele pot fi depistate şi înlăturate, dacă este vorba de dispoziţii negative care creează de obicei un fond pesimist. Deasemenea, în cazul dispoziţiei pozitive, aceasta poate fi reţinută şi amplificată. Prin repetarea şi prelungirea în timp a dispoziţiilor afective în existenţa personală a individului se poate ajunge la cristalizarea acestora, rezultând firile închise, taciturne, blazate, depresive, dar şi cele vesele, entuziaste, bine dispuse, deschise.
Dispoziţiile alcătuiesc un fond emoţional care colorează comportamentul într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, fond pe care se dezvoltă procese locale. După cum arăta Popescu-Neveanu, dispoziţiile sunt premise dar şi rezultat al acumulării şi aglutinării proceselor afective. Ele apar, aşadar, într-o dublă ipostază:
- ca premise pentru dezvoltarea unor noi formaţii afective;
- ca expresie rezultativă a unor desfăşurări emoţionale, ca efect sumatoriu al împrejurărilor psihosociale pe care le parcurge persoana, a unor constante ale acestor împrejurări.
În dispoziţiile afective se tematizează selectiv- după Murray – evenimentele, haloul lor emoţional, care se cristalizează într-un plan de fundal în raport cu câmpul actual al conştiinţei, colorând specific relaţiile individului cu ambianţa, percepţiile, amintirile şi gândurile. De exemplu zilele de sărbătoare par să dobândească o luminiscenţă aparte, dispoziţiile nostalgice încadrează amintirile într-o atmosferă idilică. Un anumit rol joacă şi fenomenele de contagiune din grup, precum şi climatul psihosocial dominant într-un colectiv.
Pasiunea este polarizarea afectivă pe un sentiment bine determinat care invadează şi domină viaţa psihică şi activitatea individului, aproape în totalitate, reorganizându-i şi vectorializându-i viaţa psihică într-un anumit sens, pentru o foarte lungă durată. Pasiunile sunt sentimente cu orientare, intensitate şi grad de generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate.
S-au conturat trei moduri de abordare a procesului emoţional. S-a pornit, mai întâi, de la ceea ce individul “simte” în chip nemijlocit, mai precis de la raportul său introspectiv pus în relaţie cu o anumită situaţie concretă. Pentru descrierea trăirilor subiective vizavi de aceste situaţii repetate s-au oferit liste de cuvinte, obţinându-se relatări tipice în împrejurări determinate. S-au consemnat răspunsuri emoţionale tipice în situaţii bine definite, studiul înscriindu-se în schema S-R. Marshall A. şi Izard, C.E. au identificat astfel un set de 11 stări emoţionale distincte: bucurie, surpriză, curiozitate, dezgust mânie, teamă, ruşine, dispreţ, vină oboseală, stres. S-a presupus că fiecare din aceste emoţii de baza s-ar caracteriza printr-o combinaţie unică de reacţii nervoase şi fiziologice, ipoteză care nu s-a validat decât parţial în plan fiziologic. Metoda de analiză aplicată face studiul dependent de vocabularul unei persoane, respectiv al unei limbi, de unde dificultatea acordului intersubiectiv, absenţa fidelităţii datelor. Mărturia introspectivă nu poate întemeia până la capăt investigaţia, relatările verbale fiind instabile. Adesea descrierea verbală surprinde structura de suprafaţă a unui proces afectiv, în timp ce cercetătorul-psiholog este interesat să pătrundă structura sa de adâncime.