Tag Archives: emotii

Ştirile de la ora 17.00

Posted on by

Analiza persuasivităţii unei ştiri de senzaţie într-un grup mic, din perspectiva Logicilor Propoziţionale

EXPUNERE:


Indiferent de mediile alese să poarte mesajul, limbajul ziaristului profesionist nu este o oglindă a realităţii ci mai degrabă un sistem de sensuri şi semnificaţii care comunică un anumit fel de a judeca şi de a înţelege lumea, ascunzând implicaţii ideologice şi secvenţe ale subiectivităţii interpersonale.
Puşi în postura de telespectatori, avem cel mai adesea tendinţa de “a normaliza” ştirile în procesul de receptare a acestora, traducându-le în categoriile noastre culturale, discutându-le cu ceilalţi, integrîndu-le convenabil propriei noastre grile sociale. Imaginile despre lumea din afara câmpului nostru vizual sunt mediatizate în modalităţi diverse, acestea fiind prelucrate, înţelese şi acumulate potrivit proiecţiilor, opţiunilor, expectanţelor noastre, astfel încât modelele personale despre lume se transformă într- un mozaic alcătuit din diverse realităţi sau modele despre realitate. Acest mozaic de imagini şi paradigme despre realitate, creează în interiorul nostru o altă realitate. Fiecare dintre noi trăieşte într-o astfel de realitate virtuală care arată şi se simte ca şi când ar fi reală. Adevărul despre realitate, văzut ca “adequtio rerum ad intelectus”, rămîne în continuare un ideal, nimeni neputându-se lăuda cu o cunoaştere obiectivă şi definitivă a acesteia. Problemele şi soluţiile, temerile, speranţele privind o lume mai bună creează o realitate duală realităţii de tip fenomenal. O lume a emoţiilor şi sentimentelor şi o lume informală, ambele internalizate şi proiectate apoi spre faptele în sine, aşa cum se întâmplă ele de fapt.

Pornind această analiză de la ipoteza că persuasivitatea unei ştiri de televiziune este dată de elementele ce se adresează mai degrabă emoţionalului decât logicului, ne-am propus o analiz㠓in situ” a modalităţii în care se face credibilă o ştire de televiziune, şi a mecanismelor sale persuasive, din perspectiva principiilor logicii propoziţionale şi ale psihologiei sociale.

Măsura în care emoţionalul favorizează erorile de logică ale unui discurs ideatic, producînd acceptarea sau non-acceptarea unei informaţii drept adevărate, ne oferă posibilitatea de a înţelege anumite fenomene de tip psihosocial, analizate cu precădere în ultimele tei decenii: panica, transferul de responsabilite individ-masă, reacţiile emoţionale circulare, contagiunea, zvonul, etc., fenomene explicate mai mult cinematografic de teoriile clasice (teoriile contagiunii, convergenţei, normei emergente).

Trebuie să menţionăm faptul că nimeni nu poate fi expus fără voia lui, la influenţa factorilor mass-media; există posibilitatea închiderii aparatelor, a aruncării ziarelor, a evitării sălilor de spectacole. De asemenea, nimeni nu poate fi obligat să perceapă exact un mesaj, să îi dea întocmai sensul dorit de emiţător, fără o prealabilă interpretare personală, fără nici o reacţie afectivă (adeziune, repulsie, indiferenţă, entuziasm, revoltă, greaţă, plictiseală), fără nici un accent subiectiv (atenţie la anumite momente, neatenţie la altele), după altă grilă de valori, opţiuni, expectanţe şi semnificaţii decât cea iniţială. Categoria celor ce îşi aleg anumite criterii de apreciere şi adoptă complicate sisteme de filtraj este în continuă scădere, în bună măsură şi datorită faptului că actualele forme de manifestare Media nu mai prezintă o noutate, care să aibă nevoie de doze mari de scepticism. Fiecare dintre receptori reţine ceea ce îl interesează, ceea ce este semnificativ pentru sitaţia în care se află, pentru ce doreşte să obţină, eliminând balastul, nesemnificativul.

Acumularea progresivă a unor experienţe de vizionare, se poate spune a unei “stări de spectatorism” care inerţial, continuă şi după oprirea televizorului, lasă să se întrevadă apariţia unui recent tip de nevroză, cibernevroza, trăită subiectiv sub forma “”pasivităţii-active””. Acesta este şi efectul ambiguităţii de context care face din “cea mai obiectiv㔠emisiune TV., şi anume buletinul de ştiri, ceva interesant, vandabil. În ciuda obiectivităţii sale formale, o ştire poate genera reprezentări puternic subiectivizate despre o situaţie obiectivă, acesta devenind, viciată prin moduri improprii de prezentare, o alterare a realităţii concrete.

Pentru a fi suficient de clar de ce în anumite situaţii ne-am obişnuit să răspundem la fel de puternic la ficţiuni precum reacţionăm în cazul unor experienţe de viaţă reale, şi de ce în multe cazuri participăm la crearea acestor “false realităţi” la care reacţionăm ulterior, am ales un cunoscut exemplu de ştire.
Aceasta a fost difuzată în România de mai multe televiziuni, la data de 10-11 ianuarie 2000, la o oră de maximă audienţă, sursa ştirii fiind agenţiile de pres㠓ROMPRESS” şi “MEDIAFAX”.

Iată ştirea (am ales pentru acest eseu o ştire mai veche, dar care se menţine mereu în actualitate prin modul enunţării sale):

“După ce a prevăzut cu exactitate ultimul cutremur din Turcia, prof. Victor Hâncu apreciază că în jurul datei de 15 ianuarie 2000 – cu o eroare de două săptămâni, în România se va produce un cutremur devastator- în zona seismică Vrancea. Cutremurul va avea magnitudinea de peste 7 grade pe scara Richter…” (sursa: Mediafax, ianuarie 2000)

PROBLEMATICA SE DETAŞEAZĂ ASTFEL:

1. Cum a fost percepută, în rândul audienţei această ştire.

2. Cum se face credibilă ştirea şi care sunt mecanismele sale
persuasive?

3. Într-o ştire care urmăreşte senzaţionalul, dominantele sunt
logice (sub aspectul analizei şi al argumentării) sau
emoţionale?

4. În ce măsură elementele emoţionale ale unei ştiri favorizează
erorile de logică şi credibilitatea acesteia?

Am accentuat în această succintă prezentare problemele 3 şi 4.

Punerea acestor probleme a necesitat un mediu de analiză şi mai multe metode de cercetare. În exemplul ales nu întâmplător, mediul îl constituie o mulţime convenţională, constituită din toate cele 35 de persoane care recepţionează ştirea la ora difuzării ei, la un dineu.

Metode:
1.Observaţia directă şi pasivă
2.Metoda analizei propoziţionale
3.Metode de prelucrare cantitativă a datelor

Mijloace:
1. reportofon , instrumente de prelucrare a datelor

ILUSTRAREA PROBLEMEI:

Adunate în jurul unei mese de protocol, persoanele comentează ştirea de-abia difuzată. Pe lângă impresiile de moment, legate de atitudinea ştiristei care “zâmbeşte tâmp, în loc să aibă o mimică mai adecvată situaţiei”, comentariile nu au întârziat să apară, şi nici nu au dus lipsă de o puternică şi variată argumentare. Mi-am propus să analizez validitatea argumentelor care s-au înlănţuit sub forma unui raţionament de grup, la care toţi participanţii la întâlnire consimţeau; aceste argumente fiind dealtfel exprimate şi luate în seamă în concordanţă cu poziţia şi prestigiul de care se bucura fiecare participant la discuţie în parte.

Exprimarea entimematică a unui astfel de raţionament complex presupune la analizarea sa logică o descompunere a concluziilor finale în concluzii intermediare şi apoi o ordonare logică a premiselor şi concluziilor. Procedeul ne-a permis o separare a argumentelor valide de reacţiile emoţionale înfăţişate verbal sub aspectul unor false argumente sau silogisme, ceea ce ne-a oferit posibilitatea analizării persuasivităţii ştirii TV. Discuţiile declanşate de difuzarea acestei ştiri au fost înregistrate pe bandă audio-video.

Iată argumentele ce devin discursiv premise sau concluzii:

P1.a. În toate ţările Est-Europene revoluţiile s-au întâmplat la masa de catifea
b. Cu trei zile înainte de a se produce revoluţia din decembrie 1989, nimeni nu ştia că pe 16 se va întâmpla la Timişoara un scandal politic care va duce la răsturnarea dictaturii în România.
P2. ( în timp ce la televizor se difuzează o ştire despre gândacii găsiţi în pîinea vândută într-un cartier bucureştean):În România poţi găsi în pîine şi şobolani, nu numai gândaci

C1: România este ţara tuturor posibilităţilor şi totul este pe dos.

P3: Eu nu înţeleg nimic din ceea ce spune domnul profesor Hîncu
P4: Dar domnul Hîncu propune o metodă nouă de predicţie a
cutremurelor
P5: Directorul Institutului Roman de Seismologie spune că
seismele nu pot fi prevăzute…
P6: Cred că este vorba despre ceva revoluţionar, logica normală Nu mai este valabilă
P7: De exemplu, “Teoria Relativităţii” propusă de Einstein este ceva revoluţionar
P8: Eu cred în Hîncu, iar nu în ceea ce spun seismologii români,
P9: pentru că în România totul este pe dos.

C2: Aşadar, aşa cum spune domnul profesor, pe 15 va fi cutremur şi de aceea eu voi dormi cu familia în maşină.

C3: Dacă România este ţara tuturor posibilităţilor, pe 15 va fi cutremur.

Analizând din punct de vedere logic acest lanţ de premise şi concluzii, ajungem la descompunerea acestui raţionament complex (sorit) şi la reconstituirea polisilogismului deductiv ca necesitate de prelucrare imediată. Se obţin concluziile intermediare şi se verifică dacă din punct de vedere formal şi informal silogismul este valid, în acord cu cele două tipuri de condiţii pe care trebuie să le respecte orice silogism;

1. Condiţia materială; care stipulează că premisele trebuie să fie propoziţii adevărate
2. Operaţiile şi formele logice trebuie să fie valide

Observăm că dacă din punct de vedere formal soritul este valid, informal se evidenţiază în discuţiile grupului experimental apariţia mai multor sofisme, ce joacă rolul unor concluzii intermediare. Din punct de vedere colocvial, tocmai acestea capătă funcţia de vectori ai dialogului dintre cei 35 de membri ai grupului, fapt remarcat atît prin frecvenţa apariţiei acestora în discuţii cât şi prin importanţa lor la logica de ansamblu a comentariilor.

SOFISME ÎNTÂLNITE ÎN CADRUL RAŢIONAMENTULUI DE GRUP:

În urma analizei logice efectuate, am întâlnit următoarele sofisme, distribuite la nivelul premiselor şi concluziilor intermediare:

1.Sofismul dovezilor insuficiente:
(al generalizării pripite)

Acest tip de raţionament greşit constă în generalizarea unei proprietăţi “X” asupra unei clase de obiecte, pe baza unor exemple insuficiente sau nereprezentative pentru sublinierea concluziei.

Sofismul dovezilor insuficiente se regăseşte în C1:

“România este ţara tuturor posibilităţilor şi totul este pe dos.”

SiP=1—>SaP=?

2.Sofismul prin “Argumentum ad verecundiam”:
( sofismul prin argument relativ la modestie)

Aparţinând sofismelor de relevanţă, sofismul prin argument relativ la modestie insinuează faptul că o propoziţie este adevărată pentru că ea este argumentată de oameni cu autoritate într-un domeniu.

Mesajul pe care-l transmit propoziţiile P3, P4, P5, P6 este receptat de telespectatorii grupului experimental ca în fraza de mai jos:

“…Domnul Hîncu propune o metodă revoluţionară de predicţie a cutremurelor şi dacă eu nu înţeleg ce spune, nu înseamnă că nu are dreptate, mai ales că dânsul este specialist în seismologie…”.

3. Sofismul prin “Argumentum ad Ignoratiam”
şi sofismul prin“ Argumentum ad Baculum”:

Sofismul produs prin argument relativ la ignoranţă insinuează faptul că o propoziţie este adevărată pentru că nimeni nu a dovedit că ea este falsă.
Sofismul prin “argumentul bastonului” se produce atunci când dovezile logice sunt înlocuite cu argumente de altă factură (apelul la teamă, sau forţă, etc.)

Aceste sofisme reies din înlănţuirea logică a propoziţiilor P5, P6, P8:

“Nimeni nu poate dovedi că nu o să fie cutremur, deci dl. Hâncu are dreptate când spune că va fi…”

CONCLUZII FINALE:

O astfel de ştire de televiziune, cum este cea prezentată mai înainte, urmată fiind şi de reperele profesionale ale persoanei emitente ( în cazul de faţă dl. Prof. Hîncu, seismolog) ce reprezintă, în acest caz “autoritatea în domeniu” ( succese pe plan profesional recunoscute la nivelul comunităţii ştiinţifice internaţionale), repere care au rolul de a diminua ambiguitatea şi de a conferi autenticitate ştirii – transferă în planul audienţei, din zona posibilului în zona certitudinii şi a iminenţei – un fapt improbabil.

Adresându-se în acelaşi timp sferei emoţionale dar şi celei logice a telespectatorilor, acest transfer se produce semiconştient, iminenţa unui dezastru adresându-se emoţionalului, în detrimentul filtrării logice a informaţiei. Ştim cu toţii, mai ales din ultima perioadă de timp, că pericolul de distrugere, odată semnalat, generează emoţii cu tipologii diverse pe scara emoţională. Reacţia la aceste emoţii influenţează logica, discursivitatea, raţionamentul, fiind mai degrabă un rezultat al adaptării, decât un efect al culturii.

Aşa cum am ilustrat prin exemplul ales, un efect al difuzării unei ştiri de senzaţie este acela că dominantele emoţionale ale acesteia favorizează erorile de logică, ştirea devenind convingătoare prin această matrice, iar panica, chiar dacă nu este justificată, devine justificabilă.

Trāirile Afective

Posted on by
Trăirile afective constituie aspectul subiectiv al procesului emoţional şi ţin de experienţa intimă a persoanei.

Pentru analiza şi descrierea trăirilor emotive abordarea fenomenologică îşi susţine privilegiul de-a avea accesul la esenţă. În “Schiţă a unei teorii a emoţiilor” J. P. Sartre critică demersul clasic al psihologului centrat pe culegerea de fapte. Sesizarea esenţei – după cum pretinde metoda fenomenologică – este posibilă graţie unei intuiţii care transcede faptele. Nu este vorba de o raportare la concepte prealabile, la legi abstracte, ci de efortul de inducţie urmărind să dezvăluie esenţa… “După ce a pus realul între paranteze va studia emoţia ca fenomen pur, nu cercetând emoţii particulare, ci căutând să atingă şi să elucideze esenţa emoţiei ca tip organizat de conştiinţă” – spune autorul citat.

Este vorba, deci, de un gen de adâncire introspectivă, care poate oferi o relatare nuanţată a trăirilor afective, relatare demnă de toată atenţia dacă este opera unui condei înzestrat.

Nu se poate confunda trăirea unui fenomen psihic cu cunoaşterea sa. De îndată ce ne punem problema cunoaşterii fenomenelor psihice ca “trăiri” intervine – cum arăta L. Blaga – o anumită distanţare, un proces de mijlocire complexă.

În replica sa la abordarea fenomenologică a emoţiei, J. Piaget făcea o seamă de observaţii pertinente., “Conştiinţa – spune el – nu poate fi comparată cu o lumină care, de îndată ce este aprinsă, ar produce un univers de semnificaţii gata făcute… Propriu unei semnificaţii este de a se contura în raport cu alte semnificaţii, adică de a comporta un minimum de sistem sau de organizare…”. În faptul trăit nu sunt date toate semnificaţiile “căci în asemenea caz ştiinţa întreagă ar fi preformată în acest contact originar”. În continuare, acelaşi autor notează: “dacă experienţa are un sens înseamnă că ea este solidară cu o istorie” care ar trebui desluşită. S-ar putea răspunde: conştiinţa, psihicul înglobează în ele propria lor istorie. Problema este la ce nivel, conştient sau subconştient? Autorul optează pentru ultima alternativă, ceea ce ar însemna că sensul scapă introspecţiei pure, care sesizează episodul si nu întreg contextul.

Trăirile afective pot fi cunoscute în mod obiectiv graţie comunicării lor de către subiect (prin cuvânt, gest…), precum şi înregistrării manifestărilor fiziologice şi comportamentale care le însoţesc în contextul procesului emoţional unitar. Trebuinţa de comunicare a trăirilor afective de către om – mai ales a celor puternice – este atestată experimental; ea creşte o dată cu vârsta şi cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare persoanei.

Putem cita o experienţă cu copii de 4, respectiv de 8 ani, cărora li se proiecta un film, înregistrându-se în paralel comportamentul. În timp ce la 4 ani comunicarea trăirilor afective s-a realizat în 19% din cazuri prin cuvânt, în 79% prin privire şi în 2% prin gest, la 8 ani cuvântul a fost utilizat în 74% din cazuri, privirea în 16%, iar gestul în 10% din cazuri. Se mai constată că la vârstele mici copiii îşi împărtăşesc trăirile de preferinţă adulţilor, în timp ce copiii mai mari se adresează mai ales celor de o vârstă cu ei (A. Leroy-Boussion).

Nevoia de comunicare afectivă este susţinută şi de trebuinţa de a obţine aprobare, înţelegere, simpatie din partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, alteori poate constitui o potenţare. Plânsul, de pildă, fie accentuează suferinţa, fie o reduce (descărcare).

Trăirile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin integrarea în ansamblul emoţional în care apar ca o dimensiune.

Procesele emoţionale primare

Posted on by

Dispoziţiile organice sau trăirile afective de provenienţă organică sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate, de oboseală, de boală, neliniştea, dorinţa sexuală etc. De exemplu, bolile cardiovasculare produc, de regulă, stări anxioase, TBC-ul pulmonar e însoţit de euforie şi excitabilitate, afecţiunile gastrointestinale – de stări de ipohondrie, etc.

Afectele sunt stări psihice de scurtă durată, imediate, inanalizabile şi care caracterizează sensul unei reacţii. După H.Pieron, acestea pot fi de trei feluri:

  • interesate, cu reacţie de atenţie şi explorare
  • agreabile sau plăcute, cu reacţie de expansiune şi căutare
  • dezagreabile sau dureroase, cu reacţie de retragere şi fugă.

Afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţi bruscă şi cu o desfăşurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, râsul în hohote sunt astfel de efecte care, deşi reorganizate cultural, se află foarte aproape de instincte. Ele sunt însoţite de o anumită îngustare a câmpului de conştiinţă, acesta fixându-se asupra cauzei care a provocat procesul afectiv. P. Janet interpretează afectul ca o regresiune spre conduite inferioare, însoţită de o diminuare a controlului conştient. Reglajul cortical fiind redus, modificările organice sunt deosebit de vii şi au un caracter dezorganizator mai pronunţat. Sub imperiul afectului omul poate săvârşi fapte necugetate, în contrast cu modul său obişnuit de comportare. Dominarea sau stăpânirea unui afect este posibilă dacă efortul de inhibiţie se plasează în stadiul său iniţial.

Termenul de afect este utilizat uneori ca termen generic: afectul aşteptării, afectul uimirii (sursă a investigaţiei) etc.

Stewart Agras (1985) consacră panicii o adevărată monografie.

C.B. Wartman şi E.F.Loftus (1985) descriu diversele situaţii apărute în stările de criză. Ele sunt însoţite de o bogată expresivitate, se manifestă direct, necontzrolat de cele mai multe ori, supunându-se mai greu controlului conştient, acesta nefiind însă exclus.

Emoţiile reprezintă ansamblul de fenomene psihice şi fiziologice care caracterizează o reacţie într-o situaţie dată. Emoţia înglobează afectele precum şi toate reacţiile neurovegetative (motorii, secretorii,viscerale,vaso-motorii etc.) care o însoţesc. Mult mai variate decât afectele, emoţiile beneficiază de un grad mare de conştientizare şi intelectualizare; se supun în mai mare măsură învăţării, existând în sprijinul afirmaţiei şi o formă de învăţare numită “învăţare afectivă”.

  • emoţiile curente sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ, o desfăşurare tumultoasă sau calmă, o orientare bine determinată spre un anumit obiect sau persoană. Bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, admiraţia, dispreţul, plăcere, dezgustul, etc. Spre deosebire de afecte, ale sunt mai variate şi mai diferenţiate, manifestându-se în comportament mai nuanţat şi mai rafinat, conform tiparelor şi convenienţelor socio-culturale.
  • emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte cât de activitatea pe care o desfăşoară individul.Apar în activităţile intelectuale, în realizarea comportamentului moral. Presupun evaluări, acordări de semnificaţii valorice acţiunii aflată în desfăşurare. Când între acestea şi situaţiile de viaţă există concordanţe, asistăm la acumularea şi la sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări de concordanţă emoţională.

Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane şi condiţionate istoric, caracterizându-se printr-o mare restructurare valorică, situată nu la nivel de obiect sau de activitate, ci la nivelul personalităţii, depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii. Sentimentele se caracterizează prin următoarele aspecte:

  • sunt diferit nuanţate şi decantate de contextul psihologic
  • sunt stări reacţionale care răspund unor situaţii pur psihice, intim legate de
  • conţinutul gândirii, asociaţii mnezice, evocări reprezentative, etc.
  • sunt motivate, durabile ca durată în timp

Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate, sentimentele iau forma atitudinilor afective care se păstrează multă vreme, uneori întreaga viaţă, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi sentimente.Datorită stabilităţii lor, conduita afectivă a individului poate fi anticipată.Sentimentul este o emoţie repetată şi abia apoi stabilizată şi generalizată. El este o emoţie care gestează, persistă în timp şi rezistă la diferiţi factori perturbatori. Există chiar o procesualitate a formării uni sentiment ce cuprinde faze de cristalizare (“cuplare într-o diademă a cristalelor afective”, după cum se exprima Vasile Pavelcu) de maturizare şi de decristalizare (dezorganizarea prin saţietate şi uzură asociate cu decepţii, deziluzii, pesimism).

Sub unghi psihogenetic, atitudinile emoţionale stabile apar mai târziu decât trăirile situative, fiind rezultatul generalizării emoţionale în funcţie de situaţii repetitive, evenimente centrale, persoane semnificative etc. Format pe baza generalizării trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă la rând său nota specifică trăirilor particulare în situaţii ulterioare. De exemplu, emoţiile repetate legate de succesul/insuccesul unei activităţi duc la formarea unei atitudini stabile faţă de acea activitate. La fel, sentimentul patriotic – format dintr-un sistem de reprezentări şi emoţii – nu are un caracter episodic, ci este prezent în permanenţă sub forma unei atitudini afective. Un om aflat departe de patrie nu încetează să o iubească; uneori într-o asemenea situaţie, sentimentul patriotic chiar se accentuează. O mamă deşi se supără adesea pe copil în diverse situaţii, sentimentul matern rămâne acelaşi.

Sentimentele sunt denumite – ca şi emoţiile – prin termeni similari: dragoste/ură, mândrie, recunoştinţă etc., fapt ce denotă că sunt trăite la fel, aflându-se în consonanţă.

Pe scurt sentimentul este o formaţiune atitudinală caracterizată prin stabilitate, condensare emoţională şi caracter habitudinal. El persistă latent şi se activează în funcţie de condiţii. La aceste note definitorii se adaugă caracterul social al expresiei sentimentelor; acestea îmbracă formă concretă în funcţie de modelul social al ambianţei în care ia naştere. Primul model este sugerat de nume, de cuvânt – notează V. Pavelescu. Cuvântul decantează emoţii, sentimente; în expresie poetică el sugerează nu numai imagini, dar si trăiri cu rezonanţe adânci, adesea inedite. La Paris – observă Stendhal – ,,iubirea e fiica romanelor”. Istoria consemnează un val de sinucideri după apariţia lui Werther de Goethe. J.P. Sartre avertizează asupra erorii de a considera cuvântul doar ca un ,,zefir care aleargă uşor la suprafaţa lucrurilor… Dacă daţi conduitei unui individ un nume i-o revelaţi: el se vede pe sine însuşi. Şi cum dumneavoastră îi daţi un nume acestei conduite în acelaşi timp faţă de toţi ceilalţi, el se ştie văzut în momentul în care se vede”. Etichetarea verbală devine suport al conştientizării, iar ,,mărturia” publică modifică statutul faptului.

Ca generalizări ale emoţiilor sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, dragostea de adevăr, mirarea) şi ele apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale altora; sentimentele estetice (admiraţia, extazul; sentimentele morale (datoria, patriotismul) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau de rău, faşă de conduitele personale sau ale semenului.

Jean Maisonneuve (1948), analizează şi alte categorii de sentimente: senimentul propiei persoane ( de inferioritate sau superioritate); snetimentele psihosociale (vanitate, încredere, sociabilitate, simpatie).

Dispoziţia afectivă este rezultanta reacţiilor afective elementare, orientarea acestora, atmosfera interioară şi atitudinea individului.Ea reprezintă “tonul afectiv” sau “umoarea” unei persoane într-un anumit moment şi se poate manifesta prin forme de: euforie, tristeţe, indiferenţă, exaltare, nelinişte. Dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Spre deosebire de emoţii, ce prezintă o orientare precisă, ele sunt mai vagi, individul neconştientizând momentan cauzele acesteia. În urma analizei atente, cauzele pot fi depistate şi înlăturate, dacă este vorba de dispoziţii negative care creează de obicei un fond pesimist. Deasemenea, în cazul dispoziţiei pozitive,  aceasta poate fi reţinută şi amplificată. Prin repetarea şi prelungirea în timp a dispoziţiilor afective în existenţa personală a individului se poate ajunge la cristalizarea acestora, rezultând firile închise, taciturne, blazate, depresive, dar şi cele vesele, entuziaste, bine dispuse, deschise.

Dispoziţiile alcătuiesc un fond emoţional care colorează comportamentul într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, fond pe care se dezvoltă procese locale. După cum arăta Popescu-Neveanu, dispoziţiile sunt premise dar şi rezultat al acumulării şi aglutinării proceselor afective. Ele apar, aşadar, într-o dublă ipostază:

  • ca premise pentru dezvoltarea unor noi formaţii afective;
  • ca expresie rezultativă a unor desfăşurări emoţionale, ca efect sumatoriu al împrejurărilor psihosociale pe care le parcurge persoana, a unor constante ale acestor împrejurări.

În dispoziţiile afective se tematizează selectiv- după Murray – evenimentele, haloul lor emoţional, care se cristalizează într-un plan de fundal în raport cu câmpul actual al conştiinţei, colorând specific relaţiile individului cu ambianţa, percepţiile, amintirile şi gândurile. De exemplu zilele de sărbătoare par să dobândească o luminiscenţă aparte, dispoziţiile nostalgice încadrează amintirile într-o atmosferă idilică. Un anumit rol joacă şi fenomenele de contagiune din grup, precum şi climatul psihosocial dominant într-un colectiv.

Pasiunea este polarizarea afectivă pe un sentiment bine determinat care invadează şi domină viaţa psihică şi activitatea individului, aproape în totalitate, reorganizându-i şi vectorializându-i viaţa psihică într-un anumit sens, pentru o foarte lungă durată. Pasiunile sunt sentimente cu orientare, intensitate şi grad de generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate.