V. Pavelcu (Din viaţa sentimentelor, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1969) expune extrem de plastic relaţia dintre afectivitate şi motivaţie. Autorul arată că afectivitatea nu coexistă pur şi simplu cu motivul, deşi capătă proprietăţi motivaţionale. Sentimentul poate căpăta o mare valoare propulsatoare pentru conduita umană, într-o anumită circumstanţă. Pe de altă parte, motivul devine afectiv şi tensional în procesul realizării scopului, regăsindu-se în final ca satisfacţie de scop. “Afectul se naşte în momentul în care impulsul este frânat de o altă forţă externă sau internă. Astfel se creează câmpul afectiv şi dinamic, tensiunea afectivă”(p.24).

Ion Radu (1985), inspirat de concepţia lui V. Pavelcu, şi dorind să ofere o distincţie clară între afectivitate şi motivaţii, arată că motivul are un caracter vectorial, în timp ce procesul afectiv prezintă aspectul de “câmp”. El consideră că emoţia nu este doar o rezultantă, un fapt secund ci este atât cauză cât şi efect a motivaţiei.

P.P.Neveanu arăta mai de mult că procesele afective sunt motive-activate şi desfăşurate într-o situaţie dată, iar motivele sunt procese afective condensate, cristalizate, “solidificate”.

Deşi între afectivitate şi motivaţie există o strânsă interacţiune, acestea nu trebuiesc confundate.

Reuchlin (1988) arată că există stări de motivaţie fără emoţie (când subiectul cunoaşte şi are control asupra mijloacelor de atingere a scopului sau când îndeplinirea scopului presupune o perioadă mai lungă de timp), dar şi emoţii care nu se asociază cu stări motivaţionale (atunci când individul asistă ca spectator la o acţiune în care el nu este implicat).