Emoţiile sunt declanşate de informaţiile care vin din mediul extern, însă prin natura lor ele sunt stări tensionale generate direct de motivaţie.

Schachter (1964) injectând subiecţii cu epinefrină în condiţiile de informare, semiinformare, ignoranţă şi placebo a constatat că emoţiile mai puternice apar în condiţiile de de semiinformare şi ignoranţă.

Acest fapt l-a determinat pe cercetător să considere ca foarte importantă interpretarea cognitivă al arousalului fiziologic.

Zajoric (1984), repetă acest gen de experimente în afara laboratorului şi obţine rezultate asemănătoare.

Piaget consideră că inteligenţa şi afectivitatea sunt inseparabile. După opinia sa, afectivitatea joacă rolul de sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei, dar nu şi structurile acesteia.Energetica conduitei relevă afectivitatea, în timp ce structurile ei relevă funcţiile cognitive.

Golse (1989) realizează un parcurs comparativ între teoria lui Piaget şi teoria lui Freud, comparând inteligenţa şi afectivitatea, după următoarele criterii: gradul de organizare;(la Freud, stadiile se află în stare de organizare şi dezorganizare permanentă, ele interferează, lăsând în urma lor sedimente, ancore, puncte de fixaţie; la Piaget ele sunt paliere de echilibru dinamic între structurile cogniitive formate, nelăsând urme după ce au fost depăşite);ecartul existent între regresia afectivă şi deteriorarea intelectuală; (la Piaget evoluţia este ireversibilă, copiii nu reviin la stadiile intelectuale deja parcurse; la Freud, însă, există nenumărate mişcări de regresie, tranzitorii sau permanente; se pare că în aceste stadii de regresie afectivă, copilul regresează şi în plan intelectual); cronologia stadiilor (la Piaget exista o cronologie logică a stadilor; la Freud chiar dacă există o anumită cronologie, ea nu este onbligatorie).

Există însă şi puncte de articulare într cele două teorii; astfel, mecanismele de percepţie, încorporare şi introiecţie ale lui Freud sunt vecine şi complementare cu asimilarea lui Piaget; “mecanismul identificării” comportă o transformare a subiectului şi de aceea se apropie de mecanismul acomodării.În esenţă, modelele sunt dinamice, fiind fundate pe interacţiunea dintre subiectul în formare şi lumea în care trăieşte, mediul său. De fiecare dată când un fapt cognitiv sau afectiv este interiorizat, acesta va modifica subiectul care îl recepţionează şi din această cauză el se va afla într-o dispoziţie funcţională diferită pentru a efectua interiorizările ulterioare.

Teoriile moderne au pus în valoare o serie de diferenţieri între cele două categorii de procese.

În cazul proceselor cognitive, se operează cu instrumente specializate (în gândire:analiză, sinteză, abstractizare, generalizare; în imaginaţie: aglutinarea şi tipizarea, diminuarea şi divizarea, etc.). În cazul proceselor afective, omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă, afectivitatea fiind o rezonanţă concomitent organică, psihică şi comportamentală, ea reprezentând o stare de tensiune a întregului organism, cu afecte de atracţie sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului, văzut ca un complex structurat, cu lumea şi cu sine, cu ambianţa exterioară dar şi cu ceea ce se produce în propriul său organism, cu evenimentele prezente, dar şi cu cele reamintite sau imaginate.

În timp ce în procesele cognitive subiiectul se subordonează obiectului pe care încearcă să îl epuizeze cognitiv, în procesele afective subiectul se subordonează relaţiei cu obiectul căreia el îi atribuie semnificaţii emoţionale şi  valoare. Ceea ce este important nu sunt potenţele sau organizarea cognitivă a indivizilor ci mai degrabă organizarea lor motivaţională, raportul obiectului (perceput, gândit sau imaginat) cu necesităţile şi cu gradul lor de satisfacere.

Deşi diferite de procesele cognitive, procesele afective se află în strânsă legătură cu acestea. Atunci când conflictul afectiv produs de emoţii şi sentimente sau pasiuni contrare este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, concepţiilor, modalităţilor de rezolvare, randamentul activităţii intelectuale este mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferenţă, se va reduce şi capacitatea individului de a soluţiona probleme noi.

Dezacordul dintre afectiv şi raţional duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci când un nivel intelectual superior se cuplează cu emoţii primare, violente, oarbe.