Din perspectiva psihopatologiei, P.Janet (1928), insistă asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar în emoţii, idee valabilă doar pentru trăirile afective primare, primitive, nu şi pentru cele superioare.

Piéron (1930), de pe o poziţie strict funcţionalistă, consideră că emoţia constă într-o descărcare anormală de energie nervoasă, o descărcare ce ar depăşi cantitatea ce poate fi utilizată de individ pentru reacţiile normale şi care se poate produce chiar şi atunci când nu există ocazii de reacţie.

Wallon (1945), din perspectiva psihologiei şi a psihiatriei infantile, arată că emoţiile apar în urma acumulării unei cantităţi de tonus muscular, care dacă nu se consumă în activităţi adecvate, pentru o epuizare gradată, degenerează în spasme, râs, plâns.

Alţi autori susţin că din contră, emoţia, prin mobilizarea energetică a întregului organism organizează conduita:

C.Darwin (1872) este primul care a considcerat că emoţiile au o valoare adaptativă, arătând că originea emoţiilor se află în tiparele vechi comportamentale desfăşurate de-a lungul evoluţiei, tipare care s-au comprimat şi păstrat dovedindu-se utile acţiunilor actuale. Înseşi expresiile emoţionale ar fi reziduuri schematizate ale unor comportamente vechi, dar încă utile.

W.B.Cannon (1911) consideră că emoţiile sunt modalităţi de activare ale organismului în vederea menţinerii sau restabilirii echilibrului. Acesta acordă o mare atenţie şi importanţă factorilor biochimici în sensibilizarea afectivă.

V.Pavelcu (Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Bucureşti, E.D.P., 1982, p.52) adoptă o poziţie contradictorie, arătând că, pe de o parte, emoţia are rolul de a preveni psihicul de tulburări şi de o dezagregare durabilă, de a restabili echilibrul, prin derivare, prin risipirea forţelor pe căi vegetative, prin reacţii inutile sub raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul de liniştire, de lichidare a conflictului dintre tendinţe, de rezolvare a tensiunii psihice.Pe de altă parte, emoţiia este un proces de degradare al psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atât pe planul de adaptare individ-mediu, cât şi pe planul intrapsihic.

În realitate, afectivitatea îndeplineşte ambele roluri, dar în condiţii diferite. Emoţia dezorganizează conduita când este foarte intensă sau în situaţii noi, neobişnuite, pentru care organismul nu are încă elaborate mecanisme de compensare. Funcţia esenţială a proceselor afective este aceea de a pune organismul în acord cu situaţia, de a adapta şi de a regla conduita umană. Dezorganizarea iniţială va duce la o organizare superioară, în sensul că individul va şti, în altă situaţie, cum să reacţioneze.

Procesele afective au un rol deosebit în susţinerea energetică a activităţii.Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, “regizează” schimburile cu ambianţa, permiţând stăpânirea ei. Chiar situaţiile stresante sau frustrante, la intensităţi moderate, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianţei şi solicitărilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduitele agresive, represive sau autopunitive, ci şi cu conduite orientate spre creaţie, performanţă şi autorealizare.